agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4622 .



Jocul de șah
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Elenitsa ]

2005-01-27  |     | 



Motto:
"Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă,
Iar noi suntem actorii. Vrând de urât să-i treacă
Ne mută, ne oprește un timp, ne mută încă,
Apoi în cutia neantului ne-aruncă."
(Omar Khayam)

Zgomotul asurzitor al exploziei sfâșie liniștea, iar flăcările luminară cerul până în depărtări. Operația reușise, obiectivul militar fusese atins. Dar cu ce preț?
Parașutistul rosti în gând un "Ave Maria", în timp ce se ridica din nisip. De data aceasta, moartea îl ocolise. Însă data viitoare, cine știe dacă nu va fi el cel ales?
Privi dansul flăcărilor la orizont și gândul îi zbură o clipă spre focurile de artificii de la Revelion sau de la 14 iulie. Ce departe îi părea pacea sărbătorilor de iarnă! Prin minte i se învălmășeau imagini disparate. Totul se petrecuse atât de repede, încât abia reușea să înțeleagă ce s-a întâmplat. Îl urmărea imaginea avionului arzând, chipul bietului Jean-Pierre… Acum, el plătise tribut celei cu coasă. Când te gândești că soția lui urma să nască în curând… Un mic Jean-Pierre sau o Jeannette, lipsiți de tată încă de la naștere. Și câți alții, în acest război…?
Se iveau zorile. Parașutistul privi tabloul dezolant din jur. Flăcări. Ruine. Moarte atotputernică. Iar el, unic supraviețuitor, cel care a biruit suferința! …Ori poate a înșelat-o numai, pentru a-și atrage mai târziu răzbunarea împotriva lui?
Se simțea ca primul om din preistorie, în fața unei noi vieți. Picioarele i se înfundau în nisipul răcoros. …Trăia!
Deodată începu să-l cuprindă spaima, realizând pe deplin prin ce trecuse. Era singur în deșert. Curând, soarele va arde cu putere… Oare aici erau șerpi și scorpioni? Brr! Să scapi dintr-un avion care se prăbușește, pentru a cădea pradă veninului unor lighioane scârboase?
"Acum încă n-au ieșit din ascunzători. Mai bine să nu mă gândesc. E dimineață. Până spre prânz, văd eu cum mă descurc", își spuse el. "Deocamdată principalul e că sunt în viață. Sună frumos: unicul supraviețuitor în acest decor apocaliptic…"
Însă nu era singur. Dinspre ruine se auzi un geamăt. Parașutistul se apropie, cercetând cu atenție. Trase o grindă, și de sub dărâmături se ivi chipul unui tânăr cam de aceeași vârstă cu el.
"Seamănă cu fratele Nadiei. Moartea l-a ocolit ca și pe mine, numai că lui i-a lăsat ceva amintiri… Să-l întind pe nisip, să văd ce are."
Îl așeză, în timp ce îi defilau prin minte pagini întregi din cărțile de medicină ale surorii lui.
"Dacă ar fi Charlotte lângă mine!" oftă el. "Însă trebuie să mă descurc singur…"
Rănitul fusese atins de grinzile prăbușite, sângerând la cap - cât despre restul, nu se putea încă pronunța. Parașutistul scotoci prin buzunare, căutând o batistă cu care să-l panseze. Găsi și o sticluță pe jumătate plină cu coniac bun, "Courvoisier". Pentru un moment se întrebă cum ajunsese acolo sticla lui Jean-Pierre, doar el nu bea.
"Parcă în zăpăceala acelor clipe mai știam eu ce iau cu mine! Oricum, rănitului îi prinde bine!"
Dezinfectă rana cu coniac, îl pansă, apoi îi dădu să bea ultimele înghițituri. Aplecându-se să-l îngrijească, îi observă uniforma, și inima îi bătu cu putere: era vorba despre un soldat inamic!
Rămase pe gânduri, pradă șovăielii preț de o clipă: încălcase oare legile războiului?
"Ale războiului, nu! Doar ale sălbăticiei. Dacă oamenii devin fiare la confruntarea cu dușmanul, eu nu pot fi ca ei! Este un om. Un rănit. Aș fi putut fi eu în locul lui."
"Și crezi că alții s-ar fi purtat ca tine?" îi răspunse un alt gând.
"Știu că nu, dar n-are importanță. Cu atât mai mult cu cât războiul nu face parte din sufletul meu. Ordinul l-am îndeplinit, ca orice militar. Sufletul meu însă îmi cere să respect alte ordine mai presus de orice. Vreau să salvez această viață… fiindcă și pe mine m-a cruțat astăzi soarta. Și apoi… seamănă atât de bine cu fratele Nadiei! Dacă n-aș ști că ei sunt departe, în Algeria, aș zice că…"
Irakianul gemu din nou. Deschise ochii și, zărind privirile albastre ale parașutistului, care îi urmăreau mișcările, rosti cu ură:
- Son of a bitch! You'd better kill me!
"Știe engleza, deci ne putem înțelege", gândi celălalt, netulburat de înjurătură, și îi răspunse calm, în aceeași limbă:
- În locul meu, tu ai fi făcut-o. Știu asta. Dar eu te voi îngriji, fiindcă ești rănit. Mai târziu, te voi duce la un spital de campanie, unde sora mea e doctoriță. Pe mine mă cheamă André Savieri. Pe tine cum te cheamă?
- Rashid. …De fapt, pentru ce te interesează? Faptul că sunt prizonierul tău nu te obligă să-mi arăți bunăvoință forțată. Oricum, eu te urăsc, tu mă urăști, așa că ce rost are toată prefăcătoria?
- Nu mă prefac. Chiar dacă nu mă crezi, eu tot nu urăsc pe nimeni. Acasă am prieteni arabi din toate țările Maghreb-ului . Tu semeni cu unul dintre ei. Era algerian, dintre cei creștini, și se numea Michel. De doi ani, de când s-a întors în țara lui, nu mai știu nimic de el.
Continuă în gând: "Nadia m-a uitat, s-o fi măritat poate… Doar eu nu-mi pot dezlipi gândurile de la ea…"
- Nu mă tem de moarte. De atâtea ori a trecut pe lângă mine, încât acum face parte din ființa mea. Mai rușinos mi se pare faptul că stau în fața ta, dezarmat și în imposibilitate de a mă ridica - prizonier… Iar gândul încărcat de ură nu poate ucide. Ce cauți aici, tu, împreună cu ceilalți? Dacă zici că nu știi să urăști, atunci cum de ești aici?
- E război. Am fost chemați în ajutorul unei țări cotropite. Eram la vârsta înrolării și am fost înrolat, însă jurământul militar nu înseamnă pierdera calității de om, chiar dacă, din păcate, unora li se întâmplă lucrul acesta. Eu trebuie să rămân așa cum am fost dintotdeauna. Iubesc prea mult viața ca să devin sclavul urii…
- Iubești viața? Cu toate acestea, ai condus un avion care a semănat moarte! Ruinele acestea sunt opera ta. Știi câți oameni erau înăuntru?
"Are dreptate", se înfioră celălalt.
- De la patru mii de metri înălțime se vede altfel. Un punct… un buton… Nu cunoșteam efectele acțiunii. Raportam doar: "Misiunea îndeplinită, obiectivul atins." Nu știam ce reprezintă acel obiectiv, nu mă gândeam că înăuntru sunt oameni…
- Nu știai sau nu voiai să știi?
- Dacă știam, n-aș fi putut… Oricum, ceea ce am trăit aici nu se potrivește nici pe departe cu ceea ce ni se spunea în Franța… Rashid, tu ai ucis vreodată un om?
- La antiaeriană… e ceva mai impersonal… E adevărat că, la rândul meu, am atins avioane. Poate chiar și pe al tău… ca într-un joc, la fel cum spuneai și tu… Dar aveam destulă ură ca să ucid, față în față cu dușmanul, dacă aș fi fost la altă armă! Gândul că trebuie să-mi răzbun frații mi-ar fi șters orice urmă de șovăială. Doi frați am avut, și pe amândoi i-au ucis dușmanii… Khaled, cu opt ani mai mare ca mine, a căzut în războiul cu Iranul. Farshad, mai mic decât mine cu un an și jumătate, a fost victima primelor bombardamente. Abia îl înrolaseră, era încă un copil… Acum eu zac aici, pe nisip, sub puterea ta, și soarta își râde de tot visul meu de răzbunare… Dacă ne-am fi întâlnit undeva… față în față… tu și cu mine…?
- În ceea ce mă privește, ar fi fost la fel. Eu n-aș putea să omor pe nimeni, iar dacă tu ai fi făcut-o, nu aș fi avut decât regretul că mor pentru o cauză în care nu cred - războiul… Eu nu cred în glasul armelor, ci al bunei înțelegeri. Mi-e dor de o pace atotcuprinzătoare, de liniște și de zăpada albă din munții copilăriei mele, să mă spele de mine!
- Cine ești tu, de fapt? Cuvintele îți par sincere, dar eu nu le pot înțelege. Există oare o lume lipsită de ură?
- Trebuie să existe. Sunt un om al contrariilor, în care s-au amestecat sângele rece al Alsaciei cu cel plin de visuri și melodii al Italiei. Am fost învățat de mic că nu pot urî pe nimeni, tocmai fiindcă am fost născut dintr-o dragoste care a învins orice prejudecată și ură. Părinții mei sunt profesori. S-au cunoscut în universitate, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit fără voia părinților, stabilindu-se la Marsilia. Un an mai târziu a venit pe lume sora mea Charlotte. Am urmat eu, peste șapte ani. Charlotte și soțul ei au fost printre primii medici voluntari care au răspuns apelului de a veni în Golf, cu gândul de a alina suferințele - căci medicul e apostol al păcii, nu al războiului.
- Văd că sunteți o familie întreagă de pacifiști! rosti Rashid ironic. Câți ca tine mai sunt pe front?
- Destui, fără glumă, a căror unică vină a fost aceea de a fi nevoiți să-și satisfacă stagiul militar în această perioadă tulbure. Ce crezi că va păstra memoria omenirii peste un secol, ori numai peste câțiva ani, din toate grozăviile războiului - fie el acesta sau oricare altul? Câteva date și locuri ale unor bătălii. Un număr de victime, apropiat sau nu de statisticile reale, pentru care se vor certa câțiva istorici, dornici de a-și impune fiecare punctul de vedere. Restul e tăcere. Tăcere și uitare. Nici măcar motivul pentru care a pornit vărsarea de sânge nu se va mai cunoaște - atunci, nu-i zadarnică jertfa aceasta? …Mai bine spune-mi cum te simți, Rashid!
- Totul mă doare. În special capul și brațul drept.
- Cine știe ce grinzi sau cărămizi te-au atins. Dacă ai fi avut leziuni interne grave, n-ai fi discutat cu mine atât de liniștit. Iar la brațul tău mă uit acum. O să te doară când îți scot haina, însă n-am încotro.
Constată o fractură, de gravitatea căreia nu-și putea da seama. Căută printre dărâmături din ce să improvizeze niște atele și îi imobiliză brațul. Se purta cu atenția unui medic grijuliu. Celălalt se mira că francezul nu-l privise nici o clipă ca pe un prizonier, ca pe un dușman, ci aproape ca pe un prieten.
André scoase din buzunar o hartă, se uită la soare, apoi încercă să se orienteze. După ce-și făcu planul, îl întrebă pe Rashid dacă se simțea în stare să pornească la drum. Îl ajută să se ridice. Acesta gemu din nou, sprijinindu-se de umărul lui, așa că André începu să povestească tot ce-i trecea prin cap, doar să-i abată atenția rănitului de la durerile ce-l chinuiau.
- Vorbești bine engleza, îi spuse el irakianului. Unde ai învățat-o?
- La școală. Pe urmă, ajutându-l pe tata în formularea scrisorilor de afaceri… Nici nu mi-am dat seama când am făcut progrese. Tata e bijutier vestit. Și mie îmi place să îmblânzesc metalul. Voința omului împotriva celei a naturii… Tot un fel de război - în care eu înving, spre deosebire de acesta… Ce căutați aici, pe pământurile sfinte ale Islamului?
- Dar voi, care ați invadat Kuweitul, pizmuindu-i bogățiile? Cineva tot trebuie să apere o țară mică, aflată în imposibilitate de a se apăra singură!
- Noi ne întorceam acasă! Ieri Mesopotamia, azi Kuweitul - același leagăn al civilizației arabe, pe care trebuia să-l recucerim…
- Oare civilizația se hrănește cu ocuparea pământului și se scaldă în sânge? Din nefericire, nu ești singurul care gândește astfel, dar sunt sigur că, așa cum a existat un om care să inventeze prima armă ucigătoare, va exista cândva unul care să distrugă ultima armă, și odată cu ea războiul, cel mai mare flagel al omenirii.
- Tu spui asta? Dintotdeauna cei mai puternici săvârșesc un jaf neîncetat, cu ajutorul forței și al banului, nimicesc națiuni și răstoarnă guverne. Chiar și acum, uită-te în jur: o lume întreagă s-a unit împotriva noastră, iar noi ne retragem.
- V-ați căutat-o! Pe principiul că v-a aparținut cândva Kuweitul, și Franța ar trebui să se reîntoarcă în colonii. Nu vezi că vremea aceea a apus?
- Da: au venit englezii, au împărțit Orientul Mijlociu ca pe o prăjitură, iar în felia din care se înălțase odinioară Mesopotamia au instalat o familie de falși aristocrați. Niște parveniți cruzi, aduși la putere de către petrol. El este regele!
- Zici de clanul Al-Sabah? Am citit și eu destule. Ai dreptate, protectoratul britanic a lăsat urme adânci în regat - ceea ce, însă, nu dă frâu liber invadatorilor!
- Poporul Kuweitului trăiește în mizerie, ca această familie domnitoare să umple băncile Europei cu teancuri de dolari. Săraci în țară bogată - așa sunt frații noștri din sud. Tot petrolul ia drumul peste ocean, în slujba puterii capitaliste care măsoară totul în miliarde de dolari. Crezi că dacă nu și-ar fi văzut interesele periclitate în zonă, s-ar fi adunat toate marile păsări de pradă ale lumii pe cerul Irakului?
- Aș fi vrut să fie altfel, să fi sprit în ajutorul celui slab și cotropit din spirit de justiție, nu din interes. Încă o oroare, adăugată la toate celelalte ale războiului…
- Războiul pentru mine nu a fost oroare, ci o declarație de dragoste semnată "Saddam". Știi cum se traduce numele acesta? "Cel care izbește". Nume predestinat, de războinic. El a fost cel ales să dea lovitura imperialismului, spre gloria nepieritoare a Islamului!
- Un dictator ca oricare altul, care a știut să cucerească masele și să le trimită la moarte, într-un război inegal și nedrept. …De fapt, toate războaiele sunt nedrepte. Viața e sfântă. Omul nu poate da viață, de aceea nu-i este îngăduit să ia viața altcuiva.
- Tocmai tu spui asta, când ai pilotat un avion de război, și nu știi câte inimi ai închis vieții?
- Onoarea de a-mi respecta jurământul militar mi-a impus prezența aici. Aveam de îndeplinit o datorie - iar voi, arabii, cunoașteți prea bine valoarea unui jurământ! Altfel, dintotdeauna, eu cred în forța păcii, nu a legii celui mai tare! Cât despre avioane - au fost pasiunea mea dintotdeauna, la paisprezece ani am făcut un curs de parașutism, pentru a fi cât mai aproape de ele - și la recrutare au ținut seama de acest lucru.
- Saddam Hussein este un erou, tocmai fiindcă știa ce riscuri își asumă - totuși s-a ridicat nu împotriva unei țări, ci a unui sistem mondial. Spera că va fi urmat și de alte popoare. S-a înșelat. Ceilalți au rămas sclavii constrângerilor economice. Dar nu este un dictator, precum spuneai tu. Dictatorii sunt urâți și temuți de popor. Pe el îl iubesc toți soldații. …Chiar dacă steaua îi apune, sub puterea întregii lumi, vom lupta până în ultima clipă, cu numele lui pe buze. Aș fi urcat și pe rug pentru Islam, dacă el mi-ar fi cerut-o!
"E fanatic", gândi André. "Păcat…"
- Am fost îndrăgostit cândva, continuă Rashid, pierdut în gânduri. Fata aceea era… nu știu cum, mă ardea ca o rană de cuțit. Și totuși s-a măritat cu cel mai bun prieten al meu, iar lucrul acesta m-a durut mai puțin ca decăderea lui Saddam… În octombrie, când am împlinit optsprezece ani, a fost o zi cu instrucție dură. Uitasem că pentru mine era sărbătoare. Însă la căderea serii, el a venit în inspecție în unitatea noastră. S-a oprit să discute cu soldații, întocmai cum se povestește că făceau marii generali de odinioară. Inima îmi era plină de bucurie… Când s-a apropiat de mine, am spus că prezența sa este cel mai frumos dar de ziua mea. Mi-a urat "La mulți ani!" și victorii… Care victorii, când am ajuns prizonier…? E drept că, dacă ar fi fost altul în locul tău… Aș fi preferat un dușman care să mă urască și să-l pot urî, să văd în el pe ucigașul fratelui meu și al camarazilor mei de arme, pe când tu te porți cu mine de parcă am fi din aceeași tabără… Nu înțeleg cum de ura n-are nici o putere asupra ta.
- Omul se află dedesubtul coamei de păr blond sau brun, lins sau creț, acolo trăiește, mai presus de orice prejudecată, și numai de acolo pot să-i spun "frate". Crezi că mie nu mi s-au spus câte-n lună și în stele, când francezii, în mare parte, sunt destul de naționaliști? Însă eu am trecut peste toate prejudecățile și am găsit prietenie acolo unde ceilalți aveau parte de ură. Nu regret că am avut prieteni de origine arabă, iar dacă ne-am fi cunoscut în alte împrejurări, m-aș fi bucurat să te numeri printre ei. Inima îmi spune că ești un om deosebit, nu numai fiindcă semeni cu fratele primei mele iubite… Numele tău ce înseamnă?
- "Viteaz". Tu nu semeni cu nimeni… totuși, când am deschis ochii și te-am văzut aplecat asupra mea, primul meu gând a fost că ai ochi frumoși… N-am mai văzut niciodată această nuanță de cer senin… cu atât mai mult, în privirea unui războinic.
André zâmbi, recunoscând, în această afirmație, aceeași mirare pe care o manifestau, acum optzeci de ani, prietenii localnici față de ochii albaștri ai lui Lawrence al Arabiei , un personaj pe care îl îndrăgise când îi citise cărțile, ba văzuse și un film despre viața lui...
- Războiul este o întâmplare în viețile noastre, iar numele pun încă o legătură între noi, alături de cea a sorții. Am descoperit într-o carte, în timp ce mă pregăteam pentru facultate, că numele meu vine din grecește și tot "viteaz" înseamnă…
- Ești student?
- Da, la limbi străine: engleză-germană. Aș fi putut să aleg la fel de bine italiana, limba tatălui meu, dar profesoara de engleză m-a sfătuit spre germană. Dacă rămân în viață, abia aștept, la toamnă, începerea cursurilor… Fiindcă știu că această "întâmplare" nefericită poate avea alt sfârșit în deșertul acesta… Trupul să mi se prefacă în nisip, iar sângele în petrol, mărind bogăția ținuturilor acestora, în timp ce numele de pe o piatră - undeva, la Marsilia, udată de lacrimile părinților și surorilor - va adăposti un loc gol… M-am gândit și altădată la lucrul acesta. Titlul de erou post-mortem nu mă încântă, din moment ce jertfa mi-ar fi inutilă.
- Să cred oare că ți-e frică de moarte?
- Dacă mi-ar fi fost cu adevărat frică, aș fi refuzat să fac armata și m-aș fi dus în serviciile sociale alternative, să-i învăț franceză pe copiii din cine știe ce colț al Africii! Mi-ar fi plăcut mai mult, chiar dacă asta ar fi însemnat să mai amân încă un an începerea facultății, însă în familia mea, refuzul serviciului militar constituie o mare dovadă de lașitate - și sunt singurul fiu! Nu puteam să fac una ca asta! …Dacă aș ști că moartea mea ar pune capăt acestui război stupid, n-aș pregeta o clipă să mă jertfesc, numai că mă cuprinde scârba când știu că sunt una dintre oile de sacrificiu din abatorul general, ca după aceea alții să se împăuneze cu gloria nemeritată. Crezi că senatorii francezi, americani, englezi, și-au trimis fiii pe front? Eu mă îndoiesc! Dacă cumva popoarele trebuie să se bată între ele (ceea ce nu cred, orice neînțelegere ar putea fi rezolvată la masa tratativelor), atunci eu sunt de părerea unei lupte în duel - cum au fost atâtea în vechime, de exemplu cea dintre David și Goliat… Nu s-ar vărsa atâta sânge nevinovat. Oricum, războaiele nu pot schimba mersul general al istoriei. Nu fac decât să împuțineze lumea cu câteva mii ori milioane de locuitori. Nu neg că odinioară Mesopotamia se întindea până la Golful Persic, înglobând Kuweitul. Însă după ce în secolul trecut a existat o tendință de unificare a statelor naționale, acum lupta pentru putere le divizează din nou, nu numai pe cele care au fost sub dominație colonială. Privește în jurul tău, în întreaga Asie, Europa, America de Sud… Cândva, se vor uni din nou, într-un stat mare, fără frontiere… Nu prin forța armelor, ci prin tratate politice și economice. Franța face parte din Comunitatea Europeană, dar mai e mult până să se ajungă la lumea pașnică, lipsită de granițe, pe care o visez eu. Totuși, cândva se va ajunge! Și, după câte am citit prin ziare, cred că primii care vor reuși aceasta vor fi arabii, legați printr-o unitate indestructibilă…
- Indestructibilă? A fost, poate, până la reuniunea de la Cairo! Emiri, șeici, președinți de state, să se certe astfel în văzul tuturor țărilor, ba încă să se ia la bătaie ca niște puști de zece ani! A fost televizată în întreaga lume, ne-am făcut de râs…
André zâmbi, căci văzuse la televizor scena la care se referea Rashid, când unor colerici le cedaseră nervii.
- Știu la ce te referi. Mai presus de statutul lor social, cu toții au fost și rămân oameni, cu defectele și orgoliile lor. S-au dat în spectacol. A trecut. Alte farfurii în locul celor sparte, și totul s-a scufundat în uitare. N-au știut să-și concilieze conflictele de interese. Va răsări din nou soarele, și unitatea lumii arabe, trecând peste această prăpastie, va rămâne, fiindcă o cimentează legături mult mai puternice decât interesele de moment.
- Crezi?
Rashid era din ce în ce mai uimit. Acest francez îi năruia total impresia pe care o avusese despre occidentali. Exprima altfel gânduri pe care le avusese și el, ducându-le chiar mai departe. Se vedea că respectă cultura și civilizația arabă, din care cunoștea câte ceva. O putere necunoscută îl îndemna să aibă încredere în acest tânăr ciudat.
O mișcare bruscă a mâinii lui André îi atrase atenția irakianului asupra unei cicatrici.
- Ce ai pățit la încheietură? îl întrebă, neputându-și stăpâni curiozitatea.
"Ce m-a apucat?" se dojeni el în gând. "Parcă aș fi o babă, dornică să le știe pe toate!"
- Uită-te singur și poate ghicești.
Rashid studie cu atenție mâna aceea fină, ca de fată.
- Pare a fi rană de cuțit, și, dacă nu mă înșel…
Se opri o clipă, privind profunzimile albastre ale ochilor celuilalt.
- Nu te înșeli, confirmă André. Aveam treisprezece ani când m-am legat frate pe viață cu Mussa, tunisianul. Iar când s-a întors în țara lui, nu m-a uitat, spre deosebire de… alții. Cred că și acum mi se adună acasă scrisori de la el. E învățător în Gabes . Am rugat-o pe soră-mea să-i răspundă la scrisori în locul meu, povestindu-i ce mai știe despre mine.
- Parcă ziceai că sora ta e doctoriță aici! pufni celălalt, din nou neîncrezător.
- Charlotte, da. Mai am o soră acasă, Marjolaine. Mâine împlinește șaptesprezece ani. Sâmbătă va fi petrecere mare. De obicei ne serbam ziua împreună, fiind doi ani și câteva zile diferență între noi. Anul acesta… se vor gândi la mine când vor tăia tortul.
- Cum te-ai împrietenit cu Mussa?
- Am fost colegi de clasă. Nimeni nu voia să stea cu el în bancă, și trebuia să se bată fiindcă ceilalți îl provocau. L-am primit lângă mine, l-am ajutat la lecții… Cu ajutorul meu a învățat repede franceza și a ajuns printre cei mai buni elevi, ceea ce l-a costat mai mulți pumni. Destui am primit și eu. Când l-am adus prima dată acasă, mama s-a supărat. N-o să uit niciodată ce a spus tata atunci: "Copiii se înțeleg bine. Lasă-i să fie prieteni, și dacă s-or certa, să nu fie din cauza ta!Am încredere în André. Dacă băiatul acela-i arab și dacă este sărac, nu înseamnă că e vagabond sau… mai știu eu cum. Când te cuprinde complexul de superioritate specific Alsaciei, gândește-te că și soțul tău e imigrant!" Nu-mi păsa că alți băieți mă disprețuiau pentru prietenia mea cu maghrebinii. Disprețul lor nu valora cât lumea nouă ce se deschisese în fața mea. Acum știu multe, Rashid! Datorită lui și altora ca el…
- Am observat… că știi, înțelegi și respecți. Te-am prețuit pentru asta. Eu … nu mai cred în prietenie, André. Am avut-o, am pierdut-o, sufletul mi-a rămas pustiit. Ai văzut cum arată terenul în jurul unei sonde care a ars? Așa este inima mea…
- Durerea este cea care dă strălucire sentimentelor frumoase. Totul e durere, unde este iubire - poate tocmai asta-i dă măreția. Ai pierdutr un prieten, nu însă și prietenia, care e sortită să reînvie. Rămânând singur, drumul vieții tale ar fi amarnic. Prietenia dă un sens vieții. Urmele ei se văd pe toate cărările, e în noi, nu poate pieri decât odată cu noi.
- Spui asta fiindcă nu ai fost trădat, cum am fost eu. Tu ai cunoscut numai durerea despărțirii…
- Și trădarea e scrisă în legile vieții, din păcate. Vei întâlni însă și un prieten demn de acest nume. Eu am sorbit sângele lui Mussa și știu valoarea prieteniei arăbești.
- Înțelegi multe… Simt că ești sincer, și sunt gata să nu te mai privesc ca pe un dușman.
- Eu nu te-am considerat niciodată!
Zâmbetul care le lumina chipurile avea valoarea unui pact de alianță.
De la o vreme, cuvintele li se opriră în suflet, în timp ce căldura, oboseala își luau tributul. André îl observa cu coada ochiului pe Rashid, care încerca zadarnic să-și ascundă durerea. Brațul rănit se inflamase, avea febră… Noroc că nu mai era mult până la frontieră!
Deodată, trei împușcături aproape concomitente sfâșiară liniștea. Rashid tresări violent, recăpătându-și însă imediat figura impasibilă de dinainte.
- Cine știe ce nenorocit a fost atins, pe când mama ori soția îl așteaptă acasă! oftă André.
Regretă apoi faptul că gândurile li s-au întors pe front, după ce inimile se pronunțaseră pentru prietenie.
- Două dintre arme erau irakiene, iar cealaltă de fabricație americană, rosti Rashid, căutând să-i pară tonul neutru. Cred că știu unde s-a tras.
"Pare a fi aproape", gândi André, "la câteva dune mai încolo. Dacă cel de lângă mine, irakianul, plănuiește ceva? Ar putea acum…"
"Nu!" se revoltă tot sufletul său. "N-ar putea să facă nimic împotriva mea acum, după toate câte s-au așternut între noi!"
Instinctul celuilalt, mai sălbatic, îl avertiză de lupta interioară ce se dădea. Zâmbi chinuit și continuară drumul în tăcere. Oaza în care avusese loc schimbul de focuri era departe. În deșert, zgomotele se aud la mare distanță. Dacă acele focuri de armă ar fi răsunat cu câteva ore înainte, probabil ar fi strigat după camarazii necunoscuți, deși știa că, pentru el, era curată sinucidere; însă francezul nu-l tratase nici o clipă cum erau tratați prizonierii. Văzuse în el doar un rănit care avea nevoie de ajutor. Vârsta apropiată, poate chiar și vraja numelui, îi legase. Rashid nu-i mai putea dori moartea.
În plus, de altfel, era conștient că serviciile sanitare irakiene, lipsite de medicamente, nu-l vor putea ajuta. Francezii aveau spitale de campanie bine utilate, sora lui André era doctoriță… El va trăi! Rămăsese singurul fiu în familie, și era hotărât să lupte cu moartea pe care, cu câteva ore înainte, o chemase. Se hotărâse să aibă încredere în băiatul ciudat de lângă el, care nu știa să urască. Îi datora viața, începuse să-l cunoască… nu l-ar fi putut trăda, deși…
Cu cât se apropia frontiera saudită, Rashid părea tot mai mohorât. André punea acest lucru pe seama durerilor, și, la un moment dat, îl încurajă:
- În trei ore vom ajunge la spital. Charlotte te va îngriji, iar peste câteva săptămâni…
- Ești sigur, îl întrerupse Rashid cu amărăciune, că voi ajunge într-un spital de campanie, și nu într-un lagăr de prizonieri?
- Sunt. Ești prietenul meu. Pentru tine am o soluție mai bună decât captivitatea. O vei afla curând.
André nu spusese decât jumătate din adevăr. Uitase cu desăvârșire raporturile pe care legile războiului le așezaseră între ei. Acum, căuta o idee salvatoare. Dacă în locul lui Rashid…?
- Te-ai îndoit de mine când ai auzit focurile de armă? voi Rashid să-și dea seama de sinceritatea lui.
Francezul recunoscu:
- Puteai să mă pierzi. N-ai făcut-o. Mi-ai dovedit prietenia ta. E rândul meu acum. Nu are importanță ce anume te-a îndemnat… Există un singur răspuns: te-ai eliberat de ură. Mă bucur!
- Au fost câteva ore cruciale. Am trăit o nouă viață… Încă nu mi-e clar decât că totul e altfel decât credeam eu… și că am câștigat un prieten…
"Prieten!", oftă gândul lui, sub povara amintirilor. "Prieten de nici o zi… Hassan îmi era aproape ca un frate, totuși mi-a luat-o pe Sheila, deși știa cât o iubesc - ba încă m-a invitat și la nuntă, de parcă aș fi putut să-i văd…"
În zorii zilei avusese loc o ciocnire între câțiva cercetași irakieni și soldații aliați. Pe nisip zăceau cadavre în uniforme irakiene, egiptene, americane și din Qatar. Aceasta era ideea pe care o căuta oare André? Da… Charlotte va îngriji un aliat arab care și-a pierdut memoria. Șocul putea fi explicat din punct de vedere medical, mai ales că Rashid fusese lovit la cap.
Îl ajută să îmbrace uniforma soldatului din Qatar, care i se potrivea la dimensiuni mai mult decât cele două egiptene, după ce o controlase cu atenție, să nu aibă vreun indicativ, sau altceva rătăcit prin buzunare, prin cusături… În timp ce îl privea cum arăta în noile haine, André îi spuse:
- Rashid, trebuie să-ți pun o condiție: jură-mi că, indiferent ce se va întâmpla în acest război, nu vei mai pune mâna pe armă! În ceea ce mă privește, voi face în așa fel încât nimeni să nu te poată obliga să-ți calci jurământul.
Pentru o clipă, cererea aceasta îl surprinse pe irakian. Căută motivele în lacurile adânci ale ochilor celuilalt, apoi înțelese:
- E drept așa, rosti el gânditor. Îți datorez viața și libertatea. Nu sunt prizonier, însă destinul m-a vrut în puterea ta; așa că jur pe Allah și pe profetul său, Mahomed, că nu mă voi întoarce î tabăra irakiană cât timp va dura războiul, chiar dacă aș avea posibilitatea. Iar ca "soldat aliat" n-aș putea ridica armele împotrivacelor de un sânge cu mine… Asta voiai să auzi, nu?
- Exact. Charlotte te va scoate dintre combatanți.
Tăcerea care se lăsă după aceea ascundea furtuna din sufletul fiecăruia.
Rashid se convinsese de prietenia lui André. Trebuia să aibă încredere în el, căci își dovedise sinceritatea, gândurile bune... Și totuși se îndoia. Ar fi vrut să-l poată urî, nu reușea, nu-i rămânea decât neîncrederea bine ascunsă - fără alt motiv decât faptul că nu mai voia să creadă în prietenie. O acceptase, se bucurase… Nu-și putea explica de ce. Tot ce se întâmplase era cum nu se poate mai straniu. Acum, însă, sufletul chinuit se trăgea înapoi în carapacea neîncrederii, întrebându-se: "André… noul meu prieten… oare el când… cum mă va trăda? Sau, poate, totuși, el are dreptate… și va fi altfel?"
André se închisese în sine de când trecuse frontiera. Operațiunea reușise… el va trebui s-o ia de la capăt… să se suie într-un alt avion… Nu! Nu mai putea, acum, când văzuse efectele bombardamentelor, să plece din nou în misiune. Imaginea dărâmăturilor, a morților, îl urmărea. Câte misiuni îndeplinise până acum? Câți morți avea pe conștiință? Și dacă cumva nu erau doar militari, dușmani, ci și persoane civile - bătrâni, femei, copii? Oribil!
Nu-și dăduse seama de toate acestea până la întâlnirea cu Rashid. Acum știa, și avea mustrări de conștiință. Conștiința este singurul lucru ce nu poate fi votat prin legea majorității. Ea aparține fiecărui om. În timp de război, devine o povară inutilă, de care unii reușesc să se descotorosească, devenind fiare. El și-o păstrase, iar acum se revolta împotriva legilor războiului.
O clipă, se gândi la întâlnirea cu Rashid, iar mintea, eliberată de frământări, îi dezvălui o întâmplare auzită demult, de la bunicul din Alsacia. Începu s-o povestească, găsind o asemănare cu ceea ce trăiau ei doi.
- O prietenie ca a noastră, bazată pe sfărâmarea urii, s-a întâmplat și în țara mea, între doi oameni pe care războiul îi așezase în tabere adverse.
Aproape de granița cu Germania, la marginea unui sat, era o fermă în care locuiau un bătrân, fiul lui, care se întorsese orb din cel de-al doilea război mondial, și nepoata, Yvette, care, la vremea când s-a întâmplat povestea mea, avea vreo șaisprezece ani.
Într-o seară, un necunoscut le-a cerut găzduire pentru o noapte. Bătrânul l-a primit, deși i-a spus, cam ursuz, că nu prea departe se afla un han.
Yvette, care îl privea mirată pe străin, observă că prin haină îi trecea o pată de sânge, care se mărea din ce în ce. Străinul mărturisi atunci, la iscodirile directe ale bătrânului, că era neamț fugit peste graniță, că era urmărit și că fusese atins de un glonț. Yvette se repezise între timp să aducă tot ce era necesar ca să-l îngrijească pe rănit, fără a aștepta aprobarea bunicului ei.
Urmăritorii bătură în poartă, întrebând de neamțul pe care îl căutau. Bătrânul le răspunse că dacă află ceva, le dă de știre, deoarece fiul lui a fost orbit de un neamț în timpul războiului. Auzind asemenea argumente, ceilalți l-au crezut și au plecat.
Neamțul îi mulțumi bătrânului pentru omenia dovedită. El era un om care gândea cam la fel ca mine. Începu să vorbească. Spunea că nu e drept ca cei doi oameni, cele două popoare puse să se urască și să se omoare unul pe celălalt prin forța istoriei, să nu înțeleagă că este mai bine să-și dea mâna, să se unească în lupta comună împotriva fascismului reînviat, a pericolului unui nou război.
Singurul care se împotrivi spuselor neamțului era orbul, sclav al urii.
Neamțul povesti că el nu putea uitacum omorâse un om care nu-i făcuse nimic, fiindcă era război și nu avea de ales: altfel ar fi fost el cel ucis.
Din detaliile pe care le dăduse, orbul a înțeles că pe el însuși războiul îl pusese față în față cu străinul, și numai capriciile destinului făcuseră ca moartea să-l ocolească, lăsându-l infirm. Atâția ani se gândise cu ură la cel care-l orbise, dar în clipa aceea își dădu seama că nu omul, ci legile războiului fuseseră vinovate. Îi întinse mâna neamțului, asigurându-l că nu-i mai poartă pică pentru cele întâmplate, și că va colabora cu el în lupta pentru preîntâmpinarea unui nou război.
Peste câteva zile a avut loc manifestația comună, la care au participat cu toții… și singura din familie care n-a căzut victimă represiunii a fost Yvette, verișoara mamei mele. Ea și cu bunicul meu mi-au povestit cum doi foști dușmani, reuniți în apărarea aceleiași cauze, au căzut jertfă împreună apostolilor războiului.
- Și noi am devenit prieteni, răspunse Rashid cu vocea tremurând, dar tocmai pentru aceasta nu trebuie să ne lăsăm jertfiți războiului!
*
* *
Charlotte Dupont avea numai douăzeci și șase de ani, însă era deja medic renumit, la cel mai bun spital din Marsilia. Fusese șefă de promoție, și profesorul de chirurgie o alesese ca ajutor al lui. În cei doi ani care au urmat câștigase experiență, și fusese printre primii medici voluntari care se oferiseră să plece în Golful Persic.
N-avusese niciodată dorul aventurii, și colegii se miraseră că tocmai ea le dăduse exemplul acesta. Ei nu puteau înțelege că, pe lângă dorința de a alina suferințele provocate de război, mai avea un motiv temeinic de a lua această hotărâre: fratele ei fusese concentrat, iar Charlotte spera să-i poată fi totuși aproape, căci îl cunoștea bine. Știa că pentru convingerile lui pacifiste și pentru sensibilitatea lui deosebită, războiul va constitui o lovitură puternică. Era îngrijorată pentru el - moștenise spiritul de familie unită specific italian și acesta îi influențase hotărârea. Soțului ei, medic anestezist la același spital, nu-i rămăsese decât să o însoțească.
După ce află povestea aventurii lui André, înțelese fără multe cuvinte ce era în sufletul lui, din moment ce văzuse moartea trecându-i pe alături. Îi dădu un calmant, după care îl consultă pe Rashid.
- Charlotte, îmi las prietenul pe mâini bune, îi spusese el. Îngrijește-l numai tu, gândindu-te că aș fi putut să fiu în locul lui.
Fractura era gravă, rana se infectase, necesitând intervenție chirurgicală urgentă, așa că se pregăti de operație.
Când se trezi André, a doua zi spre prânz, o zări pe Charlotte aplecată deasupra patului vecin.
- Băiatul ăsta a avut noroc că ți-a ieșit în cale. Dacă ar fi întârziat încă două zile, ar fi trebuit amputat brațul. Febra încă nu i-a scăzut, dar până mâine sau poimâine îi va scădea. Pe tine, frățioare, vreau să te mai țin aici câteva zile, chiar dacă altcineva te-ar declara clinic sănătos. Prefer să fiu sigură că ți-ai revenit pe deplin… și, recunosc, mi-ar prinde bine un asistent în plus. Deocamdată, tu l-ai adus, ai grijă de el!
Trei zile Rashid s-a zbătut între viață și moarte, avându-i alături pe Charlotte și pe André, care nu dădea voie altcuiva să se apropie de prietenul lui, de teamă să nu i se afle secretul într-o clipă de delir.
Când au fost mutați din rezerva specială în salon, André a făcut în așa fel ca în salonul unde urmau să stea să nu știe nimeni nici engleză, nici arabă. Puteau discuta în liniște - numai că André nu se mai dovedea la fel de vorbăreț ca pe drum. Simțea că luptă nu numai pentru viața prietenului său, ci, într-un fel, că, salvând o viață, și-ar putea răscumpăra ceva din crima de a fi stins atâtea.
Charlotte îl urmărea pe furiș, încercând să-i înțeleagă zbuciumul și devotamentul ciudat pentru un necunoscut - căci îl vedea că suferă pentru Rashid.
Știa că, în general, între băieți se dovedesc trainice prieteniile legate în armată, și că războiul, pericolele înfruntate împreună, putuseră să-l apropie de rănit. Însă simțea că îi scapă ceva esențial din frământările fratelui ei, și căută să stea de vorbă cu el.
- N-am vrut să mă gândesc niciodată la efectele acțiunilor pe care trebuie să le îndeplinesc, la faptul că acolo, jos, erau clădiri și oameni. Dar am fost nevoit să văd, să-mi dau seama, coborând din înălțimi până la un pas de moarte, și am descoperit că nu sunt altceva decât un criminal nenorocit. Am sufletul pătat cu sângele a sute… poate mii de oameni, și cine îmi garantează că printre ei nu erau femei și copii nevinovați? Acum ar trebui s-o iau de la capăt… însă nu mai rezist. Poți să-i spui lașitate, nu-mi pasă. Aș vrea să mă iau la trântă cu Saddam Hussein, dacă victoria unuia dintre noi ar însemna sfârșitul războiului, dar fără nici o armă. De instrumentele morții m-am săturat. Îți amintești de vacanța în care vărul Menichetto m-a luat la pescuit în râul Dora? Folosea dinamită, și când am văzut peștii lipsiți de apărare, ieșind la suprafață morți, mi s-a făcut rău. Era o lașitate, i-am spus asta, și nopți întregi scena mi-a apărut din nou în vis. Acum, victimele lașității criminale sunt oameni, iar eu sunt asasinul. Îl înțeleg pe Hemingway …
Charlotte nu mai auzi restul. Știa că americanul era scriitorul preferat al lui André, însă aluzia la el în acest context avu darul s-o sperie mai tare. În starea de depresiune nervoasă care îl cuprinsese, fratele ei ar fi fost în stare de orice… chiar de sinucidere, ca Hemingway, dacă ar fi trebuit să se întoarcă în mijlocul focului. Numai ea îl putea ajuta, trimițându-l înapoi în Franța, la un sanatoriu. Din nefericire, văzuse mulți băieți cărora șocul războiului le zdruncinase nervii, fratele ei nu era singurul…
Când îi comunică hotărârea ei, André îi puse o condiție: să-l trimită și pe Rashid cu el la sanatoriu.
Deși nu înțelegea cum de s-a legat el sufletește în atât de scurt timp de un băiat fără trecut, Charlotte acceptă. Amnezia arabului justifica trimiterea lui la sanatoriu, și, după câte știa ea, care nu era de specialitate, doar André și un alt șoc de intensitate egală i-ar fi putut readuce memoria.
Între timp, Rashid își studia cu atenție vecinii de salon, francezi și italieni, după ce, în primele zile, își concentrase privirile asupra Charlottei, căutând pe chipul ei asemănarea cu prietenul lui.
Nu găsise decât aceeași nuanță a ochilor. Părul îi era șaten închis, iar trăsăturile cam dure aparțineau ramurii alsaciene a familiei. André avusese dreptate când îi pomenise de contraste îmbinate în fel și chip…
În salon, un maior italian și un locotenent francez de aviație își petreceau majoritatea timpului jucând șah, iar Rashid le urmărea jocul întotdeauna, căutând variante mai bune pentru fiecare mutare, fiindcă astfel își împiedica gândurile să zboare înapoi, peste frontieră. Era mulțumit că nu înțelege discuțiile din salon despre mersul războiului.
Într-una din zile, când locotenentul francez dormea, Rashid îl provocă pe maiorul italian la o partidă, pe care o câștigă. Nu era nevoie de cuvinte pentru doi jucători buni, de naționalități diferite. Continuară vreo două - trei ore, cu avantajul de partea lui.
Bucuria victoriei nu-i ilumina chipul impenetrabil, însă orgoliul împlinit îi umplea pieptul fără să se exteriorizeze. Era un război la alte dimensiuni între irakian și italian. O luptă a minții și a atenției, lipsită de vărsare de sânge, din care el, irakianul, ieșise învingător.
Își aminti apoi o veche legendă, pe care copiii arabi o învățau împreună cu primele mișcări ale jocului de șah: se spunea că, având o neînțelegere asupra unui teritoriu, rajahul Indiei și șahul Persiei hotărâseră să nu-și desfășoare oștile, ci diferendul să fie soluționat la masa de șah. Gândiseră că cel mai bun strateg dintre ei doi va ști să câștige la fel de bine o bătălie adevărată, ca și una pe șaizeci și patru de pătrate, iar rezultatul a fost că șapte zile și șapte nopți au jucat aproape fără să mănânce și să doarmă, fără ca victoria să se încline de partea cuiva. Abia în zorii celei de-a șaptea zile, șahul Persiei a câștigat, iar de atunci jocul a rămas renumit în toată lumea ca un joc al înțelepților.
Rashid înțelese că războiul nu este decât o uriașă partidă de șah, în care cei doi jucători - strategii - mută pionii după formulele care li se par convenabile. Și ce importanță are sacrificiul unui pion, dacă în schimb se poate obține un turn sau un cal? Cine îi cere părerea pionului? Este mutat, și gata! Dacă ajunge la capătul celor opt câmpuri, este avansat și decorat ca erou. Dacă nu, cu atât mai rău pentru el! O victimă în plus… Din păcate, pe câmpul de luptă nu se folosesc numai treizeci și două de piese, ci milioane de oameni. Sângele curge, viețile apun, iar mulți dintre soldații - pioni nu știu măcar pentru ce. Dacă se revoltă, ca André, totul e în zadar. Dacă cred în cauza pentru care luptă, cum era cazul lui, și sunt cuprinși de ură, nici asta nu le folosește.
Tocmai era cufundat în astfel de gânduri când Charlotte veni să stea de vorbă cu el, profitând de faptul că lui André, devenit asistentul ei temporar, îi dăduse de lucru în alt salon, și îi mărturisi toate temerile ei, legate de starea în care se afla fratele ei. Îi spuse și că până la plecarea lor la sanatoriu rămăseseră câteva zile.
- Voi doi, deveniți prieteni buni în urma unor întâmplări tragice, vă puteți ajuta unul pe celălalt. Prietenia voastră poate vindeca sufletele bolnave de ororile războiului. Din punctul meu de vedere, brațul ți s-a vindecat - sau aproape… Te rog, ai grijă de André, să nu facă vreo prostie!
*
* *
Sanatoriul, situat în munții Vosgi, în apropiere de Colmar, era renumit în regiune. Celor doi prieteni li se repartizase o rezervă cu două paturi, a cărei fereastră dezvăluia un parc acoperit din belșug cu zăpadă. Rashid, pe care frigul lui februarie îl speriase puțin, își lăsă gândurile să fie purificate de spectacolul inedit al zăpezii. Era prima oară când vedea troienele din munții Alsaciei. Nici pe departe nu semănau cu ninsoarea firavă, pe jumătate lapoviță, așternută uneori preț de o oră pe străzile Baghdadului.
Pentru el, totul era nou, o experiență nemaipomenită, însă îl avea alături pe André, care se frământa în tăcere, închizându-se în sine, și nu-și găsea liniștea. Avea o datorie față de Charlotte, trebuia să se gândească la cele mai potrivite cuvinte care ar putea avea efect asupra prietenului lui.
Știa că își avea partea lui de vină, contribuise la agravarea depresiunii nervoase a lui André, prin revelarea brutală a unor adevăruri crude. Pe vremea aceaa nu-i păsa de celălalt, nici nu bănuia că sensibilitatea lui exacerbată, nepotrivită unui războinic, avea să-l aducă într-o asemenea stare. Acum… era cu totul altceva și trebuia să găsească drumul spre sufletul lui împovărat de remușcări zadarnice.
Alese ca pretext jocul de șah. Mai erau în sanatoriu oameni care își treceau timpul cu așa ceva, putea face rost de piese.
- Nu sunt un bun șahist, răspunse André, cum era maiorul Cecconi, însă, dacă vrei, putem încerca o partidă.
După câteva mutări, Rashid îi povesti despre războiul dintre șahul Persiei și rajahul Indiei, apoi continuă, în timp ce-i lua piesă după piesă:
- Războiul este un joc de șah cu piese vii. Atât. Ce vină are nebunul care ți-a luat pionul? Dar turnul care ți-a luat calul? Șah la regină! Singurul responsabil este strategul. Mâna care le-a mutat și creierul care a gândit. Piesele au îndeplinit ordinul, fiindcă asta se aștepta de la ele prin legile militare. Nici un om cu conștiință nu poate ieși curat din război. Tu suferi fiindcă ai văzut efectele simplei tale apăsări pe buton, fiindcă ți-a murit camaradul sub ochi, pradă flăcărilor, și ai fost martor dezastrului. Cândva am fost aspru cu tine. Nu meritai. Þi-ai săpat în gând vorbele mele de atunci, transformându-le în coșmaruri. Știu asta și îmi pare rău…
- Nu trebuie să-ți pară. Dreptatea era de partea ta. E adevărat că sunt un ucigaș și mă simt ca atare. Că noaptea îmi apar în față soldați și civili, fiindcă nu știu pe cine și câți am ucis. Că nu-mi pot răscumpăra în nici un fel păcatul…
- Din acest punct de vedere, cred că va trebui să te sfătuiești cu un preot, răspunse Rashid cu înțelepciune. Dar până atunci trebuie ca singur să-ți dai seama că vina nu o porți tu, biet pion condamnat la ascultare, ci cei care au hotărât războiul. Cum de marii generali și președinți n-au somnul bântuit de fantomele celor care le-au căzut victimă, nici fii pe front, a căror lipsă să o plângă? Ei sunt numai mașini militare… în loc de inimă, au un blindat! Atunci, tu de ce să iei asupra ta o parte din crimele celor lipsiți de conștiință? Vina ta nu este cu nimic mai mare decât a bombei care a căzut și a distrus. Nu te mai gândi la asta, căci singurii care se cuvin acuzați sunt ei, cei care au pornit războiul. Așa a fost dintotdeauna. Ai înțeles?
- Am înțeles, prietene! Șah și mat! Unde e maiorul Cecconi, să mă vadă?
- Ai mai câștigat ceva, în afara partidei?
- Încredere în viitor. Îți mulțumesc, Rashid! Dacă lucrurile acestea mi le-ai spus chiar tu, care ai fi avut motive întemeiate să gândești altfel…
- Când piere ura din sufletul omului, se poate privi adevărul în altă lumină. Pe mine, tu și jocul de șah m-ați ajutat să înțeleg… Acum mă simt ca orbul din povestea ta, în ziua manifestației comune. Numai că noi doi, împreună, suntem suficient de puternici pentru a nu ne lăsa uciși de forțele răului. Nu-i așa, André?
- Ba da, răspunse acesta înseninat.
André obținu de la medicul șef învoirea de a coborî în satul cel mai apropiat în prima duminică, iar mașina uneia dintre asistente îl lăsă în fața bisericii la ora liturghiei. Se întoarse abia la lăsatul serii, într-o stare de spirit mai bună.
Șahul a fost îngropat în sertar, odată cu amintirea apăsătoare a războiului. Pentru a-i abate gândurile de la acest subiect, Rashid îl rugă să-l învețe franceza, iar André, ca viitor profesor, acceptă cu plăcere ca prietenul lui să-i fie primul elev.
Rashid nu-și făcea planuri. Simțea că pentru ele ar fi prea devreme. Însă, în același timp, știa că trebuia să profite de soarta care îl azvârlise pe negândite într-o țară străină, pentru a-și îmbogăți sufletul, cultura, viața.
Visa la clipa când se va întoarce în patrie - atunci va fi pace, fără îndoială, iar el va fi… Ce? Cum? Cum se întorc oamenii care au cunoscut alte țări?
Presimțea că viitorul, care i se păruse atât de simplu până acum câteva luni, începuse să aibă meandre din ce în ce mai complicate, a căror învingere însemna mai mult decât un război - și că împreună cu André formau un tandem invincibil.

*
* *
Medicul a discutat îndelung cu doamna Savieri, spunându-i că fiul ei e aproape vindecat și că poate fi externat, însă că acesta refuză să se despartă de prietenul lui, un amnezic care și-ar putea reveni doar printr-un șoc. Iar din punct de vedere psihologic, se observa că fiecare dintre ei are o influență pozitivă asupra celuilalt.
Mama lui André acceptă să-l găzduiască și pe Rashid. Principalul era ca fiul ei să-și recapete liniștea sufletească și zâmbetul, iar acesta nu era un sacrificiu prea mare. În decursul anilor, se obișnuise cu prieteniile lui ciudate, deși nu-l înțelegea. Charlotte îi semăna, pe ea o înțelegea cel mai bine - dar, ca o mamă bună, îi iubea pe toți. André nu moștenise de la ea decât ochii albaștri, părul blond și pielea marmoreană. Avea firea rebelă și pătimașă a tatălui lui. Cât despre Marjolaine, numai ochii îi luase de la ea, amestecul contrastelor izvodind o făptură deosebită.
Marjolaine se bucură cel mai mult de întoarcerea fratelui ei. Fata aceasta băiețoasă, tunsă scurt, cu un păr zulufat, de mieluț, știa că el îi este cel mai apropiat din familie. Părinții, obișnuiți cu cei doi copii mai mari, care fuseseră întotdeauna foarte liniștiți, o certau mereu pe zvăpăiată, cu toate că domnul Savieri se recunoștea în ea, pe el sau pe sora lui.
Întoarcerea din război o făcuse să-i privească pe André și pe Rashid ca pe niște eroi întorși din infern. (Poate nu era prea departe de adevăr.) Îl studie cu atenție pe arab, găsindu-i și ea asemănare cu fratele Nadiei, după care îi întinse o mână prietenească.
Ochii lui, mări de petrol, sorbeau curioși tot ce-l înconjura, dar gândurile îi erau pradă frământării. În fața lui André nu trebuia să amintească de război, deși îl rodea neliniștea să afle ce se întâmplase între timp. Părinții lui André nu știau engleza - numai pe Marjolaine o putea întreba.
Ea vorbea binișor englezește - la școală avea nota maximă la această materie, numai că își găsea greu cuvintele, așa că dicționarele fură așezate pe colțul mesei, la îndemână.
- Cum l-ai cunoscut pe fratele meu?
Rashid răspunse scurt, apoi o întrebă ultimele noutăți din Golf.
- Se cheamă că s-a încheiat pacea, oftă ea. Irakul și Kuweitul sunt distruse. Oricum, bine că s-a sfârșit! Într-o lună și jumătate, oamenii cinstiți au fost nevoiți să-și schimbe părerile despre acest conflict. S-a început cu declarația de inviolabilitate a teritoriului național și a drepturilor omului, însă vine un moment în care cei ce au enunțat principiile, le încalcă. Știu justificarea: "E război!". Mai știu și altceva: strămoșii noștri, romanii, spuneau că dușmanului care se retrage trebuie să-i faci punte de aur, pe când aliații au bombardat până în ultima clipă. Îi somau să se retragă, însă nu-i lăsau s-o facă. Aceasta a fost prima mișelie; a urmat a doua: în asemenea condiții, ce-au căutat în Irak, dacă ei doar apărau Kuweitul?!
- Așteptau de multă vreme clipa aceasta, răspunse Rashid pe un ton calm. Fiindcă sunt cei puternici, totul le este îngăduit.
Se mira și el cum de era atât de stăpânit, când fiecare cuvânt îi înfigea un cuțit în inimă. Probabil fiindcă bănuise ce avea de auzit. Da, nu se putea altfel, prea erau mulți împotriva lui Saddam…
- N-au lăsat piatră peste piatră pe unde au trecut, continuă Marjolaine, și mai îndrăznesc să pomenească de respectarea drepturilor omului! Cât despre atâtea luni de embargo economic, înțeleg că trebuia să i se forțeze mâna dictatorului, însă de aici până la a lăsa copiii unei țări fără medicamente… Sunt fată, nu pot gândi ca un războinic, ci doar ca sora unui soldat. Iar femeile din toată lumea - soții, mame, surori, fiice - urăsc războiul. Se spune că unicul război drept este cel de apărare, cum a fost în Kuweit. Dar ca să fie nevoie să te aperi, trebuie să existe un agresor. Așa că orice război e nedrept și condamnabil. N-am ținut niciodată partea lui Saddam Hussein, fiindcă și-a trimis poporul la moarte în numele unei ambiții deșarte. Se visa Alexandru Macedon, Cezar ori Napoleon, dar dacă n-am putut fi de acord cu el, nu înseamnă să îi aprob pe aliați, când apărătorii devin agresori. Mi-era tare milă de femeile și copiii din Bassrah, din Baghdad și de peste tot, flămânzi, bolnavi, speriați, victime nu numai ale bombelor… Mi se făcea milă de soldații irakieni, sătui de război, care se predau cu miile, cui nimereau… Am auzit că înrolaseră și copii de șaisprezece ani…
Rashid făcu ochii mari. Fata vorbise destul de corect, chiar dacă ajutându-se uneori de dicționar. Parcă el nu reușea să înțeleagă... sau nu voia? Nu-și putea imagina… Cunoștea moralul trupelor cu șase - șapte săptămâni înainte, iar acum… ce fel de pace rușinoasă se așternuse după înfrângerea Irakului? Ar fi putut să accepte această înfrângere. Decurgea inevitabil din raportul inegal de forțe, chiar dacă el … ei toți speraseră într-o minune. Un miracol care să le redea gloria de odinioară. Și toată armata aceea gata să moară cu numele conducătorului pe buze… Cum ajunsese să se predea de bună voie, cu o clipă, o oră sau o zi înainte de a fi siliți s-o facă? Asta însemna că nu mai credeau în nimic… nici în cauza sfântă a Jihad-ului , nici, mai ales, în Saddam Hussein și promisiunile lui. Oare când începuse decăderea? Mai demult… totuși, era iubit, deși făcuse, fără îndoială, greșeli… Acum însă atinsese fundul prăpastiei. Prăpastia din inimile oamenilor, cea mai periculoasă…
Marjolaine povestea în continuare, revoltată, numai că el n-o auzea. Dacă ar fi fost singur… să alerge printre dune, strigând de durere - țipătul sălbatic al cămilei rănite… Îl durea capul - capul acesta, care nu putea să înțeleagă sfârșitul! Duse amândouă mâinile la frunte, fără să-și dea seama că din ochi îi picurau mărgăritarele durerii.
Marjolaine căută un calmant, i-l dizolvă într-un pahar cu lapte, zăbovind în bucătărie, să-l lase să-și consume durerea singur. Nu știa ce anume îl rănise - însă războiul era suficientă rană ca să explice totul. Nu se mira că trebuiseră să treacă printr-un sanatoriu. Ei îi ajunseseră imaginile cenzurate de la televizor, ca să-și închipuie dimensiunea faptelor reale.
Rashid plânse liniștit un sfert de oră, poate mai mult… Simțea un nod în gât care nu lăsa loc vorbelor, iar în minte aceeași ceață de dinainte de a deschide ochii, după bombardament - înainte de a-l vedea pe André. Marjolaine îl găsi exact cum îl lăsase, cu capul sprijinit în mâini și lacrimile pe obraz.
- Important este că războiul a trecut, spuse ea în timp ce-i oferea paharul. S-a reinstaurat pacea. În timp de pace înfloresc și țările, și oamenii.
Rashid o ascultă fără putință de împotrivire. Se simțea golit de gânduri, îi era indiferent dacă băuse lapte sau otravă. Cuvintele ei răsunau îndelung în conștiința lui: "În timp de pace înfloresc… numai în timp de pace…"
Ce face altceva jocul de șah, decât să măture piesele de pe tablă? Iar pionii… pionii nu mai vor să asculte de mâna ce-i mută… vor viață, nu moarte! Parcă auzea cuvintele de odinioară ale lui André, pe care abia acum le putea înțelege: "Viața este sfântă. Omul nu poate da viață, de aceea nici nu-i este îngăduit să ia viața altcuiva."
Cine era zâna bună care-i stătea alături în clipa disperării? Ce rost avea prezența, atenția ei? Dacă va ști adevărul, cum va reacționa? Îl va privi cu aceeași duioșie pe care i-o citește acum în ochi? Ei îi putea spune… căci, spre deosebire de Charlotte, nu era supusă legilor războiului.
- Sunt irakian, răspunse el privirilor ei întrebătoare. Fratele tău m-a salvat prima oară de la moarte. A doua oară a făcut-o sora ta. Ea nu știa adevărul. Þie… ți-l spun.
Îi studie chipul, urmărind efectul vorbelor smulse cu greutate. Apele albastre ale ochilor ei nu arătau nici un val, ci numai un viu interes.
- Cum a fost?
Îi povesti totul. Marjolaine era impresionată. Își amintise povestea de familie din Alsacia, comparând, în gând, personajele. Deodată îl întrebă:
- Unde sunt părinții tăi? Mai ai frați?
- Părinții mei sunt, probabil, în Baghdad, dacă nu cumva bombardamentele… Aveam și doi frați, Khaled și Farshad, pe care i-au înghițit războaiele: unul a murit în războiul cu Iranul, iar celălalt, acum nici trei luni. Mai am o soră, o cheamă Nur și are douăzeci și patru de ani.
Marjolaine se înfioră:
- Vrei să spui că de când a început războiul n-ai nici o veste de la ai tăi? Nu știi măcar…
- Cam așa. Ei mă cred mort și pe mine. De Farshad au auzit cu siguranță…
- Legăturile telefonice cu Baghdadul au fost restabilite. Mâine trebuie să vorbești cu ai tăi, să le spui că ești în afara oricărui pericol. André va merge cu tine la poștă.
- Bine, dar trebuie să coste o avere…!
- Economiile mele îmi ajung. Ești în casa noastră, ai să mă asculți!
- Îți mulțumesc mult, Marjolaine…
Ideea era bună. Nu acasă, ci la sora lui va da telefon. Acolo nu l-ar aștepta scene cu lacrimi și întrebări primejdioase. …De fapt, el, Rashid, ce era, prizonier sau dezertor? Mai curând, amândouă la un loc… Își pregăti din timp cuvintele, ca să afle cât mai multe în cele trei minute de convorbire.
…După amiaza, când Marjolaine era acasă, discuțiile se purtau în trei. Exista întotdeauna ceva interesant de povestit, numai că Rashid știa să se oprească la timp:
- Restul mai târziu, după ce-ți termini lecțiile, Marjolaine. N-aș vrea ca părinții tăi să se supere că nu te las să înveți.
Pe André îl rugă să-l prezinte prietenilor lui arabi, care l-ar putea ajuta să-și găsească ceva de lucru. Nu-i plăcea gândul că stă degeaba, chiar dacă nu știa exact ce și-ar fi dorit în viitor.
Băiatul îl înțelese, dar prietenii lui de odinioară plecaseră de mult. Mai cunoștea oare pe cineva prin cartier? A, da, pe Slim marocanul! Îi făcu cunoștință cu Rashid, povestindu-i ceea ce știa toată lumea despre el.
Slim îi puse lui Rashid o mulțime de întrebări în arabă. Nu se înțelegeau prea ușor, dialectele fiind diferite, iar Slim, care urmase școala în Franța, nu învățase limba arabă literară, în care se înțeleg de obicei locuitorii unor țări diferite. Până la urmă, marocanul a promis că va căuta un patron dispus să-și ia un ucenic temporar.
Deși nu trecuseră multe zile de când Rashid venise în casa familiei Savieri, parcă se schimbase ceva în comportamentul ambilor copii. Marjolaine se dovedea mai conștiincioasă în ceea ce privește lecțiile și mai liniștită, căutând să-și petreacă timpul liber mai mult pe acasă. André o lăuda că, vorbind cu Rashid, făcuse progrese la engleză. André își regăsise seninătatea, fiind ocupat să-l învețe franceza și să-i arate frumusețile orașului și împrejurimilor. Părinții lor îl priveau pe musafir cu o indiferență binevoitoare. Nu-i deranja, atât. Domnul Savieri încerca să discute uneori cu el, în limita în care vocabularul restrâns al arabului îl putea ajuta, dovedind că André era profesor bun. Lor le era milă că urgia războiului răpise trecutul unui tânăr atât de inteligent.
Peste câteva zile, Slim veni cu o veste bună: cunoștea un artizan care acceptase să-l primească ucenic. Se duseră împreună la el.
În magazinul marocanului se găseau multe lucruri frumoase, cu specific oriental, căutate de snobii colecționari de rarități. Nu lipseau nici iataganele cu mâner de argint încrustat, cu patina vremii contrafăcută cu dibăcie, nici salbele cu clopoței ale fiicelor beduinilor. Rashid privi bijuteriile cu ochi de expert. Se deosebeau mult, ca modele, de cele din magazinul tatălui lui.
Marjolaine, indiscretă ca întotdeauna, îl întrebă, când auzi că s-a angajat, ce și-ar mai dori în afară de gravarea metalelor. El îi mărturisi pasiunile sale, ascunse, din timiditate, și față de prietenii lui din Baghdad: designul și istoria artei. De fapt, aveau chiar legătură cu meseria de bijutier, dacă acesta voia să fie un adevărat artist.
Auzind acestea, fata îi promise ajutorul ei: într-o țară ca Franța, cu un trecut bogat, biblioteca liceului avea destule albume de artă, și chiar și o carte de specialitate în limba engleză.
Într-altă zi, când André ațipise, pradă unei dureri de cap îngrozitoare, se trezi auzind din bucătărie - locul preferat al conversațiilor dintre Rashid și Marjolaine - descrierea unei sărbători orientale:
- Luna Ramadanului, în vremea căreia profetului Mahomed, binecuvântat fie numele lui, i-a fost revelat Coranul, este foarte frumoasă. Întunericul e prilej de bucurie, că noaptea s-a întâmplat această minune, iar ziua, de gânduri pioase. Anii trecuți, Baghdadul era luminat ca-n basme în această perioadă, noaptea străzile erau pline de oameni veseli… Nu vreau să-mi imaginez ce anume se întâmplă acum. Coranul interzice oamenilor să pună mâna pe arme în vremea aceasta - totuși aud numai despre vărsări de sânge…
- Eu credeam că este o sărbătoare marcată prin post, nu prin veselie.
- Mi-ar fi plăcut să întoarcem timpul cu un an în urmă și să fii alături de mine în orașul califilor. Numai așa ai fi putut înțelege… poate… Fiindcă musulmanii nu asociază postul cu tristețea în vremea Ramadanului. Dacă în timpul zilei ți-e foame, te gândești la oropsiții soartei, care nu se satură niciodată, și te rogi să n-ai parte de astfel de ursită. Gândurile trebuie să-ți fie curate, pentru ca Allah să-ți asculte rugăciunile. De aceea, n-ai voie să te cerți cu nimeni, cu atât mai puțin să porți război. Dimpotrivă, dacă poți să faci un bine… Între apusul și răsăritul soarelui, la adăpostul întunericului, nu există nici o interdicție alimentară. Se întind mese bogate, se fac vizite, săracii și călătorii sunt așteptați și ospătați. …Vezi tu, Marjolaine, europenii și americanii n-au reușit să înțeleagă modul de viață arab fiindcă întâi sufletul ar fi trebuit să ni-l pătrundă. Chiar cei care au locuit mulți ani în mijlocul nostru, n-au reușit să ne desprindă de eticheta pe care tot ei ne-au aplicat-o: "Orient". Un simplu "De ce?" în gândurile lor, și ar fi putut străbate această distanță. Numai că n-au vrut să renunțe la prejudecăți, remarcând doar deosebirile: de religie, de limbă, de filozofie și logică…. Așa a apărut prăpastia dintre două lumi diferite - iar esența acestei neînțelegeri se exprimă printr-un singur cuvânt - istorie, forță marcantă în viața oricărui arab. Această realitate nu pot sau nu vor s-o înțeleagă… ceilalți!
Se aprinsese în discuție. André părea că-l recunoaște acum pe cel alături de care făcuse o lungă călătorie prin pustiu.
- Izolarea înăuntrul propriei comunități, a propriilor prejudecăți, nu aduce nimic bun. Îmi admir fratele pentru că întotdeauna a știut să depășească aceste obstacole. Și eu aș vrea să aflu… cu ajutorul tău…
- Gândurile noastre se întorc întotdeauna în treut, acolo de unde am venit. Noi nu discutăm despre viitor - acesta este la mila lui Allah - nici chiar despre prezentul grăbit care a luat-o înaintea sufletului… Refugiul nostru este istoria. Un mod de a înțelege cine suntem și ce ne rămâne de făcut. Egiptenii se mândresc cu faraonii, tunisienii cu Carthagina, iar irakienii cu Babilonul. Acum 1200 de ani, imperiul arab era cel mai mare din lume.
- În negura secolelor, au fost alții mai puternici, însă gloria tuturor e urmată de apus…
- Te referi la Alexandru cel Mare?
- Desigur. El a dorit o altă lume, de sinteză, înflorită în leagănul Orientului.
- Irakul era lumina a cărei strălucire arată drumul. Gloria și înfrângerea fac parte dintr-un joc al sorții, a cărui sumă este zero. Remiză? Șah etern. Istoria n-a făcut decât să dovedească acest lucru. Un mileniu de decădere. Am fost înșelați și trădați. Apoi a apărut petrolul. Schimbările economice și politice au creat o societate nouă, ciudată, care începe să ne anihileze trecutul. Sunt lucruri pe care nici noi nu le putem înțelege. Nimic nu poate fi mai rău decât a trăi fără speranță. Petrolul ne-a răpit-o, și interesele legate de această bogăție. Adică Occidentul, cu miliardele sale de dolari. De aici disperarea iremediabilă, care naște ura. O ură fără margini, pe care am cunoscut-o și eu. Cei disperați nu sapă cu gândul până la izvoarele răului. Ei acționează. Sunt gata să creadă în orice ideal care le dă nădejdea de a-și recupera identitatea străveche. A fost nevoie să-l cunosc pe André pentru a-mi da seama de o parte din cele spuse acum. Să mă eliberez de ură.
- Tata ne-a învățat de mici că noi nu putem urî pe nimeni, fiindcă suntem rezultatul a tot ceea ce au avut de preț câteva popoare diferite.
- Dacă ar fi fost mulți ca tine, ca André sau ca Charlotte… Vezi tu, Marjolaine, arabii au așteptat o soluție din partea Europei încă de la intrarea lui Napoleon în Egipt. Au studiat științele sociale, economice, arta Occidentului, încercând să adapteze noul la tradiția islamică. Dar această înțelegere n-a venit decât din partea noastră. Ne-am lovit de bariere de sticlă. Știi și tu ce vreau să spun, fiindcă nici Franța nu e altfel. Dar voi sunteți, din fericire!
- André a fost prieten cu Mussa, cu Nadia și Michel… De aceea gândurile lui nu cunosc stavile. El a reușit să înțeleagă filozofia arabă, sistemul diferit de valori prin care definesc prietenia, ospitalitatea, onoarea, libertatea… În ceea ce mă privește, în afară de câteva cărți deosebit de frumoase, nu știu mai nimic. Nadia îmi povestise ceva, pe vremuri… Îmi plăcea s-o ascult. Tu ne cunoști pe toți trei, Rashid: fiecare dintre noi a știut să dărâme barierele spre o altă lume, găsind punți de prietenie acolo unde majoritatea vedeau prăpăstii de ură. De Italia și de Alsacia, prin educația pe care am primit-o, am rămas legați cu toții în egală măsură, moștenind spiritul locului. Charlotte este pasionată de cultura orientală, în liceu avea o prietenă bună vietnameză, apoi, ca studentă și medic, studiază medicina tradițională chineză și tibetană. Pe André îl cunoști bine, cu toate preocupările lui. Pe mine mă fascinează culturile așa zise "sălbatice". Am o prietenă bună, Oriane, înfiată la vârsta de șapte ani. S-a născut în Madagascar și își amintește copilăria petrecută acolo. Când eram mică, mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fac parte din familia lui Josephine Baker, o cântăreață americană vestită. Ea era mulatră - se pare că avea și ceva sânge indian. Succesul pe scenă îi adusese bogăție. Neputând avea copii, a înfiat, în turneele ei, vreo doisprezece, de toate naționalitățile. Prin familia aceasta numeroasă voia să demonstreze că rasismul, șovinismul, sunt prejudecăți, care țin exclusiv de educație. Copiii ei au rămas frați, s-au ajutat și s-au iubit, deși fiecare și-a urmat calea vieții lui.
Marjolaine scotoci în bibliotecă după o carte, arătându-i pozele lui Rashid:
- Akio, coreeanul, Jari, finlandezul, Moses, evreul, Luis, negrișorul columbian și Jean-Claude, canadianul, lucrează în industria hotelieră, alături de tatăl lor. Janot, japonezul, e horticultor. Koffi, negrul din Coasta de Fildeș, e cofetar. Mara, un indian guajira din Venezuela, e medic și s-a întors în țara sa. Despre cei doi mezini, Noël, francezul, și Stellina, italianca, nu știu ce au devenit. Însă știi a cui poveste mi-a plăcut cel mai mult? În timpul războiului de eliberare a Algeriei, au fost găsiți doi bebeluși dormind în același cojoc, într-o ascunzătoare: o fiică de colonist, Marianne, și un băiețel algerian, Brahim. Probabil că doica Mariannei, mama băiețelului, a vrut să-i salveze pe amândoi… și a reușit, cu prețul vieții ei. Acum, Brahim e ziarist, iar Marianne secretară. Pe vremea când mă gândeam eu cu invidie la ei, mă consolam cu ideea că nu-i ușor să fie numai două surori între atâția băieți.
În clipa aceea apăru André, care până atunci se mulțumise să-i audă ca prin vis, și își dojeni sora:
- Vorbești prea mult, Marjolaine! L-ai amețit pe bietul Rashid!
"Sigur! Cine știe cât o fi ascultat din conversație!" gândi fata. "N-ar fi găsit nimic să-mi reproșeze dacă nu pomeneam numele Nadiei. Amintirea ei îl doare…"
Deodată, parcă amintindu-și ceva, Rashid o întrebă pe Marjolaine:
- Mi-ai spus că ai nume de floare. Ai putea să-mi arăți într-o carte ce fel de floare ești?
Pe fată și pe fratele ei îi pufni râsul de o asemenea exprimare, uitând gândurile puțin amabile care le trecuseră prin minte cu o clipă înainte. Căutară o planșă în Larousse, în timp ce Marjolaine îi explica:
- O floare sălbatică, de munte. De fapt, nu-i numele meu - așa mi-a spus bunica din Alsacia, când eram mică, și i se potrivește atât de bine sălbăticiunii care sunt, încât nicăieri nu sunt strigată Marlène, cum sunt trecută în acte.
Rashid studie atent planșa, luând apoi enciclopedia în camera cealaltă, unde André îl văzu mirat cum desenează frunzele și floarea roșie de măghiran.
Într-una din serile următoare, André, cuprins de o nostalgie ciudată, își căută chitara. De multe luni nu mai simțise nevoia de a cânta. Acordurile instrumentului aduseră în jurul lui întreaga familie, fiecare cerându-i melodia preferată.
Rashid asculta sonoritățile noi ale limbilor străine și ale cântecelor. Din cele franțuzești înțelegea câte ceva. André cânta și în provensală, în germană, iar în engleză alesese melodii ale grupului "Beatles", special pentru prietenul său, admirator al acestei formații.
Apoi, chitara trecu în mâinile domnului Savieri, preț de câteva canțonete și tarantelle. Rashid o ceru și el, spre uimirea tuturor. Niciodată nu se gândiseră că o chitară poate fi folosită astfel: Rashid o mângâia, ocolind coardele, în timp ce vocea răsuna și se frângea în ritmurile muzicii arabe, subliniate de ritmul instrumentului, devenit de percuție. Totuși, aceste mângâieri anume la care chitara răspundea prompt, nu puteau fi asemuite bătăilor tobei… nu semănau cu nimic din ceea ce cunoștea Marjolaine, care, din privirea fixă a lui Rashid și din dulceața melodiilor ce o înfiorau, intuia vag că el cântă pentru ea.
Și presimțirea n-o înșela. Rashid o iubea, deși nici lui nu-i venise să creadă mult timp. Se simțea pustiit, crezuse că inima lui n-avea să mai înflorească nicicând cu altă dragoste, cu altă prietenie… Imaginea lui Hassan alături de Sheila nu i se putea șterge din minte, și totuși…
André câștigase în câteva zile prietenia pe care Hassan o obținuse în anii copilăriei, iar Marjolaine…
O iubea altfel decât pe Sheila. Poate unde ele două erau radical diferite, ca apa lacului de râul înspumat ce coboară din munte.
Da, Sheila era o gazelă cu ochii mari, triști, întocmai acelor fete cântate de poeții clasici, pe când Marjolaine cea veselă și sprințară părea o veveriță, gata oricând să sară mai departe, pregătind o nouă glumă…
Cu gândul la ea, peste câteva zile Rashid hotărî că a sosit timpul să le facă tuturor o surpriză de mult plănuită, apărând cu mici daruri pentru întreaga familie. După cum îi spuse domnului Savieri într-o franceză destul de corectă, ținea ca fiecare să aibă o amintire, lucrată de el în aur.
Pentru capul familiei pregătise un ac de cravată încrustat, pentru doamna Savieri o pereche de cercei foarte frumoși, pentru André un lănțișor cu numele lui, iar pentru Marjolaine, o brățară gravată.
Doamna Savieri a fost de-a dreptul încântată, nu numai de frumusețea podoabelor, în formă de orhidee, ci în special de frazele alese, aproape corecte, pe care i le adresă. (Ca surpriza să fie absolută, doar Slim îl ajutase să-și formuleze "discursurile".)
Marjolaine rămăsese fără cuvinte de admirație, descoperind pe brățară că numele îi fusese gravat între flori de măghiran. De aceea o întrebase el "ce fel de floare este"!
André, după ce văzuse brățara soră-si, îl privi pe Rashid într-un fel ciudat, încercând să-i pătrundă până în adâncul sufletului. Își amintise oare ceva de demult?
Rashid căzu pe gânduri. Totul i se părea mai complicat decât atunci când gravase brățara, presărându-i pe margini nu simple dantelării ornamentale, cum credeau ceilalți, ci litere arăbești. Cuvintele, orice ar fi putut spune, nu i se păreau destul de sugestive. Va trebui să aștepte vremea potrivită ca să rostească ceea ce îi ardea sufletul… oricât ar fi de așteptat!
Și dacă ar găsi cuvintele potrivite să-i mărturisească dragostea, boboc de trandafir ce-i înflorise în inima pârjolită de necredința Sheilei? Oare fata aceasta știe să iubească? Nu, floarea sălbatică a munților împrăștie același parfum de prietenie șăgalnică tuturor…
Ocazia să-i vorbească a sosit într-o seară, când ea îi comenta în engleză, ca de obicei, noutățile importante din lume. Pe Rashid îl dureau vărsările de sânge care aveau loc în continuare în patria lui. Ce nu reușise să sfărâme încă dușmanul, reușea compatriotul… Din nou îi zbură gândul spre jocul de șah.
- Oamenii sunt ca vremea. O zi cu furtună, a doua senină. Mâna omenească m-a azvârlit în flăcări și tot ea m-a salvat de la pieire, ca să măsor într-o clipă puterea răului și a binelui, dând slavă lui Allah pentru toate binecuvântările sale. A trebuit să trăiesc toate acestea ca să văd adevărul, să uit ura și să învăț din nou dragostea. Acum? Nimic din câte aș dori nu pot să împlinesc, totuși rămân aici fără putință de împotrivire, căci aici mi-a răsărit în cale o neasemuită floare de munte, care m-a tulburat cu frumusețea ei rară și mireasma amețitoare…
Marjolaine tresări surprinsă, iar în ochii ei de cer senin Rashid pierdu continuarea gândurilor.
Pentru ea, iubirea nu trecuse mai departe de cântece, de filme și romane sentimentale. Numeroșilor prieteni pe care îi avea la liceu le oferea o camaraderie băiețească, întreruptă de rare accese de duioșie, când o tristețe îl transforma pe vreunul, pentru o clipă, în pui neajutorat.
Dacă François, Armand sau Victor o priveau altfel, cu atât mai rău pentru ei! O șotie sau o ironie a fetei îi readucea în rând cu ceilalți. Ea era o sălbăticiune. Dacă nu i s-ar fi spus Marjolaine, atât de potrivit, doar Dianne i s-ar fi putut spune. Și vai de prințul Acteon , oricare ar fi fost acela, care să-i iasă în cale!
Þinea la Rashid, fără îndoială. Dacă el ar fi trebuit să plece, i-ar fi simțit lipsa. În ce măsură? Asta era greu de hotărât, iar privirea lui întunecată cerea un răspuns.
- Iubirea este râu fără întoarcere. Nu poți recunoaște că te-ai înșelat, după ce te-ai avântat în valuri, rosti Marjolaine. Așa că rămân pe mal, așteptând să se încălzească apa. Tu ai putea fi raza soarelui… sau numai o rază de lună. Încă nu știu.
Mâna fină a Marjolainei avea la încheietură brățara, de care nu se dezlipise de când o primise. Rashid se bucură, însă în același timp inima i se strânse la gândul că ea nu omul, ci măiestria florilor de măghiran gravate o prețuia.
Se hotărî să-i dezvăluie taina lucrăturii.
- Am observat că porți brățara și la școală. Oricând, vreo colegă de origine arabă, admirându-ți-o, ar putea spune… Am gravat pe marginile brățării, cu gândul la tine, ceea ce simțeam. …Te iubesc, Marjolaine! Ești mereu în inima, în gândurile mele!
- Asta scrie… aici?
- Da. Speram să-ți pot mărturisi atunci când ți-am dăruit-o… Să știi și că, la noi… brățară primește fata la logodnă. Iar dacă acum… nu-ți mai place, o retopesc…
Fetei i se păru că recunoaște în vocea lui același ton, frânt brusc, cu care îi dezvăluise odinioară secretul naționalității sale. Ca și atunci, sufletul lui Rashid împietrise o clipă, în așteptarea reacției ei.
- Să crezi tu că te las s-o retopești! E foarte frumoasă, și o s-o port… până mă plictisesc.
- Te plictisești repede de bijuteriile tale?
- Depinde, făcu ea șăgalnic și puse capăt discuției, chemându-l pe André.
Sfârșitul lunii mai se dovedi călduros, sâmbăta și duminica marsiliezii luând cu asalt plăjile din jurul orașului. Rashid se obișnui destul de greu să vadă în apropierea lor mulțimea de fete și femei în costume sumare de baie, și nu se putu împiedica să gândească, pentru o clipă: "La noi ar fi inadmisibile asemenea lăcașuri ale diavolului. Nici pe plajă, nici la ocazii, femeile și bărbații nu se distrează laolaltă!"
Se pare totuși că gândul și-l mormăise în engleză, printre dinți, căci Marjolaine îi replică pornită:
- Știu, la voi bărbatul are toate drepturile, iar femeia a rămas sclavă! Merge în urma lui, mănâncă după ce el s-a ridicat de la masă, și așa mai departe!
- Nu vorbi așa, lucrurile s-au mai schimbat - e drept că încet, dar a trecut vremea califilor. Există și la noi femei profesoare, medici… Sora mea a făcut o școală de contabilitate și își ajută soțul cu evidențele magazinului. Doar că am păstrat legea islamică, apărătoare a bunelor moravuri.
- Și în Italia tradițiile sunt aspre, dar libertate există. Bunele moravuri, cum spui tu, trebuie păstrate prin conștiința omului, nu interzicându-i viața în societate pentru a nu avea ocazia să păcătuiască! Iată însă că apare André, și vom face concursul promis de azi dimineață: cine ajunge primul la geamandură?
La înot, André se dovedi cel mai bun. Odinioară, se întrecuse cu verii lui în apele vijelioase ale Padului și ale Dorei Baltea .
Într-o seară, când abia se întunecase, Rashid se întorcea de la Slim. Trecuse pe la el, să stea de vorbă, cum obișnuia uneori. Traversând un scuar, auzi o ceartă și i se păru că recunoaște vocea lui Marjolaine. Se apropie, intrigat, iar în următoarea clipă se felicită că cedase acestui impuls: Marjolaine și o altă fată se zbăteau în brațele unor indivizi dubioși, strigând după ajutor.
Băiatul se repezi imediat asupra unuia dintre ei, luându-l prin surprindere și culcându-l la pământ cu două lovituri bine plasate, apoi se ocupă de celălalt, care se dovedea mai puternic. Însă nu degeaba studiase Rashid în armată secretele luptei corp la corp! Până să-și revină cei doi agresori, victimele și salvatorul lor erau departe.
Marjolaine îi mulțumi, după care i-o prezentă pe colega ei, Elise.
Pregăteau un program artistic, avuseseră repetiție și întârziaseră mai mult ca de obicei. De unde să bănuiască ce răzbunare li se pregătise - fiindcă răfuială fusese la mijloc?
- S-ar putea să mai încerce și altădată, rosti Elise, gânditoare. Dacă nu apărea el exact la timp… Neapărat să-i spui lui André! Indivizii sunt în stare de orice.
La lumina palidă a felinarelor, fata îl studia pe necunoscutul transformat în înger salvator. Era frumos, fără îndoială, iar faptul acesta, alături de ceea ce îi povestise Marjolaine despre el, îi dădea o aură de erou.
O conduseră acasă - locuia aproape - apoi se duseră să vorbească cu André, care hotărî că, de fiecare dată când fetele vor sta la liceu până mai târziu, ei doi le vor aștepta.
Ce-și auzi însă biata Marjolaine de la Rashid! Începând cu "La noi, așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla", și continuând s-o iscodească pentru a afla cum și-a atras asemenea dușmănie, până când ea, exasperată, îi răspunse cu năduf:
- Știu, dacă aș fi fost sora ta m-ai fi ținut închisă în casă, cu basma, cearceaf și șapte văluri pe mine! Ai auzit că albatroșii nu suportă colivia și că florile de munte nu cresc în ghiveci? Sunt floare de măghiran și am libertatea să trimit la dracu' pe oricine nu se poartă cum se cuvine. Iată că brutele acelea au vrut să se răzbune. N-am făcut nimic rău, nici eu, nici Elise!
De fapt, ea înțelesese că pe Rashid îl rodea gelozia neputincioasă a nesiguranței, combinată cu încă două sentimente la adresa orașului, chiar a Franței: incapacitatea de a accepta anumite lucruri și modalități de gândire diferite de cele din patria lui, de care-i era dor, și felul de a privi lumea tipic arăbesc, prin prisma Coranului.
Iar peste câteva zile, când Elise îi ceru părerea lui Marjolaine cu privire la organizarea aniversării zilei ei de naștere, începură să comploteze împreună în toate pauzele. Băieții au aflat mai târziu că erau invitații de onoare la această petrecere.
Rashid căută să se scuze, ănsă Marjolaine îl privi lung și îi spuse:
- Cunosc cel puțin două motive pentru care nu vrei să vii, și îți ofer două la fel de puternice ca să accepți. Primul e curiozitatea; nu-i așa că pe al doilea îl știi deja?
"Fără îndoială", gândi el, "fata asta știe cât o iubesc, și încearcă să-mi sugereze că e suficient faptul că dorește să-i fiu alături cu această ocazie, ca să mă convingă. Totuși, pe undeva, are dreptate: numai participând la o astfel de petrecere mă pot convinge ce e adevărat și ce nu din câte am auzit…"
- Da, Elise, rosti el în cele din urmă, îți mulțumesc pentru invitație și sunt bucuros să vă cunosc prietenii.
Aceștia se dovediră a fi simpatici. Fetele povestiseră destule despre Rashid ca să fie considerat în mod unanim un erou, și să nu fie privit ca un arab oarecare într-un oraș plin cu imigranți, ci ca un personaj demn de admirație. Dialogurile decurgeau în funcție de câtă engleză știa fiecare. De fapt, acum Rashid putea susține o conversație simplă și în franceză.
Elise se mândrea cu broșa de argint filigranat primită de la el, Rashid se simțea bine în compania acestor fete și băieți veseli… Chiar dacă nu era atmosfera obișnuită a petrecerilor din Baghdad, unde era de neînchipuit ca fete și băieți să petreacă împreună, în aceeași cameră, nu semăna nici pe departe cu orgiile despre care auzise el, și nu regreta deloc că venise.
Marjolaine, observând expresia radiind fericire a Elisei în timp ce dansa cu el, simțea cum o cuprinde o suferință nouă, strecurându-i-se până la izvorul lacrimilor.
"Ce se petrece cu mine?" se dojeni ea. "Elise mi-e prietenă, e ziua ei, și e firesc să se afle în centrul atenției și să fie fericită, iar Rashid se poartă cavalerește. Atunci, ce nu-mi convine? …Mi se pare că Elise este îndrăgostită de el, prea îl privește galeș. Dacă-mi amintesc și cu câtă admirație vorbea despre el… așa e. Și eu nu mai suport să-i văd împreună… Ciudat!"
Se duse în cealaltă cameră, îngenunche lângă marginea canapelei, îngropându-și fața în cuvertura moale, și începu să plângă încetișor. Înțelese apoi că acest nou sentiment nu putea fi decât gelozia. Cum nu există gelozie în absența dragostei, atunci îl iubea pe Rashid… Niciodată nu se gândise că iubirea ar putea însemna bucurie și tristețe în același timp…
Rashid, intrigat de absența ei din mijlocul petrecerii, îi descoperi refugiul și o întrebă, îngrijorat, ce s-a întâmplat, în timp ce-i mângâia ușor părul.
- Îmi pare rău că i-ai dăruit Elisei ceva lucrat de tine, rosti ea printre lacrimi. Eu… acum știu… că voi purta mereu brățara aceasta, mărturisi cu greutate Marjolaine.
Rashid reflectă o cilpă la aceste vorbe, apoi le înțelese pe deplin. Scoase batista, îi șterse cu gingășie lacrimile, o ridică și o strânse la piept, șoptindu-i:
- Două inimi unite prin puterea iubirii pot învinge orice furtună, a vremii sau a oamenilor. Așa că pe noi nimic nu ne va putea despărți. Nu fi tristă pentru o broșă oarecare! A ta e brățara de logodnă, și alta nu voi mai grava, floricica mea dragă… Iar acum, hai să dansăm!
Restul sărbătorii avea un farmec deosebit pentru amândoi, văzută prin prisma fericirii noi pe care o descoperiseră. Au dansat îndelung, apoi au ieșit pe balcon, să se bucure de frumusețea nopții presărate cu stele și cu un corn de lună. Câte și-au spus până în zori, nu-i greu de ghicit.
La întoarcerea acasă, André ezită o vreme, alegându-și cuvintele, între respectul datorat unui prieten pe care nu-l putea învinui de nimic și datoria de frate mai mare. Până la urmă, îndrăzni:
- Nu te supăra pe mine, Rashid, însă sunt obligat să-ți spun că noi suntem o familie italienească, ceea ce înseamnă că tradițiile noastre sunt aproape la fel de severe ca ale voastre. Dacă am fi trăit în Alsacia, poate ar fi fost altceva… Oricum, eu tot fratele ei aș fi rămas - și nu vreau ca sora mea să sufere!
- O iubesc pe Marjolaine, mă iubește, nu pot dori decât fericirea ei. Știu că era de datoria ta să-mi vorbești astfel…, cu toate că ne știi obiceiurile și credeam că mă cunoști mai bine. Ești prietenul meu, am mâncat atâtea luni pâine și sare cu tine , stau în casa ta și niciodată n-aș fi în stare de o faptă dezonorantă.
- Sunt sigur de asta, însă a trebuit s-o fac. Mă bucur pentru voi, dacă așa stau lucrurile - și să dea Dumnezeu să aveți noroc…
"Mai mult decât mine", completă el în gând, păstrând imaginea Nadiei în timp ce-l cuprindea somnul.
Rashid adormi greu. De mai mult de un an nu mai știa ce înseamnă bucuria inimii, crezuse că va fi mereu pustiu…. Și iată, un tânăr pe care războiul îl așezase în tabăra dușmană l-a scos din ghearele morții, dăruindu-i prietenia, iar sora lui, o floare sălbatică de munte, l-a învățat din nou gustul iubirii…
Peste câteva săptămâni, odată cu vacanța de vară, Marjolaine avu mai mult timp pe care să-l petreacă împreună cu Rashid. Iubirea lor era la fel de frumoasă ca începutul verii. Dacă ar fi fost privighetori, cântecul ar fi putut exprima cel mai bine ceea ce simțeau; așa, cuvintele cuprinse în vocabularul oricărei limbi păreau prea puține. Erau fericiți împreună - aceasta însemna totul, fiecare încercând să uite cât de efemeră este fericirea.
De la o vreme, Rashid era din ce în ce mai îngândurat. Venise vara, în curând urma toamna, când André se va duce la facultate, Marjolaine la liceu… El se înțelegea bine cu Abu Omar, toată lumea îl îndrăgea, ar fi trebuit să se simtă altfel - și totuși, ceva îl rodea. Nu numai dorul de țară, de părinți, ci și faptul că acum era un nimeni, fără acte și fără viitor, condamnat la imposibilitate… Până când să stea pe capul oamenilor aceștia cumsecade, părinții lui André? E drept că le dădea aproape tot ce câștiga în prăvălia marocanului, că îi ajutase cu tot ce putea - însă nu era suficient, în propriii lui ochi, tot ce făcuse. Până când…?
Gândurile acestea făceau să-l cuprindă revolta.
- Nu știu cum anume, dar va trebui să-mi recapăt identitatea și să mă întorc în patrie, le mărturisi el într-o după-amiază prietenilor săi. Nu pot fi la nesfârșit victimă în viață a războiului, trebuie să redevin eu însumi. Războiul s-a sfârșit demult, jurământul de odinioară mi l-am ținut. Poate cândva, dacă se va petrece la Marsilia un eveniment care să justifice șocul, mă voi duce la ambasadă, spunând că mi-am recăpătat memoria. Însă voi veni din nou în Franța, dacă nu aveți nimic împotrivă, cu pașaport în regulă, cu bani, ca să-mi pot construi un viitor cum se cuvine. Abu Omar m-a învățat multe, voi mi-ați adus cărți și albume din care am copiat ce mă interesa, aș putea…
Se pierdu în gânduri fără nume.
Marjolaine recunoscu că dreptatea este de partea lui, chiar dacă ea ar fi dorit să-i rămână aproape.
Evenimentul pe care îl aștepta Rashid se dovedi a fi un atentat cu o sticlă incendiară, în urma căruia a explodat o mașină, din fericire fără victime. Pentru câteva zile, întâmplarea se află pe primele pagini ale ziarelor. Cineva care-și pierduse memoria ca urmare a unui incendiu și fusese de față la această explozie, își putea reveni.
Văzându-l hotărât să facă acest pas, André și Marjolaine au plecat cu el într-o scurtă vacanță la Paris. Au găsit ambasada irakiană, André a intrat împreună cu Rashid, care a început să vorbească arăbește cu secretarul, apoi a fost prezentat consulului, căruia i-a înșirat toată istoria, repetată de atâtea ori în ultimele cinci - șase luni:
- Eram în apropiere când a explodat mașina aceea, la Marsilia… Flăcările și zgomotul m-au făcut să-mi reamintesc noaptea în care a explodat uzina militarizată de la Wadi-al-Badr. Eram acolo, în apărarea antiaeriană. Mă numesc Rashid El-Ansari, sunt din Baghdad, fiul lui Fariz bijutierul, și aș dori să mă ajutați să-mi recapăt actele. Nu mai știu ce s-a întâmplat din momentul bombardamentului până am fost găsit în deșert, fără cunoștință. Poate m-oi fi târât, cu ultimele puteri, mânat de instinctul de conservare, sau cine știe ce altceva a mai intervenit… Băiatul acesta m-a salvat. Spune că zăceam în cu totul alt loc, aproape de granița cu Kuweitul, îmbrăcat în uniformă din Qatar. Am fost îngrijit ca soldat aliat, atât în spitalul francez de campanie, cât și în sanatoriul din Munții Vosgi. Poftiți fișele de externare și diagnosticele, din care rezultă că am suferit de amnezie determinată de un traumatism cranian.
Consulul, uimit de cele auzite, îl întrebă pe André, în franceză, în ce împrejurări l-a cunoscut pe Rashid. Acesta repetă ce povestise întotdeauna.
- Medicii spitalului și ai sanatoriului pot depune mărturie, își termină el pledoaria.
- Inexplicabil! exclamă consulul în final. Și totuși, este una din sutele de întâmplări ale războiului - acesta sau oricare altul… S-ar putea ca un soldat din Qatar să te fi dezbrăcat de uniformă cât timp zăceai inconștient, pentru a se infiltra el în liniile dușmane, sub acoperire; mă mir însă că s-a mai ostenit să te îmbrace pe tine cu hainele lui, și nu te-a lăsat golaș, în voia scorpionilor deșertului… Va trebui pornită procedura de identificare, și ai tot concursul meu în această privință. Francezul să scrie o declarație cu tot ce mi-a povestit, inclusiv numele oricui ar mai putea confirma, tu fă o cerere, trece-ți toate datele personale și lasă adresa la care locuiești în Franța, scrie o scrisoare părinților tăi, care le va fi trimisă prin curierul diplomatic… Va trebui să-ți faci fotografii, față și profil, de mărimea pe care ți-o scriu pe acest bilețel, și, de asemenea, vor fi necesare unele analize medicale - grupa sanguină, Rh… Ai să mai vii de câteva ori la Paris până să se rezolve totul, dar voi fi bucuros în ziua când îți voi putea oferi biletul de avion să te întorci în patrie.
"Dacă ai fi fost un ticălos de dezertor", continuă consulul în gând, "ai fi rămas în Franța ca imigrant ilegal. Câți nu sunt în situația aceasta! Ești sigur din Baghdad, că mi-ai răspuns la toate întrebările - capcană care te-ar fi dat de gol dacă nu erai ce vrei să pari, iar dacă aveai altceva pe conștiință, nu veneai tu aici, să ceri repatrierea… E drept că povestea e ciudată, demnă de un film, însă istoria a dovedit că totul e posibil pe front… Iar francezul pare un tânăr de ispravă. De fapt, dacă v-ați împrietenit în asemenea condiții, după atâtea luni în care ați mâncat pâine și sare împreună, nu cred să mai aibă importanță pentru el naționalitatea pe care ți-ai amintit-o de curând… Altfel, n-ar fi venit cu tine aici, lăsându-te să te descurci de unul singur, cum știi…"
Călătoria la Paris, în afara scopului oficial, a fost un prilej pentru a vizita Luvrul și celelalte embleme ale civilizației franceze, pe care Rashid și le-a săpat în memorie și pe pelicula aparatului de fotografiat.
Pe drumul de întoarcere, se înțeleseră să facă un film și la Marsilia, ca Rashid să poată arăta părinților săi imaginea tuturor celor în compania cărora și-a petrecut ultimele luni.
Primele poze le-a făcut în atelierul lui Abu Omar, împreună cu bătrânul, căruia i-a destăinuit planurile sale de viitor.
- Dacă te întorci cu matrițe și modele noi, băiatule, și cu ceva capital, te iau asociat. Împreună, putem face atelierul acesta… să fie el însuși o bijuterie! Eu nu mai am copii pe care să-i învăț, băieții mi-au murit printre străini, de n-a avut cine să le citească "sura morților ", fiică-mea s-a măritat cu un francez și se rușinează acum că tatăl ei s-a născut la Fez … Te-aș învăța câte știu, și peste câțiva ani, când voi obosi, îmi vei cumpăra partea… Îți surâde propunerea?
- Sigur că da, bunicule , numai că nu depinde doar de mine…
Cu familia lui André a făcut fotografii atât în casă, cât și în cele mai frumoase locuri ale orașului. A păstrat câteva poziții pe film și pentru Slim și Elise, fiindcă și ei îi erau prieteni.
Marjolaine uitase demult gândurile de gelozie la adresa Elisei, care-i storseseră lacrimi într-o noapte de sărbătoare. Acum, fericirea dragostei împărtășite se amesteca cu o altă tristețe, aceea de a-și ști despărțirea aproape, clipele petrecute împreună numărate.
- Coranul i-a fost dat profetului să-i răspândească știința pe pământ, oftă Rashid, într-o zi, dar Kitab -ul lui Allah a rămas în cer, și acolo e scrisă viața omului. Din cartea aceea a apărut André, să nu mă lase pradă morții în ruinele fabricii, și tot acolo a fost scrisă întâlnirea, iubirea și despărțirea noastră. A trecut o jumătate de an, în care m-am schimbat mult, datorită vouă. Am șters ura din suflet și fanatismul războinic, am descoperit din nou prietenia, iubirea, care au înflorit în inima cândva pustiită de trădare. Mi-am aflat rostul în viață. …Nu vom fi despărțiți mult timp, draga mea! Voi căuta să mă întorc cât de repede posibil. Mă macină gândul unei distanțe atât de mari între noi, când știu că te vedeam în fiecare zi - dar, din păcate, nu am de ales… Există în arabă un cuvânt care trebuie să cuprindă toată resemnarea umană: mektub !
- Soarta a hotărât să așeze marea între noi tocmai pentru a ne încerca trăinicia sentimentelor. Știu că nu se poate altfel, Rashid! De asemenea, știu că-ți voi scrie și te voi aștepta cu credință. În locurile de unde e tata, în Piemont, fetele sunt obișnuite să-și aștepte iubiții plecați în străinătate ani întregi…
Într-adevăr, acesta era gîândul care-i dădea curaj lui Marjolaine - altfel, cine știe cum ar fi reacționat.
Curând, Rashid plecă din nou la Paris, însoțit de André.
Consulul l-a supus unui interogatoriu și mai amănunțit. Între timp, fuseseră făcute cercetări la sanatoriu și la spital, verificându-se toate afirmațiile lui, fuseseră comparate fotografii și analize medicale. La încheierea formalităților i s-au luat amprentele, urmând a fi confruntate cu cele din dosarul de recrutare, fiind asigurat că în cel mult o lună se va întoarce acasă.
La auzul acestei vești, inima lui Rashid se strânse dureros, bucurându-se și întristându-se în același timp. Fără îndoială că-i era dor de rude, de patrie, de prieteni - "câți or mai fi rămas", oftă el cu teamă - însă gândul despărțirii de Marjolaine și de André, fie numai pentru un an, îi ardea sufletul, oricât căuta el să facă pe viteazul câteodată.
André l-a plimbat cu vaporașul pe Sena, i-a arătat Île de la Cité , dar el nu putea uita că, de acum, timpul le era măsurat. Parcă ar fi vrut să facă ceva pentru a-l opri…
O mișcare a mâinii lui André îi dezvălui ce anume.
- Un an înseamnă uneori mult, alteori trece ca-n vis. Viața ne-a legat cu o prietenie mai presus de orice, sfidând legile războiului, și noi trebuie să o păstrăm. La noi, se spune că prietenia se păstrează mâncând împreună pâine și sare - numai că pâinea și sarea se termină, pe când prietenia trebuie să fie veșnică. …Þie îți datorez viața, André! Allah mi-a dăruit un frate în locul celor uciși în războaie… Ești de acord…?
- Sunt, îi prinse francezul gândul din zbor. Deși, într-un fel, să știi că de mult ești fratele meu și al Charlottei: când ai avut nevoie de transfuzie, în Kuweit, am donat amândoi. Ai dreptate: legământul pe care l-am făcut cu Mussa ne-a păstrat prietenia în ciuda distanțelor, pe când promisiunile Nadiei și ale lui Michel s-au spulberat încă de la plecare… Noi doi am trecut prin multe împreună - să împlinim deci legământul așa cum se cuvine, aici, pe malul Senei!
Scoase din buzunar briceagul și se crestă exact în locul unde avea cicatricea. "Același jurământ mă leagă de amândoi, deci să rămână un semn unic și o soartă unică", gândi el, în timp ce buzele lui Rashid îi atingeau mâna, rostind formula tradițională arăbească:
- Prietenie pentru prietenie și viață pentru viață!
André se strădui să repete așa cum auzise acum, căci tunisianul pronunțase altfel, apoi spuse același lucru în franceză. Era rândul lui să soarbă o picătură din sângele lui Rashid, și al arabului să repete cuvintele franțuzești.
- Acum nici soarta nu ne mai poate despărți definitiv, se îmbrățișară ei la încheierea ritualului.
Ei ar fi dorit să păstreze taina ceremoniei, dar ochii ageri ai lui Marjolaine observară curând zgârieturile identice, înțelegând ce se petrecuse. Fetei acesteia nu-i scăpa nimic! Numai că, din ce în ce mai des, vălul tristeții i se așternea pe chip, iar ochii îi erau scăldați în lacrimi la gândul că mai trece o zi…
Părinții ei și-au dat seama ce se întâmplă, dacă până acum mai avuseseră îndoieli. Domnul Savieri s-a sfătuit pe șoptite cu André, care i-a confirmat că știa totul de la început și că nu vedea nimic rău în iubirea lor, având încredere în amândoi.
- Mai departe, fiecare cu soarta lui… Cine poate ști ce le rezervă viitorul? Dacă-i va fi dat să sufere din voia destinului, este una, și dacă ar fi făcut-o să sufere un golan prin comportarea lui, afectându-i viziunea despre viață și familie, ar fi fost mult mai grav…
- Ai dreptate, numai că s-ar putea ca mama ta să fie de altă părere…
- Dacă o ceartă pe Marjolaine, soră-mea nu știe multe, și va avea grijă să-i amintească, nu prea diplomatic, în ce condiții v-ați căsătorit voi…
- Așa e, zâmbi profesorul amintirilor, părinții mei s-au îmblânzit doar la nașterea Charlottei, și dacă nu-i alegeam un nume care să aparțină ambelor familii, poate nici atunci… Cât despre bunicul tău din Alsacia, au trecut încă vreo doi-trei ani…
Certurile dintre Marjolaine și doamna Savieri au încetat peste câteva zile, exact în condițiile prezise de André. Având toată familia împotriva ei, doamna Savieri a trebuit să înțeleagă că este în pericol de a repeta cruzimea petrecută cu douăzeci și șapte - și opt de ani înainte, împotriva altei perechi de îndrăgostiți…
În fond, ea n-avea nimic să-i reproșeze lui Rashid, care se purtase frumos întotdeauna, și dacă André susținea că avea încredere în el și în promisiunea făcută…
Într-o după-amiază, Marjolaine căută micul magazin al lui Abu Omar. André mai trecuse de câteva ori pe acolo, ea niciodată. Bătrânul n-o cunoștea. Observă, însă, brățara meșteșugit gravată de la mâna ei, recunoscând lucrătura ucenicului său, astfel că nu avea nevoie de nici o explicație.
Ea privea uimită toate acele minunății izvorâte din lupta omului și supunerea metalului, neputând, ca orice fiică a Evei, să se dezlipească de acea atmosferă de basm.
Pe meșter îl bucura această admirație mută pe care o putuse citi pe zeci de mii de chipuri care îi treceau pragul, însă, în același timp, o studia cu coada ochiului. Semăna cu fiica lui, Yasmina, la vârsta adolescenței. Doar ochii aceia de mare furtunoasă, desprinși din cețurile nordului, erau altfel…
- Vino în atelier, rosti el în cele din urmă, acolo îl poți găsi pe Rashid.
Intrând în camera în care tânărul monta o piatră prețioasă pe un inel, Abu Omar îl întrebă în arabă:
- O iubești?
- Pe cine? ridică el capul, mirat, însă, dând cu ochii de Marjolaine, răspunse: Da, bunicule, o iubesc mult, și uneori gândul despărțirii aproape mă ucide.
- Poate voia lui Allah este să fiți din nou fericiți împreună, peste puțin timp. Nu te întrista! Despărțirea nu înseamnă decât prilejul pentru o nouă revedere. Arată-i cum lucrezi, dăruiește-i bijuteria care i se potrivește cel mai bine, apoi veniți amândoi în odaia din față, să auziți o poveste veche…
Atelierul părea a fi peștera comorilor, iar Rashid o împodobi ca pe o prințesă a beduinilor, cu salbă de argint cu clopoței, diademă de pus pe frunte, agrafe pentru păr, brățări cu pietre prețioase sau semiprețioase, cingătoare de argint cu paftale… Se uita la ea, gândindu-se că rochia ei bleu, de pânză topită, cu atâtea podoabe, putea părea toaleta unei mirese arabe, la prima prezentare .
-N-aveți pe aici o oglindă? întrebă Marjolaine.
- Ba da, dincolo, du-te să te admiri.
- Vino și tu, să nu zică meșterul cine știe ce.
- Nu zice. Oricum ne-a chemat să stea de vorbă cu noi.
Amândoi erau intrigați ce avea să le spună.
Abu Omar vorbi în franceză, căci povestea era pentru amândoi. Pronunța mai rar ca de obicei, și căuta cuvinte mai simple, ca să poată înțelege și Rashid.
- Eu am avut doi fii și o fiică, chiar dacă mă vedeți singur pe lume la bătrânețe. Între cei doi băieți era diferență de un an și jumătate. Peste tot erau nedespărțiți. Numai că într-o zi și-a băgat Șeitan coada, iar Abed s-a îndrăgostit de-o evreică yemenită. Fata lucra într-o librărie din apropiere, și mă miram ce-l apucase boala cititului la douăzeci de ani, când înainte n-ar fi pus mâna pentru nimic în lume pe o revistă. Se întâlneau pe ascuns, cine știe unde. Reușiseră să nu afle nimeni despre iubirea lor interzisă. Niciodată nu se mai pomenise așa ceva! Știau prea bine că la căsătorie nu se pot gândi, că trebuie să se ferească de orice răzbunare, evreiască sau arabă… Între timp, Tariq se uitase și el, din curiozitate, pe cărțile și revistele aduse de frate-său. Unele erau interesante, i-au plăcut… Poate că l-a întrebat de unde le-a cumpărat, sau nu știu cum altfel de a intrat și el în librăria respectivă, să mai cumpere câte ceva, a văzut-o pe Murielle… Ceasul rău, că de atunci n-am mai avut o clipă de liniște în casă! Credeam că numai în filme doi frați se pot îndrăgosti de aceeași fată până la a se lua la bătaie din pricina ei. Se întâmplă și în realitate, vă spun, că într-o zi Tariq a văzut-o cu Abed, iar de scandalul care a ieșit a aflat toată Marsilia… Fetei i-au interzis părinții să mai lucreze o vreme, ca s-o aibă sub supraveghere. La rândul meu, mă chinuiam cu încăpățânații mei să-i aduc la rațiune și să-i fac să se împace, că nu se cuvine unor frați buni să se poarte așa. Eram convins că nu aflaseră nimic despre Murielle de când nu mai lucra acolo, și, cu timpul, aveau să o uite… Mă înșelam amarnic! Într-un fel oarecare, ea reușise să țină legătura cu Abed, și într-o bună zi au fugit împreună, iar Tariq nu și-a găsit alt leac suferinței decât să se înroleze în Legiunea Franceză. Dus a fost, pentru a nu se reîntoarce niciodată…
- A murit? întrebă Marjolaine, cu speranța că nu a înțeles bine. Dar de Abed și Murielle, știți ceva?
- Fuga lor a declanșat un adevărat război în cartierele orașului. A fost scânteia care face să explodeze neînțelegerile deja existente - mai ales că toate acestea se întâmplau în 1968, imediat după războiul din Orientul Mijlociu. Vremuri grele… I-au găsit peste câteva luni, în Lille, înjunghiați amândoi. Răzbunarea îi ajunsese, ura nu poate ierta iubirii curate… Nu știu dacă ucigașii au fost evrei sau arabi. Ce importanță are? O dragoste ca a lor merita să supraviețuiască… Pe Rashid nu-l cunosc decât de câteva luni, însă l-am îndrăgit ca pe un fiu - și dacă ți-a dăruit brățara de logodnă, a știut ce face… Vă doresc toată fericirea de care n-au avut parte fiii mei, iar pe tine, fetițo, te rog să mai treci pe aici după plecarea lui Rashid, când vei dori să vorbești cu cineva despre el.
În timp ce spunea aceste ultime cuvinte, Abu Omar întinsese pe o poliță joasă pâine, brânză și măsline, invitându-i să împartă cu el această gustare simplă.
Marjolaine știa că nu poate refuza ospitalitatea arabă, cu atât mai mult cu cât pâinea și sarea mâncate împreună erau simbolul unei adopțiuni tacite.
Pe urmă, când, întorși în atelier, podoabele vechi își reluară locul pe rafturi, Rashid alese un ineluș cu piatră de lapis-lazuli, exact în nuanța ochilor ei.
- Pe acesta poți să-l păstrezi, ca și tradițiile poporului din care faci parte să fie împlinite, legându-ne cu atât mai mult…
- Eu îți ofer în schimb inima mea, răspunse Marjolaine, desfăcându-și de la gât lănțișorul cu o inimioară de chihlimbar și petrecându-l la gâtul lui. Aș vrea să-mi promiți că o vei păstra, indiferent ce ne-ar rezerva viitorul.
- De asta fii sigură, draga mea! Și tare mi-ar fi plăcut să-mi pot lăsa un colț din ființa mea în piatra aceasta, să mă transform în inel pentru a rămâne mereu lângă tine… Tu mi-ai arătat drumul de la ură la iubire - lasă ca dragostea să ne umple lumea, viața!
Numai că clipele fericite trec repede, ca în vis, și nu peste multe zile Rashid primi, prin poștă, un bilet de avion pentru zborul „Air France” în direcția Baghdad.
Ghicind gândul fetei, Rashid preciză:
- Singurul care mă va conduce este André, cel care m-a și adus aici. De tine mă voi despărți la Marsilia, fiindcă altfel s-ar putea să mă răzgândesc în ultima clipă. Ne-au rămas patru zile de care să ne bucurăm ! Deocamdată, hai cu mine să-mi iau rămas bun de la Abu Omar, Slim și Elise.
Bătrânul marocan le-a amintit amândorora câte o promisiune mai veche : lui Rashid că așteaptă scrisoare de la el și fetei că va trece, din când în când, pe la magazin. Apoi le-a urat ca iubirea lor să învingă toate piedicile, iar lui Rashid călătorie cu bine și întoarcere grabnică.
Zilele următoare le-au petrecut plimbându-se prin oraș toți trei – timpul le părea prea scurt atât lui Marjolaine, cât și lui André pentru câte nu-i spuseseră încă lui Rashid, și parcă nu le venea să creadă că în curând mii de kilometri se vor așterne între ei.
În seara din ajunul plecării, Rashid își luă rămas bun de la amabilele lui gazde cu cele mai alese cuvinte de recunoștință. De multă vreme putea discuta cu părinții lui André fără ajutorul altcuiva. Parcă trecuse o veșnicie din ziua când fusese primit în familia Savieri numai pentru că așa voia André.
A doua zi urmau să plece devreme, cu un tren de dimineață, totuși somnul nu se lipea de el. Nu căldura, ci regretele îl sufocau. Deschise încetișor ușa de la balcon, să nu-l trezească pe André, și se strecură afară. Privea pentru ultima oară cerul senin al sudului Franței…
„Mâine voi fi acasă”, oftă el. „Parcă acum nu mă mai bucură acest lucru… Nu știu ce-i cu mine… O să-mi fie dor de Marjolaine. Era la fel de înstelat cerul și în noaptea în care mi-a spus că mă iubește, noaptea în care a început fericirea noastră… Cine ar fi crezut câte mi-au fost date să trăiesc în acest an 1991?”
Un foșnet de perdea i-a atras atenția că nu era singur. La fereastra alăturată, Marjolaine îl privea cu lacrimi în ochi.
- Nici tu nu dormi, draga mea?
- Nu pot… Mâine nu vei mai fi lângă mine… Ai să-mi scrii imediat cum ajungi?
- Doar ți-am promis, chiar dacă îmi ceri un lucru greu… Nu mă pricep la scrisori nici în limba mea maternă, cu atât mai puțin în engleză, însă dragostea pentru tine mă va inspira. Vei fi mereu în inima mea și în gândurile mele. Să-mi scrii și tu mereu, să nu mă dai uitării…
- Suntem logodiți, și mă cunoști suficient de bine ca să știi că te voi aștepta cu credință. E drept că tu gândești uneori altfel, și încă nu te pot înțelege întrutotul, fiindcă știu prea puțin despre filozofia arabă. Poate nici André nu știe câte și-ar dori… Numai că, așa cum ești, te iubesc, și așa cum sunt, te voi aștepta cu dor, fără să-ți dau nici un motiv de gelozie. Voi fi la fel ca înainte să mă fi cunoscut tu – o floare sălbatică de munte, în inima căreia nu intră nimeni în afară de tine… Aș vrea un singur lucru : dacă viața te va face să mă uiți, nu te cufunda în tăcere, lăsându-mă să-mi imaginez câte și mai câte. Trimite-mi o floare uscată, învelită într-o coală albă, și voi înțelege că ți-ai găsit fericirea alături de altcineva… Fiindcă dragostea mea neliniștită ar prefera certitudinea că te-ai căsătorit cu alta, îngrijorării ca nu cumva tăcerea ta să se datoreze vreunei nenorociri !
Felul ei de a pune problemele îl deruta. Încerca să o înțeleagă pe fata aceasta ciudată, cu gândurile fierbinți și înghețate în același timp, atât de deosebită de toate celelalte…
„Dar dacă ar fi fost la fel ca ele, ai fi iubit-o?” îi răspunse un gând răzleț. „Nu ai fi comparat-o întotdeauna cu Sheila, care te-a jucat cum a vrut și s-a măritat cu cel mai bun prieten al tău? …De fapt, și pentru căsătoria aceasta, tot războiul e vinovat. Dacă nu s-ar fi făcut concentrările, poate că ei încă nu… Și cine știe dacă ea nu este deja văduvă, la numai șaptesprezece ani?”
- Îndepărtează din minte toate gândurile triste, Marjolaine! Astăzi sunt încă lângă tine, mâine vom rămâne doar cu dorul… Îți voi trimite flori – presate sau desenate – nu cu înțelesul pe care vrei tu să-l dai acum, ci numai ca simboluri ale iubirii mele pentru o fată cu nume de floare… Dragostea mea pentru tine nu moare! Ascultă păsările care cântă pentru noi, pentru cea mai frumoasă iubire pe care au întâlnit-o, și care nu-și află pereche decât în legendele de odinioară… Numai că acelea erau, majoritatea, triste, pe când pentru dragostea noastră nimic nu e prea greu. Ea este forța ce nu poate fi oprită de nimeni. Despărțirea? Trece și vremea aceasta, iar distanța va deveni doar un prilej pentru a ne revedea. Așa cum spuneai, o încercare a trăiniciei sentimentelor noastre. Azi stăm alături sub cerul senin, stelele dansează pentru noi și razele lunii ne zâmbesc. Când luna va dispărea în mijlocul cerului, ne vom spune "La revedere" până la o altă întâlnire… în curând!
- Nadia mi-a spus odată o poveste cu un ținut minunat al îndrăgostiților… parcă Jovanda se numea… Acolo se întâlneau, pe aripile visului, toți cei despărțiți de voia sorții…
Rashid se cutremură auzind-o, căci legenda era cea mai tristă dintre poveștile vechi, și pomenirea ei în acest context o considera de rău augur.
- Gândurile mele vor fi mereu alături de tine. Cât vom fi departe unul de altul, ne rămâne visul. De aceea trebuie să visăm, fiindcă fără vise nu este nimic, iar uneori acestea devin realitate, prin puterea dorului nostru.
Au stat de vorbă până când prima geană a zorilor a însângerat cerul.
Ceasul sună, André se trezi… Marjolaine plângea în spatele perdelei, pe când Rashid încerca să-și șteargă de pe chip urmele nopții nedormite și ale furtunii din suflet.
Drumul de la Marsilia la Paris li se păru mai scurt ca oricând.
- Aș dori ca lumea să fie altfel, oftă Rashid, în fața unei cești cu cafea. Să vă pot invita, la rândul meu, la Baghdad, mama să parfumeze cafeaua cu ierburi care se găsesc doar la noi , tata să vă povestească despre comorile arheologiei mesopotamiene… Numai că aceasta ar însemna, în primul rând, să fie pace cu adevărat.
Nu peste multă vreme se treziră în fața aerogării din Orly. Oricât ar fi vrut cei doi să amâne clipa despărțirii, aceasta sosise. O îmbrățișare călduroasă și un salut simplu, rostit cu vocea tremurată, fiecare încercând să-și învingă nodul din gât:
- Rămâi cu bine, frate! Drum bun!
- Rămâi cu bine, frate! Pe curând!
Legământul făcut cu vreo șase săptămâni în urmă pe cheiul Senei, le părea mai puternic decât oricând. Se priviră lung, până când André îl pierdu din raza vizuală și rămase gânditor, o vreme, în aerogară, parcă nevenindu-i să creadă că este din nou singur. Se plimbă apoi prin oraș, revăzând locurile pe care nu demult i le arătase lui Rashid.
Se hotărî să-i facă o vizită mătușii Yvette, care locuia în Paris și nu mai era demult liceeana ce îl salvase pe militantul neamț pentru a-l vedea, peste câteva zile, murind alături de tatăl ei la manifestația antirăzboinică.
*
* *
Rashid se simțea pur și simplu pustiit de gânduri, pradă unui regret atât de adânc, încât își pierduse numele. Oboseala unei nopți nedormite, la cumpăna dintre două zile pline de emoții, făcea ca totul să se învăluie într-o ceață difuză. Urcat în avion, adormi înainte de decolare, somn zbuciumat…
Când deschise din nou ochii, văzu de sus minaretele unor moschei și cupolele lor aurite.
Acasă, pe pământurile sfinte ale Islamului! Oare visase? Încă îi era somn… Trebuie să fi fost un vis frumos, desigur, însă acum s-a trezit, în curând va suna deșteptarea… Războiul e pe cale de a fi pierdut, însă el e tot în garda antiaeriană a uzinei secrete de la Wadi-al-Badr. Ce vis! Cum să fi văzut el Franța, și cum să fi aflat…?
Abia acum se dezmetici pe deplin. Inimioara de chihlimbar pe care o avea la gât îi dovedea că nu fusese vis, și îl cuprinse dorul…
*
* *
André și mătușa Yvette stăteau la masă. Era ora la care se transmit știrile la radio și televizor. Crainica anunță: "Un avion al companiei AIR FRANCE a fost deturnat în timp ce se îndrepta spre Baghdad. Se presupune că teroriștii ar fi fost membri ai grupării fundamentaliste . Datorită unei erori de pilotaj, avionul s-a prăbușit în deșert…"
André nu mai auzi nimic în jur. Se înecă cu ultima îmbucătură, începu să tușească zgomotos, și parcă nu avea aer…. Revăzu noaptea înroșită de explozie, avionul în flăcări, chipul lui Jean-Pierre, căruia, peste o clipă, îi luă locul Rashid. Ce soartă cruntă! El știa ce înseamnă prăbușirea… Totul fusese zadarnic… Ucis chiar de frații lui arabi, conform legii jocului de șah. Da, sacrificiul pionului…
Îi reveniră în minte versurile unui poet persan al începutului de mileniu II, Omar Khayam:
"Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă,
Iar noi suntem actorii. Vrând de urât să-i treacă
Ne mută, ne oprește un timp, ne mută încă,
Apoi în cutia neantului ne-aruncă."
Și Marjolaine avea radioul deschis la ora aceea. Nu fusese atentă la știri până nu auzise cuvântul "Baghdad". Parcă nu-i venea să-și creadă urechilor. Îi telefonă Elisei, s-o întrebe dacă era adevărat.
Aceasta nu făcuse nici o legătură cu Rashid, credea că el plecase de câteva zile. Îi confirmă știrea, mirată pentru ce o interesează.
Marjolaine izbucni în hohote de plâns. Cartea cea mare a vieții, de care vorbea Rashid… Deci este adevărat! André și Charlotte s-au zbătut să-l scape din ghearele morții… Ce folos? Deșertul nesățios i-a vrut sângele, și i l-a avut… Repetă în neștire, printre lacrimi, cuvântul de resemnare în fața destinului, cu toate că sufletul ei revoltat refuza resemnarea:
- Mektub! Mektub!

EPILOG

Peste aproape trei săptămâni, tristețea fraților Savieri a fost înlocuită cu o bucurie fără de margini: Rashid trăia și le trimisese scrisoare!
Avionul deturnat nu fusese cel cu care călătorise el, ci altul. El ajunsese cu bine, povestise familiei o mulțime de lucruri despre prietenii din Franța, le arătase fotografiile, apoi, credincios promisiunii făcute, pusese mâna pe stilou pentru a așterne câteva rânduri prietenilor de departe…
Marjolaine se duse să-i dea vestea cea bună lui Abu Omar. De atunci, ori de câte ori avea timp liber, fata se ducea să stea de vorbă cu bătrânul marocan, nu numai despre Rashid, ci ea îl ruga să-i povestească legende și obiceiuri vechi arăbești, sau orice altceva i se părea interesant. Pătrunzând astfel în tainele civilizației arabe, Marjolaine se simțea mai aproape de iubitul ei, în ciuda distanțelor geografice.
Rashid îi scria regulat, și chiar dacă ortografia îi era fantezistă, cuvintele, în schimb, exprimau toată gingășia poemelor orientale:
"Când îți citesc scrisorile, mă simt într-o altă lume, împreună cu tine. Îți scriu cu inima grea, te iubesc într-adevăr atât de mult, încât nu găsesc cuvinte destul de frumoase să ți-o spun.Ești mereu în inima mea, oriunde, chiar și în vise îmi apari, draga mea.
Luna stă în cerul înalt la fel cum stă dragostea ta în inima mea. Allah e mare, poate ne va lăsa să ne întâlnim din nou… "
Lui André îi scria, printre altele, că învață franceza, cu un văr al cumnatului lui, care e ziarist, și că strânge bani pentru a se putea întoarce la Marsilia, întocmai cum le promisese tuturor.
Cu această corespondență neîntreruptă, sosi o nouă vară. André termină primul an de facultate cu bine, Marjolaine luă bacalaureatul printre primii, și se hotărî să urmeze tot filologia, însă la specialitățile italiană - provensală. De fapt, visa mult mai mult decât simpla carieră didactică - etnologie, dialectologie… Pasiunea etnografică o avusese dintotdeauna, și considera că această alegere o va ajuta. Domnul Savieri era fericit, la rândul lui, că ea, mezina, răspunsese la chemarea de suflet a rădăcinilor Piemontului.
La începutul lunii iulie sosi o ultimă scrisoare de la Rashid, prin care îi anunța că peste câteva săptămâni se întoarce în Franța, cu tot ceea ce este necesar pentru a-și îndeplini cele mai fierbinți dorințe: să fie aproape de Marjolaine, să studieze designul și să-și arate priceperea în afaceri alături de Abu Omar.
Viitorul era al lor și al iubirii. Să câștige, încă o dată, jocul de șah al vieții.

aprilie 1991 - iulie 1992

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!