DELINCVENTUL

De la excursia mea la Zidurile au trecut câteva luni. Aproape că uitasem că pe lume există satul acela de câmpie, cu mame care își vând, pe o nimica toată, fiica nebună. Nu îmi închipuiam că prezența mea în localitate fusese pentru locuitori un eveniment demn de reținut.
De aceea am fost foarte surprins într-o zi când am găsit pe biroul meu un plic cu o adresă aproximativă: „Lu nea redactoru …” era o „recramațe”, scrisă într-o ortografie la fel de aproximativă, împotriva lui „dom șăf”, acela care mă ținuse închis la postul local de poliție.
Curios, a două zi am plecat la Zidurile.
Sperasem ca, între timp, vajnicul primar să fi luat vreo măsură pentru a nivela, cât de cât, șoseaua. Dar presa nu mai are azi puterea de altă dată …
Primarul era în biroul lui. M-a recunoscut din prima clipă, astfel încât a evitat să îmi răspundă la salut sau să îmi strângă mâna. M-am așezat, fără să fiu invitat, pe un scaun liber din încăpere, și mi-am pregătit, tacticos, pixul și reportofonul.
- Domnule primar, vă mulțumesc pentru primirea dumneavoastră cordială, am deschis eu discuția. Aș dori să vă pun câteva întrebări pentru ziarul meu.
- Fi-ți-ar ziarul al dr … începu domnul Crâșmaru, dar se opri brusc, cu ochii la micul meu casetofon. Înregistrează?
- Desigur. Știți, nu vreau să pierd nici un cuvânt din importantul nostru dialog.
- Cu cea mai mare plăcere, vorbi, cu o voce nouă, interlocutorul meu. Pot să vă prezint, cu registrele pe masă, toate realizările pe care le-a realizat comuna noastră pe timpul mandatului meu. De pildă …
- … șoseaua de acces, îl întrerupsei.
- Într-adevăr, șoseaua noastră va fi modernizată datorită programului SAPPARD și, în următorul meu mandat, veți circula pe la noi la fel de confortabil ca în inima capitalei patriei noastre.
- Da? Atunci e bine, îmi pot face o idee. Ãăă … domnule primar, în alte comune pe care le-am vizitat în ultimul timp am remarcat o colaborare proastă între autorități și poliție. Care este situația la dumneavoastră?
- O, la noi e bine, se colaborează excelent. Domnul agent principal participă activ la viața comunității și răspunde, cu responsabilitate, la toate solicitările mele.
- Bănuiesc că nu se confruntă cu o infracționalitate prea mare intervenii eu.
- A, nu, din contră. Datorită eforturilor domnului agent principal și a ajutorului de șef de post aproape că nu avem probleme. A, din când în când câte un scandal pe la bufet, se mai întâmplă …
- Dar poliția ia măsurile necesare.
- Da da, da da.
- Aveți vreun cetățean care obișnuiește să provoace astfel de evenimente? Vreau să spun, un abonat al poliției?
- Nu, nici vorbă.
- Vreun bețiv care e reținut mai des?
- Domne, e unul, Mardrac, de ne mai supără, dar mai rar.
- Mardrac? Ce nume! (care coincidea cu autorul „recramaței” din geanta mea) Și, îl bagă mereu la arest?
- Ce arest, domne, că la noi nu e arest. Îl amendează, și gata.
- Domnule primar, discuția cu dumneavoastră mi s-a părut deosebit de interesantă, vă mulțumesc.
Cu ochii la repertofonul pe care îl oprisem, primarul făcea eforturi să se stăpânească. Scoase, dintr-un dulăpior metalic, o sticlă mare de votcă, bău o înghițitură, apoi turnă într-un pahar pe care mi-l puse în față. Binențeles că nu m-am atins de el.
- Dom primar, îmi pare bine că toate sunt la locul lor, îi spusei ca să-l calmez. Că, vorba aia, ce-am văzut prin alte sate, ți se face părul măciucă!
- Hai, domne, că la noi e liniște. Ce, noi suntem d-ăia? răspunse fruntașul local, pupând, din nou, sticla.
- O să scriu lucruri frumoase despre Zidurile, mai spusei, ridicându-mă … acum mai trebuie să vorbesc cu șeful de post, ca să completez reportajul, încheiai, îndreptându-mă spre ușă. Vă salut!
- Să trăiți! Nu-l beți? își aminti domnul Crâșmaru, ridicând paharul de pe masă și întinzăndu-l spre mine.
- Sunt cu mașina, pretextai eu și închisei ușa, având totusi timp să văd ca vodca nu era pierdută pentru toată lumea.

La postul de poliție am fost întâmpinat de vechea mea cunoștință, omul de serviciu. Nu, dom șăf nu era acolo. Nu, nici dom ajutor. Nu, nu știa unde e dom șăf și dom ajutor. Da, pe Mardrac îl cunoștea. Da, știa unde stă, pă șușa, după a șasa linie. Nu, nu era acasă. Era închis la post. Da, avea cheia.

Mardrac se găsea în aceași cameră unde îmi petrecusem și eu câteva ceasuri, reținut de ajutorul șefului de post, dar din care, acum lipsea telefonul. Era un omuleț negricios, cu o figură speriată, care, la intrarea mea, se lipi de peretele cel mai îndepărtat de ușă.
- Mata ești dom Mardrac? Eu sunt redactorul de la ziar. Am primit scrisoarea și am venit să văd despre ce e vorba.
Þăranul începea să renunțe la rezerva cu care mă întâmpinase. Îmi întinse, sfios, mâna, apoi se așeză pe jos, prinzându-și genunchii în palme.
- Hai, domne, spune, de ce m-ai chemat?
- Spui, da dac-aude ăla? șopti el, arătând spre ușă.
Înțelegând că se ferea de îngrijitor, am încercat să deschid ușa, să văd unde se află presupusul spion. N-am avut succes. Era încuiat. Am bătut, am strigat … Zadarnic.
- Ei, na! Ui’ că te-a-nchis șî pă mata, nea redactore. Așa-mi face, fir-ar mama lor … înjură, Mardrac, cu năduf. De-o juma dă an mă țâne-așa!
- Primarul mi-a spus că ești scandalagiu, îl provocai eu.
- Îl bag în mă-sa șî p-ăla, cu tot neamu lui. Îi drept că m-am mai îmbătat șî ieu, ca tot omu’, da’ să mă țâie acolea ca pă hoți?
- Stai nene, calmează-te și povestește-mi.
- Da’ ce să-ț zâc? Acu’șasă luni m-am îmbătat, la bufet, că-mi dete șăfu’ să beau. Ș-acum îmi mai dă. Șî-am înjurat pă Sică a lu Biciclistu’. Păi ce, dacă m-a-njurat iel, i-am zâs șî ieu, nu? Da’ ăsta, polițaiu’, m-a șî-nhățat șî m-a adus acilea. Mi-a dătut amendă, șî m-a țânut toată noaptea. D-atunci, dă câte ori mă vede pă la bufet, mă și aduce acilea, cică să nu mă iau cu ăia.
- Te amendează mereu?
- Nu, numai prima oară. Da’ mă țâne-acilea totă noaptea șî dimineața-m dă drumu’. În fiecare săptămână dă două-trei ori.
O vreme n-am mai spus nimic. Încet, încet, întunericul punea stăpânire pe încăpere. M-am ridicat să fac doi-trei pași. În curtea poliției nu se vedea nimeni.
- Auzi, nea Mardrac, dar de ce nu pleci mata singur? Ai putea sări pe fereastră.
- Să mă prinză ăla șî să mă ia la omor? Mai bine stau acilea până mâine …
- N-ai decât. Eu mai am și altă treabă. Trebuie să telefonez la ziar, să dictez materialul.
Am deschis fereastra, care nu a opus nici o rezistență și am pus un picior pe pervaz.
- Stai, bre, ce faci? se tângui tovarășul meu de detenție ilegală. Să nu te prinză ăia!
- De ce să mă prindă, că doar nu sunt condamnat! Ei, mi-a părut bine de cunoștință …
- Hai, că viu șî ieu!
Am escaladat, amândoi, fereastra, am privit cu atenție în jur; nici țipenie. Nici pe stradă, în fața Poliției, nu se vedea nimeni. Dacia mea era acolo unde o lăsasem, lângă Primărie.
- Ei, nea Mardrac, eu am plecat. Poate găsesc un telefon la oraș, să transmit …
- Auzi, mă iei șî pă mine pân-acas? Că stau pă șușa, colo-șa …
- Sigur că da, hai.
În mașina, omul mă ispiti:
- Bre, nea redactore, nu vrei mata să vii pă la mine? Þ-o fi foame, pun femeia dă-ț face un pui fript, ceva, să-ț țâie pân la București …
Până atunci nu mă gândisem, dar țăranul avea dreptate. Nu pusesem nimic în gură de dimineață, de când plecasem de acasă. Binențeles că am acceptat invitația.
Am oprit Dacia în fața unei porți galbene și am urmat-o pe gazda mea în curte. Mardrac deschise ușa unei verande și îl auzii înjurând:
- … cu mă-sa! Cine o fi venit la ora asta pă la mine de ș-a lăsat pantofii-n drum? Nu te descălța, nea redactore, mai spuse el, că face femeia …
Trecurăm printr-o cameră întunecoasă, apoi omul aprinse lumina și rămase cu mâna pe comutator. Figura lui exprima o surprindere profundă. I-am urmărit privirea și am văzut … am văzut, jos lângă pat, o pereche de pantaloni de uniformă.

În mai puțin de zece secunde, Dacia mea gonea spre capitală. Înțelesesem de ce nu e bine să evadezi din arestul polițiilor sătești …