agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-01-27 | |
E dimineață. Liniștea latentă planează pretutindeni. Zorii unei noi zile sunt nerăbdători să apară din moment in moment. Așa e întotdeauna. Se aud doar păsările matinale. Sunt, probabil, nemulțumite de ritmicitatea cu care planeta le-a învățat. Sau poate nu. Aerul, mai curat ca niciodată, e plin de izul florilor de tei. Răcoarea dimineții este la fel de neobosită în prospețime ca la începuturi. Apare prima rază de lumină. Natura atinge o lascivitate irezistibilă. O adevărată simfonie vizuală. Decorurile sunt paradisiace, luminile pe măsură. Percepția este prinsă într-o aventură perpetuă din care nu-și poate reveni. Apar și actorii. Două balcoane. Unul dintre ele începe să facă pipi peste grădina din fața sa.
Celălalt nu întârzie prea mult și-l urmează. Udă iarba și macii rătăciți prin ea, completându-se reciproc. Lumina iși face din ce în ce mai mult loc, invingând întunericul nopții acum neputincios. De undeva se aude un ceas care sună. Dă startul. Neobosit. Balcoanele își încetează activitatea în aceeași ordine în care o începuseră. Totul este sincronizat, bine elaborat si ordonat. Ușoara adiere a vântului e plăcută. Lacul din apropiere trăiește emoția produsă de vânt într-o manieră deosebit de fidelă. Undeva, în depărtare, un tren iși anunță plecarea din gară prin intermediul sirenei. Merge spre destinația lui. Doi câini se aleargă prin iarba udă. Nimic nu este mai proaspăt decât iarba udă. La un moment dat, o frunză se desprinde și cade descriind o traiectorie știută numai de ea. Atinge suprafața lacului și generează o serie întreagă de cercuri concentrice desăvârșite. Pe mal, câteva vrăbii zgomotoase au o dispută pe tema unei coji de pâine uscată. Supraviețuirea e totul. Dintr-o dată, apare un porumbel alb, imaculat, ce le fură coaja de pâine. Vrăbiile rămân contrariate și înfometate. În cele din urmă mor. Pe șoseaua dintre lac și oraș, aburul dens provenit dintr-o canalizare trăiește cea mai fascinantă aventură a mișcării pe fondul sonor al curenților de aer. O unică aventură efemeră. Cerul îi răspunde printr-un curcubeu. La orizont, o sferă oranj, incandescentă, devine tot mai plină și trimite aburului raze care-l fac să devină sidefiu. Acesta se simte flatat parcă de mângâierea razelor si capătă nuanțe de o cromatică irezistibilă. Prea târziu însă, glasul șinelor de tramvai fac simțită prezența unui monstru metalic care spulberă tot.
O bătrânică fascinată de frumusețea aburului este spulberată și ea. Moare fericită în apogeul unui ultim orgasm vizual. Pe asfaltul deja încins razele soarelui capătă irizații aurii la atingerea amestecului de sânge și lapte. Mecanica frumosului funcționează și aici, într-o armonie deplină a creației. Profund mișcată de întâmplarea petrecută sub ochii ei, o tânără gravidă sare în ajutorul bătrânei, simulând cea mai disperată încercare de resuscitare a acesteia. Tardiv însă. Se aud sirenele poliției și ale salvării.
Soarele se ascunde după nori, neputincios parcă. O știe prea bine: nimic nu-i mai salvează, doar poate bunul Dumnezeu cu puterea Lui. În rest, o situație de compromis oricum, o stare fără de ieșire. Panicată, tânăra încercă o ultimă soluție prin care-i administrează două palme bătrânei. Fără efect. Corpul întins pe asfalt continuă să zacă inert. Tânăra este cuprinsă de teamă și frig. Se întinde lângă bătrână. „Mi se rupe apa, ajutor!”, strigă disperată. „Ce se rupe?” țipă vatmanul , iar vacarmul capătă deja proporții. Cerul devine din ce în ce mai amenințător. Nori groși se adună parcă în semn de protest la micile prostii ale acestor bieți amărâți. Traficul, aparent de necontenit, este oprit de poliție. Apare ambulanța. Neîncăpătoare. Alegerea este făcută imediat. Femeile gravide prevalează mereu. Viitoarea mamă este încărcată și dusă. Ea reprezintă simbolul continuității speciei. Dacă nu s-ar mai produce nașteri, atunci cine ar mai muri? Începe furtuna. Mai întâi lent, apoi se întețește. Mulțimea adunată intră în panică, începe să fugă haotic și să țipe că vine potopul, că Dumnezeu nu ne mai iubește sau nu ne mai vrea și alte prostii de genul ăsta. Bătrâna stă. Se află permanent în atenția celui ce face legea traficului. Pentru ea nu se mai întâmplă nimic. Se află intr-o dimensiune atemporală. Ploaia începe puternic. Fantastică. Mase incalculabile de apă cad cu o repeziciune neîntâlnită până atunci, ca și cum libidoul naturii ajuns la extrem ar fi deflorat cerul. Rămășițele aburului sunt dezintegrate până la ultimul atom rebel. Fulgerele nu mai contenesc în efecte vizuale. Trăsnetele crează un vacarm ce nu mai poate fi măsurat în decibeli sau în orice altă unitate de măsură telurică. La limita dintre zgomot și liniște eternă. Pleacă și poliția. Rămâne doar bătrâna. Străzile devin atât de pustii încât începi să te-ndoiești că planeta mai e populată. Bătrâna se află tot acolo. Infernul se amplifică iar lumina soarelui dispare aproape complet. Se produce un soi de eclipsă. Ai spune că dincolo de abisul întunecat, ce s-a întins deasupra pământului, soarele a încetat să mai existe. Picăturile de apă capătă forme și mărimi nebănuite care ies de sub incidența aprecierii umane. Frecvența lor face să se aștearnă o opacitate totală, ca și cum spațiul ar fi umplut până la refuz cu sticlă incoloră perfect mată. Bătrâna nu se mai vede. Un timp nu se mai vede nimic în afara flash-urilor fulgerătoare. Nimeni nu poate preciza cât. La ce bun? Sfârșitul este atât de aproape. Rugăciunile și implorările nu mai au rost. Cum poți să ceri celui ce te pedepsește să te salveze de el însuși? Stoicismul este singurul purgativ spiritual. Totul așteaptă în chip umil, resemnat, clipa în care istoria va pune punct. Pedeapsa nu va întârzia etern. Omenirea a avut o șansă, dar a ratat. Lamentabil. Acum ea are capul plecat, așteptând sfârșitul. Acesta mai întârzie puțin, probabil secole. Dintr-o dată, paradoxal sau poate nu, miracolul se produce. Cantitățile de apă încep să se diminueze ca prin minune. Tunetele slăbesc în intensitate acordându-și volumul la minim. Ploaia, deja torențială, se transformă într-una normală, banală chiar, apoi într-o ploaie de vară, cu o viteză covârșitoare. Ah, uitasem plăcerea ploilor de vară. Fulgerele nu mai brăzdează cerul și, ca urmare a înțelegerii pe care universul și-a făcut-o sieși, lasă loc razelor de lumină să pătrundă prin norii deja rarefiați. Nu mai plouă. Și nici măcar bătrâna nu mai este. Ai spune că ploaia i-a spălat imaginea. Soarele ne încălzește din nou. Viața reintră în normalitate. Apar primii oameni; ușor nedumeriți. Își reiau activitățile cotidiene într-o manieră foarte timidă. Cerul senin este brăzdat acum păsări, parcă mai multe ca niciodată. Undeva, se aude un telefon care sună. Alo, răspunde cineva. Felicitări, aveți un băiețel! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate