Dungă stă cu coatele înfipte în tejghea, cu privirea pierdută la turla bisericii franciscane. De-acolo, zice-se c-au tras teroriștii în revoluționari. De fapt, gândește el, asta s-a zis. Că teroriști nu s-au găsit, revoluție cică n-a fost, c-a fost lovitură de stat, iar manifestanții și-au tras singuri gloanțe în cap. Iar acum nu zice nimeni nimic. Viața e prea scurtă pentru a mai da cu bățu-n baltă.
După un timp, Dungă își coboară privirea la consensul pieței. Liliana, gâsca lui cea albă, își întinde din când în când gâtul ca pentru a înghiți vreun nod ce-i alunecă anevoios prin esofag. Uneori, Dungă ar vrea să fie în locul ei. Alteori ar vrea să nu mai fie deloc. Speră însă că într-o bună zi cineva, vreun individ bonom, cu o respirație profundă și liniștită, va scoate din buzunarul pantalonilor o bancnotă de o sută de lei, îi va îndrepta colțurile, i-o va întinde domnului Dungă, proprietarul societății comerciale cu răspundere limitată "Liliana" și, cu încuviințarea acestuia, va pune palma pe creștetul gâștei.
Falimentul pare însă iminent. De o săptămână întreagă, Liliana zace pe betonul rece al tejghelei și privește melancolică "alba-neagra" de pe tejgheaua de vizavi. Zace degeaba, nu vine nimeni s-o atingă, zace, privește și ascultă muzică. Uneori muzica o deranjează fiindcă e dată tare, prea tare, aproape asurzitor și atunci își întinde gâtul lung și subțire și dă din cap. A început chiar să învețe unul din cântecele Romicăi Puceanu. Ba chiar se bucură de faptul că s-a născut în Balcani. Viața pare veselă aici. și nici nu riști să plătești cinci sute de dolari pentru un prăpădit de chiștoc de țigară aruncat pe jos, ca la Singapore.
Totuși, gândurile astea îi trec prin cap lui Dungă și nicidecum Lilianei. Cu toate că, uneori, nici în capul lui nu e nimic. Stă doar și se holbează la consens. Un consens ce lui i se arată de-a dreptul dubios. De ce nu vine încă nimeni să pună mâna pe Liliana? Ori e toată lumea foarte liniștită, și-n acest caz bolnavă, ori e toată neliniștită, și-n acest caz e fără cuvinte.
Azi, după ce a cărat cu sine o pancartă pe care fusese scris: "Pentru o sută de lei, Liliana vă alungă sughițu" (da, nearticulat, pentru că Danny, cel care i-a scris reclama a făcut un liceu unde nu s-a-nvățat gramatică), o ploaie iute, ca de vară, total neobișnuită pentru ianuarie, i-a stricat literele de cerneală și i-a muiat cartonul. Acum, pancarta zace mototolită sub cartoanele goale de "Assos", lângă tomberonul prea plin de alte pancarte și cartoane goale de "Assos".
Alteori, Dungă își fixează privirea înspre intrarea în piață. Se uită atent la chipurile oamenilor, până când întâlnește o figură dumnezeiască. Domnul sau doamna, cu bunătatea întipărită până și-n ridurile frunții, potențiali clienți ai societății comerciale cu răspundere limitată "Liliana", se dau totuși repede de gol, de cum ajung la tejgheaua cu ziare. Se uită întâi la fițuici, apoi în jur, scot în grabă moneda dinainte pregătită, aproape că smulg ziarul din mâna vânzătorului, îl îndoaie cu titlul înăuntru și-l introduc discret în buzunarul pantalonului sau în plasă. Dungă știe totuși ce titlu are ziarul. Fiindcă din locul lui el le vede pe toate.
Iată, de pildă, această doamnă platinată, cu fața rotundă, semn al blândeții, poate cândva o bună și ascultătoare cotizantă de partid, acum precis membră a vreunei societăți filantropice și, judecând după cutele neacoperite de pudră, probabil chiar bunică, se va opri senină, liniștită, marcată de consensul zis general, se va uita de sus la fițuici, va scoate din poșetă o pușculiță din piele natur, asta după ce în prealabil va scotoci îndelung printre nimicurile ce umplu mai toate poșetele femeilor, din această pușculiță va alege bancnota cea mai urâtă și i-o va întinde vânzătorului bărbos arătând cu degetul spre un ziar de scandal. Dungă va face de îndată legătura și va conchide laconic, în sinea sa, bineînțeles: "Masturbație!"
Doamna platinată l-a văzut și se îndreaptă spre el. Tocmai spre el cu toate că se află ascuns printre mormane de mere, plase de rafie și sticle de țuică din găinaț de porumbel. Prin minte îi revine imaginea obsedantă a chipului "în două urechi" al fostului prim-miner al țării. Doamna platinată seamănă cu fostul prim-miner. Sau lui doar i se pare că seamănă. Nu i-au plăcut niciodată portretele. Au în ele ceva diabolic, iar ochii te urmăresc indiferent în ce colț al camerei te găsești.
- Þigări ai?
Vocea dumneaei alungă vedenia. (Chiar dacă... cu primul-miner...) Dungă dă din umeri, holbându-se la alunița de pe gâtul alb al femeii.
- Am adidași parlamentari, zice.
Și râde. Cucoana îl fulgeră cu privirea. Bărbatul nu înțelege de ce s-o fi supărat, ba, dimpotrivă, cel supărat trebuia să fi fost el. De unde și până unde îl întreabă de țigări? "Masturbație", gândește și, pentru o clipă, i se pare c-a zis asta cu voce tare. Iar olteanul care vinde mai încolo varză murată îl privește împietrit. Pe șorțul albastru, prins dinainte, peste pufoaică, o pată mare, închisă la culoare. Dungă trage puternic aer în plămâni. Simte în nări un miros vag de tutun bulgăresc, de langoși, de urină și gaze de eșapament.
Se uită furios la Liliana. Furios dintr-o dată. Cucoana de bine n-a catadicsit să deschidă baierile pungii "din piele de OTTER". Îl înjură pe vânzătorul de ziare. Înjură și lumea cu inimă de piatră. Piața e plină cu oameni cu inimi de piatră. și pe deasupra idioți.
"Pentru o sută de lei Liliana vă vindecă de sughiț." Ce rost au atâtea ziare? Un singur țipăt al Lilianei, neașteptat, să surprindă, nu-i așa? face cât o sută de ziare. Înmulțiți deci o sută de ziare cu cinci lei. Pentru o sută de lei, Liliana vă vindecă de apatia postelectorală.
Cântă Romica Puceanu. Liliana își întinde gâtul. Îi place Romica Puceanu și faptul că s-a născut în Balcani. Dungă se cutremură de frig. Scoate din buzunar o sticlă de un sfert. Goală. Mai e (parcă) un strop pe fund. Până să ajungă la gura lui Dungă, picătura dispare. Ochii Lilianei lucesc și patronul o înjură.
O, Doamne! Un domn. A intrat în piață un domn. Dungă îl soarbe cu privirea. Nu suferă de inversiuni sexuale, dar apreciază aspectul bine al unora a căror ținută cadrează cu chipul aristocratic. "Rahat!" gândește. Individul cu mutră de pensionar aristocrat vinde țigări "Assos" și cumpără mărci și dolari.
Lui Dungă îi este de-a dreptul dor de un domn în carne și oase. Sau de o doamnă adevărată. (Fără cuvinte.) Care să întruchipeze liniștea. Care să se apropie de Liliana cu mâinile și cu glasul tremurând de emoția brusc renăscută. Care să scoată din buzunar nenorocita de sută, să-l implore pe el, pe Dungă, să-i permită să pună palma pe creștetul lunguieț al Lilianei, să aștepte cu înfrigurare țipătul ascuțit... nu, să nu aștepte, ci să fie luată prin surprindere, să tresară, să simtă iar adevărata viață curgându-i prin vene...
Două călugărițe! Iartă-mă, Tu, Cel de Sus! Cum de s-a putut gândi că cele două măicuțe în negru vor să-și mai tulbure liniștea, când ele pentru liniște s-au călugărit.
Pentru a fugi de inimile de piatră. De idioți. De hoți și bișnițari. De care s-a umplut lumea. și totuși... Călugărițele s-au oprit pentru o clipă dinaintea Lilianei, una dintre ele a șoptit ceva, cealaltă a dat din cap că nu, și au plecat amândouă mai departe.
Dungă răsuflă ușurat. Mai ușurat decât atunci, în decembrie, când s-au spart vitrinele la magazine și când cineva i-a pus în brațe o sticlă de șampanie. Până atunci n-a băut niciodată șampanie. În stradă ardeau operele primului-miner și el bea șampanie. Când au apărut pompierii militari cu tunurile de apă, a fugit. A căzut în niște boscheți, ud până la piele. (C-a fugit laolaltă cu tinerii furioși.)
Dimineața a găsit-o pe Liliana. A văzut-o rătăcind pe ulițele desfundate ale Mehalei. Orașul părea că doarme. Cu vitrinele sparte. Cu oamenii căutând "Europa Liberă" pentru a asculta știri proaspete. A fost duminică atunci, când a găsit-o pe Liliana. Pe 17 decembrie. El și ea rătăcind pe ulițele acelea. Vânăt de frig, s-a încumetat s-o alerge. De fapt, l-a alergat ea pe el, fugind printre grămezile de moloz, stârnind câinii "sistematizați". Dar a prins-o. I-a strâns pliscul, a pus-o subsuoară și a dus-o acasă.
- Cât vrei pe ea?
Glasul gros l-a speriat. Nu, el nu vinde nimic. Dă din mâini ca un bezmetic, aproape că țipă. Gospodina îl măsoară o clipă, se crucește, îl înjură apoi și se depărtează bombănind. Șoldurile uriașe ale femeii îl fac să înghită în sec. Își aprinde o țigară. "De fumat n-au murit atâția câți au murit de comunism", gândește. Se miră de înțelepciunea care l-a copleșit dintr-o dată.
Polițistul de piață. Acum e altul. Că ăștia, noii, se schimbă în fiecare săptămână. Polițiștii cu dungi roșii la pantaloni. Că de-aia le-au păstrat, să nu uite lumea cine și ce-au fost. Cel de săptămâna trecută mânca toată ziua semințe de dovleac. Îl salutau bișnițarii ca pe un Dumnezeu, iar el dădea numai din cap, scuipând pe jos cojile rumenite. Unul care vindea lângă Dungă miere de stup, "Carpați fără filtru" furate și prezervative chinezești spunea că e singurul polițist cu inimă de aur din toată țara. și el, Dungă, l-a îndrăgit.
Zgribulit de frig, se uită iar la turla bisericii franciscane. Orologiul, cândva viu, e-acum înțepenit. Scândurile bătute în ferestre sunt înnegrite de ploi. Doar una lipsește. Pe-acolo s-a tras. Se zice că manifestanții au născocit teroriști, să poată să-și tragă singuri gloanțe în cap. Deci de acolo n-a tras nimeni, gândește Dungă. Paznicul muzeului (că acum biserica-i muzeu) o fi transformat turla în crescătorie de porumbei.
Poate că mai bine ar crește și el porumbei. Sau ar vinde ziare. Privește cu ciudă la barba roșcată a vânzătorului de ziare, la tejgheaua improvizată din lăzi de lemn, la titlurile fistichii ale fițuicilor, la oamenii ce trec prin fața Lilianei, indiferenți, înfofoliți în blăni sau pufoaice, la precupețele înghețate, la puștiul cu "alba-neagra" rămas fără clienți, la olteanul care vinde varză murată. și simte ceva ca o mână ce-i strânge puternic măruntaiele, ghicește că asta e furia, o apucă pe Liliana de spate, o aruncă în sus. Pentru o clipă, nu se mai aude nimic. Pe urmă fâlfâitul disperat a două aripi mari. Deodată, Liliana începe să țipe ascuțit, strident, lumea din piață se cutremură surprinsă, țipă, iar ea, Liliana, fuge peste merele ionatane, răstoarnă sticlele de țuică, borcanele de hrean. Apărută lângă Dungă de cine știe unde, doamna aceea platinată, poate o fostă membră de partid, are obrajii îmbujorați și strigă din răsputeri: "Jos guvernul!" Atunci, polițistul cu dungi roșii trage în aer un foc de armă.
Liniște. Liniște. N-a tras nimeni. (Consens.) Liliana zace în continuare pe cimentul rece al tejghelei. Lui Dungă doar i s-a părut că Liliana zboară. O mângâie mut, cu ochii pierduți la turla bisericii-muzeu. "Liliana" a dat faliment. E rece, mai rece decât cimentul tejghelei. Iar sângele de pe fulgi i-a înghețat.

DUȘAN BAISKI - Luna și tramvaiul 5 - proză scurtă - Editura Marineasa – 1994