THRILLER

De atâtea ori l-am auzit pe redactorul-șef proferând amenințări, încât de mult am învățat să nu-l mai bag în seamă. Nici în dimineața aceea nu am încercat să mă concentrez pentru a-i înțelege țipetele, dar, probabil, subconștientul meu era mai puternic:
- ... de la Zidurile ... mi s-a părut că aud la un moment dat.
Iar în clipa următoare, după ce ușa de biroul șefului se trântise cu zgomot în urma lui, o foaie de fax ateriza, fluturând, pe masa mea. Cum să n-o citesc, mai ales când am văzut antetul Patriarhiei? „Vă rugam să ne ajutați să rezolvăm această enigmă din satul Zi ...” Deci nu visasem!
În mai puțin de o oră, nu cu Dacia mea destul de galbenă încă, în ciuda celor mai mult de 12 ani de exploatare nemiloasă în folosul informării cetăteanului, ci cu Passat-ul înmatriculat „ ... - BOR” goneam spre atât de cunoscuta localitate din câmpie. Iar, după ce toate gropile se terminară și părintele șofer își făcu de nenumărate ori cruce, cerșind iertăciune, ne oprirăm în norul de praf din fața bisericii.
Trec peste bucuria revederii dintre cinstitele și cuvioasele fețe pentru a relata desfășurarea exactă a faptelor. Desigur, a avut loc o necesară punere în temă. Părintele paroh Marinică, ajutat cu sârg de agentul principal Þepelus (care trebuie spus, m-a salutat cu extremă ... era să spun politețe; de unde??), a expus cu multă elocință întâmplările:
- Prea cuvioase părinte, domnule ziarist, de mai multe săptămâni ...
- ... nu prea multe, completă polițistul.
- ... au pătruns necurații în satul nostru. Pesemne că ne bate Dumnezeu pentru păcatele noastre ...
- Pe dumneata te bate, părinte, că la biserică au venit!
- Pe mine, taicule, păcătosul, că în capul meu sparge Dumnezeu toate oalele parohiei, și au pângărit gardurile și pereții cu inscripții sataniste și cabalistice.
- Și nu i-ai afurisit, prea cucernice? interveni părintele de la centru.
- Lăsați, părinte, că i-am dat eu pe la icoane! îl liniști reprezentantul ordinii publice.
- Iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune! spuse repede parohul, iar eu îi dădui dreptate. Am făcut toate slujbele cuvenite, prea cuvioase, dar aproape în fiecare dimineață găseam o cabală nouă.
- Dar, ce scria, prea cucernice?
- Păi, ce să scrie, prostii, lucruri banale, dar întotdeauna se terminau cu semnele alea blestemate care ne-au pus pe jar.
- Nu puteți să dați un exemplu? întrebai eu.
- Mă bate Dumnezeu dacă repet vorbele păcătoase ... se justifică preotul.
- Spun eu, îndrăzni Þepeluș. O dată au scrisără: „8 jumate ca la carte”, altă dată „Tot acolo”, sau „dăun forghe”.
- Nu mi se pare ceva periculos, zisei.
- Domnu ziarist, nici dom’ șef nu îndrăznește să reproducă tot, explică parohul. Mai era ceva, ceva care te făcea să tremuri. Semnele alea ... brrr! Mi se aia carnea pe mine de groază!
- Ce semne?
Părintele își făcu cruce și ... nu îndrăzni să continue. Tot poliția era mai curajoasă:
- Era un șarpe mare, o cruce aplecată și un fel de fulger, strâmb și ăla, toate roșii ... puse sub vorbele alea de vi le-am spusără.
- Șarpele e ... Ucigă-l toaca! se închină preotul venit de la București, imitat imediat de toată lumea. Iar crucea aplecată ... fulgerul ... e clar ... sunt sataniști. Doamne iartă-i!
- Și pe noi! sări preotul local.
Era clar. Ancheta poliției nu dăduse nici un rezultat, mai ales că vajnicul agent principal nici nu avuse cui si ia declarații; tuturor le era teamă. Desigur că și polițiștii sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, nici ei nu îndrăzniseră să mai iasă seara pe uliță pentru a supraveghea biserica. Nu-mi rămânea decât să acționez pe cont propriu, dar asta numai după ce aveam să cinstim cum se cuvine sărăcia părintelui paroh și a cinstitei coane preotese, care împărțiră cu noi din puținul păstrat pentru ora mesei (de fapt, orele cât a durat până am reușit, cu mare greutate, să eliberăm masa din casa parohială). A mai fost nevoie și de o mică pauză de după masă, după care am pornit să îmi realizez interviurile.
- Vă cunosc, domnu ziarist, cum nu, da’ despre sataniști nu pot să zâc ni’ca, îmi răspunse primul om îmtâlnit pe stradă. Nu i-am văzut, nu i-am auzit.
-Da, domne, păi cum să nu-i văd, că vine ca hoții-n fiecare seară lângă gard și scrie pe el cu miniu de plumb, de zici că-i sânge. Uite-așa i-am văzut, zău, m-a asigurat altul, dar, ce-i drept, nasul lui roșu mă făcea să nu-l prea iau în serios.
Scor unu la unu. Nu-mi rămânea decât să mă conving singur, și nu era decât o singură cale pentru asta: pânda lângă zidul bisericii sau gardul cimitirului, acolo unde loviseră, în alte seri, sataniștii. Dar masa prea copioasă – noroc că se ieșise din post – și vinul popesc erau de altă părere, drept care am făcut cale întoarsă către casa parohială.
Din nou trebui să mă nevoiesc la sărăcia părintelui gazdă, la aceeași masă de la care nu se ridicaseră încă titularii Passat-ului – și nici reprezentanții puterii locale. Am avut plăcerea de a mă reîntâlni cu marele meu prieten Chelaru – sau eu eram marele lui prieten(?!) nu mai țin prea bine minte – care nu pierdu ocazia de a mă ajuta să mă documentez: după părerea lui, sataniștii veneau la Zidurile numai pentru că satul avea nevoie de promovare.
Târziu, în noapte, puținele bucate se terminară, odată cu picătura de vin cu care se împărtășiseră cinstiții meseni. Sifonul se terminase cu mult mai devreme. Mi s-a deschis ușa unei camere, unde mă aștepta binecuvântata odihnă - așa credeam eu. Dar, deși nu aș fi crezut, vinul popesc are exact aceleași calități – și defecte – ca și vinul de la alimentară. Nu am reușit să dorm mai mult decât o oră la rând. Norocul meu că, așa cum îmi dictau cunoștințele mele profesionale, nu lăsasem neexplorate locurile.
Am ieșit de vreo două-trei ori în curte în noaptea aceea. Ca prin ceață îmi amintesc figura unui adolescent cu care era gata să mă ciocnesc în timpul unui raid, un băiat frumos care s-a prezentat după toate canoanele politeții:
- Să trăiți! Eu sunt ... băiatul părintelui ... (cred că a pronunțat și un nume, dar nu l-am înțeles).
O fi fost, săracul ... dar eu aveam alte probleme de rezolvat, mult mai urgente.
După această primă noapte petrecută la Zidurile și după primul dejun (de post, că era miercuri), mi-am reluat investigațiile. De data asta am văzut cu ochii mei o inscripție misterioasă, atât prin text („k deo bicei” cât și prin semnele roșii, bizare: șarpele, crucea aplecată și fulgerul m-au făcut și pe mine să simt frisoane. Cei câțiva săteni care, ca și mine, se bucurau de teama pe care o simțeau, nu au reușit să emită vreo ipoteză privind autorii semnelor de foc. Iar eu, cu tot talentul meu de ziarist la un mare cotidian central, nu aveam mai multă inspirație.
Bucatele de post pot fi, uneori, la fel de copioase ca cele de dulce. Am înțeles aceasta la masa de prânz, care mi-a cerut mai multe ore de plimbare pentru a se asigura un minim de digestie.
În peregrinările mele prin sat m-am reîntâlnit cu multe cunoștințe. Nea Mazdrac m-a salutat de departe, grăbindu-se s-o ia pe prima stradă la dreapta, rapsodul adjuct al șefului de post a preferat să nu mă recunoască, onorabilul director al școlii mi-a strâns, cu putere, mâna, după care, îndepărtându-se și crezându-mă surd, mi-a făcut o urare sinceră (dar nereproductibilă pe hărtie), chiar și primarul mi-a făcut un semn amical din Dacia-i ponosită.
Se lăsa întunericul și, după părerea mea, se apropia ora când aveau să lovească, din nou, sataniștii. Nu-mi rămânea decât să-mi găsesc un post de observație în apropierea bisericii și să aștept. Nu am pierdut prea mult timp. Imediat după plecarea părintelui, de care m-am ascuns cu grijă, am văzut un ... nu era monstru, ci un simplu băiat care s-a lipit de zidul casei Domnului. Oare unde îl mai văzusem? Poate la școală, când cu ajutoarele francezilor? Poate ...
M-am strecurat până lângă el și am așteptat să văd ce face. Ce să facă, scria cu un creion de ceară. Deși nu puteam vedea mesajul din cauza întunericului, am distins clar mișcările prin care a desenat un șarpe, o cruce, un fulger.
l-am acostat imediat ce s-a dezlipit de perete.
- Cine ești și ce faci aici? l-am întrebat cu o voce care voia să fie amenințătoare, dar în circumstanțele date ...
- Să trăiți, eu sunt băiatul ...
- ... părintelui, îmi căzu mie fisa, amintindu-mi de întâlnirea din noaptea precedentă. Dar ce faci aici?
- Să vedeți ... i-am scris prietenei mele la cât să vină ... să ne întâlnim deseară.
- Dar cine-i prietena?
- Ãăă ... Gina Chelaru ...
- Și ce ai scris? Arată-mi!
Nu era nevoie să-mi traducă: „La 9 și unsf ert”; dar aceleași semne neînțelese îmi provocară același sentiment de insecuritate: șarpele, crucea căzută pe-o rână, fulgerul derapat.
- Bine, mă băiete, păi tu, băiat de popă, ești satanist?
- Nu, nene, nu sunt de loc.
- Păi atunci de ce folosești semne păgâne?
- Da’ nu e păgâne, nene. Așa semnez eu pentru Gina.
- Cu șerpi și fulgere, să-l stârnești pe diavol? Dacă află părintele, te excomunică!
- Da’ n-are de ce. E numele meu, Sorin. Adică „S”, „X”, „N”. S, ori, n. Dacă așa-i place ei ...