Cand se trezise, era atat de trist. Simtea ca totul se destrama in jurul lui. Draperiile pareau atat de negre, camera parea atat de parasita, iar ea nu era acolo sa ii hraneasca visele. Drogul, faimosul drog. Plange ca un copil, inainte ii era rusine sa faca asta. Acum insa nu are de cine sa ii fie rusine. E atat de singur! Isi aude glasul cu un ecou inspaimantator, tot ce vede e umbra lui. Acum ceva timp totul era bine. Era acolo ceva care i-a speriat fericirea. Sa fie patul nefacut de cateva zile? Sau faptul ca fumeaza ata si totul miroase a tutun? Sau faptul ca s-a terminat cafeaua si nu mai are cum sa stea treaz… Dupa atatea zile de nesomn, se hotarase sa doarma. I-a fost frica la inceput. Insa a reusit. Si ce gaseste acum, cand s-a trezit? Un mare nimic, un nimic disparat in tot spatiul sau, un nimic care nu il mai face sa viseze. “Ce tampenie”, se gandeste… “Cine a inventat somnul? Si daca promit ca nu o sa mai dorm niciodata? Daca jur ca o sa stau treaz toata viata…? Poate ar fi mai bine. Asa pierd atatea lucruri, nu are rost. De ce sa pierd timpul asta atat de pretios dormind?” Si se mai gandeste putin… “Nici nu stiu cat o sa mai traiesc…mai bine nu ma mai gandesc…” Vointa nu ii opreste gandul. Un perete alb, prea alb, in fata ochilor sai obositi. O cutie de chibrituri. Un sicriu. Inchis. Sub pamant. Vrea sa strige, dar nu poate. Singurul lucru care ii scapa e o lacrima, ca un copil ce se zbate sa strabata placenta sufletului sau. Si daca ar vrea sa isi aminteasca ceva, probabil nu ar reusi decat sa se extenueze mai mult. Deja lacrimile dor, sunt ca niste picaturi de sange, ard pielea… “Poate ar trebui sa ma abtin.. sa nu mai plang.. pana la urma, nici asta nu are vreun sens..”