agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1524 .



Femeia de cafea (2)
proză [ ]
Matca

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cmihaela ]

2005-02-10  |     | 



Vara reușise să asedieze orașul. Umbra rămasă la picioarele caselor era doar un semn al ultimei redute cucerite. Trecătorii se furișau pe lângă zidurile cvartalelor ce lăsau să curgă printre ele străzi de smoală topită.
Terminasem una dintre comenzile de amenajare a interiorului unui boutique. Beneficiarii erau încântați de munca mea, dar pe cât le era mulțumirea lor, pe atât creștea și disprețul meu pentru astfel de munci făcute în detrimentul timpului ce-l acordam studiilor de pictură. Găsisem un subiect care mă atrăgea din ce în ce mai mult, îl observam pretutindeni, îl studiam în viziunea pictorilor celebri, mă interesa în relația cu bărbații ce-i cunoșteam: femeia. De aceea avusesem si ideea nebună de a vedea cu ochii mei subiectul tabu al cercului nostru de prieteni : femeile lui Andrei.
Mă aștepta la poarta țesătoriei, unde vizitator fiind, a trebuit să închei câteva formalitați de legitimare. Curtea era pustie, pârjolită de soare si nu trăda cu nimic ceea ce aveam să trăiesc în următoarele minute. Ne-am oprit în fata unei uși metalice a unui bungalou de dimensiuni impresionante ce semăna cu vechea fabrică de nasturi în care-mi aveam atelierul: aceleași ferestre joase și foarte late plasate în partea de sus a pereților înalți. Am intrat în hala enormă unde zgomotul războaielor așezate în șiruri interminabile era asurzitor. L-am văzut pe Andrei cum încerca să-mi comunice ceva prin semne și grai, situație pe care n-am găsit-o decât extrem de hilară. Pentru început n-am zărit decât câțiva bărbați pe marginea halei unde erau plasate la distanțe destul de mari niste bancuri de lucru. Pe ele le-am simțit cum mă fixau cu privirile de printre rândurile de războaie, adunându-se câte trei-patru, chicotind în gesturi ample, făcându-și semne, râzând larg atrăgând atenția si făcându-mă să mă simt rușinat, dezbrăcat și-mi venea să mă ascund ca un copil după Andrei. Astfel de gesturi nu mai văzusem din copilărie.
Îmi petrecusem o vacanță de vară într-un sat unde fetele au trupuri zvelte și cosițe lungi și groase. Mă urmăreau de după garduri, chicotind vesele iar eu zăboveam de lanțul vreunei fântâni să m-adap de plăcere în ochii lor. Acum însă sentimentul era altul: mă simțeam hăituit și rușinat. Doar Andrei trecea cu fermitate și nonșalanță de năvoadele ochilor lor. În cercul nostru de prieteni există o ierarhie tacită dar respectată de când grupul nostru se închegase. Nu erau niște criterii anume, dar fiecare își avea locul și era “respectat” de cei mai slabi în rang. Pe prima treaptă era doctorul, cel mai stilat dintre noi, urmam eu, probabil pentru anii mai mulți pe care-i aveam, apoi veneau « patronii » care aveau multe legături cu persoane din poziții cheie si reușeau să-ți rezolve orice problemă, după care, mezinul trupei, Andrei.
Mi-am adunat cu greu curajul de a merge mai departe fară să mă afecteze privirile-acelea iscoditoare. Când am reușit, le-am văzut, îmbrăcate în halate albastre, cu brațele dezgolite, cu decolteuri generoase și lungimi ce nu depășeau genunchiul (se vroiau a fi uniforme dar nu erau două la fel). Curiozitatea lor începuse să se domolească și-și vedeau de lucru legând firele rupte sau schimbând suveicile, aruncânduși poalele rochiilor într-un ritual perpetuu peste fesele răsfrânte deasupra războaielor. Pulpe pline sau suple, galben-untoase sau arămite de soarele verii dansau sălbatec printre rândurile lungi. Sânii femeilor tinere zburdau nărăvași și liberi, pe sub halatele albastre ce dezvăluiau culoarea și forma lenjeriilor lor. Mirosea a piele arsă de soare, aburindă, a sâni copți. Și nu din aceia mici, fără de miros, ci din aceia mari, ce miros a pâine proaspat scoasă din cuptor .
Continuam să mă simt ca un intrus în intimitatea acestor femei. Era ca un imens furnicar, ca un stup: deși ele păreau să facă toată munca, tot ele îl și conduceau - bărbații nu erau agreați decât pentru unicul rol: de perpetuare a speciei. De la ușa acelei hale erau alte reguli, pe care, fără să mi le fi spus cineva, le-am înțeles foarte bine și toate aveau o singură cauză: ne dominau numeric. Treceam pe lângă ușa de la toaleta femeilor, ușă ce nu se închidea niciodată. Bărbaților nu li se permitea să vadă ce se petrecea dincolo de ea. Această regulă nu am știut-o iar privirea mi-a pătruns adânc în intimitatea lumii lor. Prima încăpere era destinată lavoarelor iar a doua, pe care nu o vedeam, era sala toaletelor. În dreapta, foarte aproape de ușă, câteva femei stăteau și fumau vorbind între ele, unele cu chipul ostenit, altele săgetând pe sub sprâncene , privind pieziș spre cele care se spălau la robinetele așezate pe peretele opus. De ele m-am temut să nu mă vadă. Spălătoarele erau de fapt un jgheab lung cât peretele în care își vărsau apa robinete așezate la un metru de pardoseală. Aici, una dintre femei se spăla pe mâini încercând să nu-și ude prea mult poala halatului, alta, în colțul din spate, deși avea veșmântul pe ea, se spăla cu picioarele-n jgheab, pe jumătate-ncovoiată, căutând cu mâna cu care nu-și ținea marginea rochiei de-o parte, despărțitura adâncă dintre picioare. Între ele, niște sâni mari, cărnoși, rozalii, cu rozeta mare și cafenie, mișcați ritmic de o mână ce trecea udă pe sub ei. În secunda următoare aveam tabloul întipărit pe retină; lipseau doar chipurile dar păstram sentimentul: de teamă, de dorință carnală, de vinovăție - toate la un loc. Aici eram în altă orânduire, aici trăiam matriarhatul, cu regulile lui, cu legile lui. Pe acestea din urmă refuzasem să le cunosc dar erau binecunoscute de cei ce făceau parte din acest grup.
Ne-am retras în ceea ce numea Andrei biroul lui, o boxa în care încăpea doar un birou și un scaun, având partea de jos din tablă iar cea de sus din sticlă încât să poată urmări întreaga hala. Aici puteam întelege cuvinte pe care se străduia Andrei să mi le spună, dar încă nu legam sensul frazelor lui. Deși uram să stau în spații mici, m-am simțit în siguranță în biroul lui. Pe chipul lui Andrei citeam fermitatea, maturitatea, stăpânirea de sine, ca o mască ce n-o purtase niciodata în prezența mea. Cred că îmi simțise tulburarea din hală și-mi zâmbea cu înțeles, așteptând o reacție din partea mea. Parcă ne întorceam după o plimbare într-un Montaigne-Russe, eu la prima iar el la a nu știu câta oara, eu amețit de suișuri și coborâșuri iar el îmbătat de plăcere. Nu puteam să pierd atât de ușor în fața lui. Vârsta nu-mi permitea să-mi recunosc tulburarea și înfrângerea. Am rămas contemplând imensa hală căruia nu-i vedeam nici începutul, nici sfârșitul. Totul avea o ordine, muncitoarele se mișcau aleator în spațiile lor ca pe niște teritorii pe care le controlau. Totul era ca o imensa matrice ale carei elemente erau ele: femeile. Arareori se întâlneau două la granița dintre ele. După ceva vreme am recunoscut silueta arcuită peste războiul de țesut a celei care, fără să dezvaluie nimic la spălător, stârnise în mine dorințe carnale. În același moment l-am auzit pe Andrei:
- Ea e tipa despre care ți-am povestit, care s-a încurcat cu maistrul. Nevastă-sa, care lucrează chiar lângă masa lui, a aflat și-i un întreg circ pe tema asta.
- Ai putea ruga-o să-mi pozeze?
Urmă o scurta pauză. Propunerea mea era neașteptată în această împrejurare. Nu era nici o regulă în care să se încadreze. Primii apoi verdictul:
-Vorbește cu ea! îmi propuse Andrei cu mesajul unei idei nereușite. Apoi deschise ușa biroului și scoase un “u” puternic, înșirat pe o octava. Sunetul acesta se folosea pentru a atrage atenția cuiva, pentru a chema pe cineva. Femeia îl auzi și se îndreptă încet către noi. M-am străduit cu puține cuvinte pe care încercam să mi le fac auzite să-mi accepte invitația de a-mi poza. A zâmbit sarcastic, s-a dat un pas înapoi și a încercat uimită să vadă complicitatea dintre cei din fața ei. Era foarte tulburată, nu articula nici un sunet și s-a gasit dând speriată din cap în semn de “nu”. Părea oaia cea mai slabă din turmă încolțită de fiare. I-am curmat coșmarul strecurându-i în mână o carte de vizită cu rugămintea de a se mai gândi la propunerea mea.
La plecare aveam să-l cunosc și pe maistrul care amăgise tânăra făptură. Era un bărbat de vârsta mea, mustăcios și ciolănos cu o expresie veselă, șmecherească. Ochii-i căutau mereu aventura, femeia, oricare ar fi fost ea, chiar și într-un loc unde eu simțeam doar primejdia.

Am fost tulburat zile la rând de vizita la țesătorie. Vâjâitul războaielor mi-a rămas mult timp în urechi ca un semn al unei furtuni amenințătoare, devastatoare. Încercam să-mi definesc relația lui Andrei cu “femeile lui”, visam scenarii în care a reușit să le stăpânească. Cum putea Andrei, pe care și acum îl găseam ca mai-nainte, veșnic obosit, cu ținuta nearanjată, îmbrăcat parcă la întâmplare cu ce mai avea curat pe acasă, să fie rege pe tura lui? Eram înca tulburat de puterea ce-o au femeile laolaltă, și mă bucuram că matriarhatul căzuse. Le-am urmărit comportamentul pe stradă, am încercat să le aflu complicitatea, le-am suspectat , le-am spionat când se grupau mai mult de două. Am găsit liniștea în cea mai singuratică dintre ele, cea mai cerebrală, afundată în istorie, dar care știa să trăiască în epoca actuală.
Andrei reușise să o convingă în cele din urmă pe tânăra țesătoare să-mi pozeze. Pentru prima ședință am invitat-o și pe Angela la atelier. Mă foloseam de ea ca un certificat al fidelității mele și ca o garanție a moralității mele. Speram că prezența ei să-i mai șteargă fetei din suspiciunile ce le avea în privința mea. Acest mic aranjament avusese efectul scontat: dacă la început fusese stingheră, treptat devenise volubilă, prietenoasă chiar. Își mărturisi uimirea și derutarea pe care a avut-o în momentul în care am invitat-o să-mi pozeze. Crezuse un moment că aveam să-i anunțăm desfacerea contractului de munca cerută de soția iubitului ei. Ar fi fost nevoită să se întoarcă în satul natal, unde n-ar suporta rușinea și s-ar sinucide. Nu avea suficienți bani pentru a se întreține fără serviciu în urbea noastră nici pentru o scurtă perioadă de timp. Am rămas șocat de gîndirea acestei fete la inceput de secol XXI. Care era regula moralitații ce ar obliga-o la gestul acesta? Care era locul numit “satul natal” unde regulile sunt altele decât în casa unui străin, sau în țesatorie? Unde e Golgota ei?
Angela, deși nu cunoștea povestea ei, o îmbărbăta cu prietenia-i caracteristică. Apoi Liliana, căci acesta era numele fetei, își dădu seama că noi nu cunoșteam istoria ei și începu să-și depene povestea, probabil și fiindcă simțise în Angela un aliat. Fusese fată mare când se dăruise lui Ionel și nu cedase din prima! O copleșise cu daruri, îi luase poșetă și pantofi, a scos-o la terase cu mașina. E sigură că pe ea o iubește cel mai mult, pe ea a învățat-o să iubească așa cum îi place lui, nu ca nevastă-sa care stă ca scândura-n pat. Și va rămâne cu ea, vor face casă, o să-l duca și acasă, și-o să râdă ea mai bine la urmă…
Mi se părea o poveste de demult, ceva scos din romanele lui Rebreanu, o poveste căruia îi știam deja sfârșitul. N-o auzisem niciodată spusă de-o amantă. Auzisem chiar, cu mulți ani în urma, o mărturisire a unei soții înșelate și suferisem la momentul respectiv alături de povestitoare care era însași mama mea. Această aventură se stinsese, părinții mei sunt acum niște bătrânei ce traiesc și în ziua de azi împreună. Pe Liliana nu o consideram decât o victimă a inocenței ei, a principiilor cu care plecase din satul ei natal și care deveneau în marea urbe unde se aciuise, arme ce se întorceau împotriva ei. Cum mai putea sa fie înșelată o fată atât de ușor de masca infidelă a dragostei?
Le-am așezat o scoarță țărănească din lână, țesută în casă, pe o sofa așezată în colțul unde-mi primem de obicei musafirii, un loc în care-mi adunasem lucrări din ceramică, bronz și lemn, foarte dragi mie, pline de amintiri, unele realizate în vremea studenției. Simțeam încă, privindu-le, idealurile tinereții mele izvorând din ele; mă făceau încă să visez. Le-am aranjat astfel încât să nu spulbere mirosul de lan de floarea-soarelui al fetei cu pielea arsă și părul decolorat de soare. Am îndepărtat metalul și-am făcut un cuib de pământ și lemn. Doar Angela nu se potrivea-n acest decor, dar era motivul fluviului de naturalețe al tovarășei sale. Ce a reușit să le unească, fie și pentru câteva minute, pe aceste urmașe ale Evei? Refuzam să aflu atâta timp cât nu găseam suficientă compasiune pentru Liliana.
M-am așezat în fața lor cu caietul sprijinit pe genunchi, încercând să o schițez. Era mult mai tânără decât buna mea prietenă Angela, lucru de care mi-am dat seama nu din netezirea pielii ci din ochii ei ce purtau înca limpezimi de copil. Relația ei cu obiectele ce le purta, aceea de proaspăt amici cu pantofii cu toc, poșeta cea nouă, rujul și fardul, făcea din ea o fetiță de 14 ani la prima pereche de pantofi cu tocuri. Doar trupul dezgolit de urbanismul cu care se înfășurase îți arăta vârsta adevarată a copilei de la țară, muncită de timpuriu, cu mâini puternice împânzite de vene albăstrii ca niște mănuși dintr-o rețea groasă. Spatele și-l ținea drept, fără să și-l arcuiască nici atunci când s-a aplecat peste măsuța rotundă ca să servească un măr. Bluza strâmtă marca un piept mic, pietrificat, abdomenul plat cu partea de sus puțin bombată. Mai văzusem această ținută la nevasta unui cabanier din Retezat. Aceeași umflatură sub stern, în locul unde te aștepți să găsești o mică vale la o persoană de o talie atât de subțire. Era contrarul expresiei “abdomen supt”. Femeia aceea, ca și cea din fața mea, îmi inspirase o atitudine de mândrie, de fală pentru ce realizaseră prin munca lor. In cazul celei de față, mândria venea din zestrea ei cu care plecase de-acasă, bagajul de învățături pe care le folosea în modul ei unic dar atât de general.
Ce reușisem să schițez era grotesc: un chip de copilă învăluită de niște mâini musculoase, puternice de bărbat. Remarca ei, asteptată dealtfel, mă deranjă:
-Nu prea seamăn!
Angela încercă să mă salveze, deși știam că nu va reuși. I-a cerut să aibă încredere în viziunea mea în care putea să arate altfel decăt în realitate. Nu reușise să o lămurească, în schimb a reușit să-mi obțină o nouă șansă de a încerca să o pictez.
La cină, Angela a rămas tăcută, vădit tulburată de noua cunoștință, lucru care stârnise în mine un sentiment de vinovăție. Continuam să mă întâlnesc cu Maria, motiv care făcuse desigur să o neglijez în ultima perioadă. Probabil că nu bănuia infidelitatea mea. Se mai întâmplase să am mult de lucru și să treacă perioade lungi de timp în care sa nu ne vedem. Nu am putut să-i cer să rămână la mine în noaptea aceea.
M-am intors acasă pe jos, pe sub castanii arși de soare. Stateau cu frunzele încovoiate ca niște mâini opărite. Răcoarea serii sufla peste ele dar ei înca mai simteau fierbințeala de peste zi. Am reușit să văd printre frunzele lor, stele din caierul Căii Lactee. Nu m-am oprit în fața porții mele decât spre dimineață. Am continuat să caut stele și răspunsuri la framântările mele. Nu vroiam s-o rănesc pe Angela iar cu Maria petreceam ore în șir povestind și simțindu-ne minunat. Angela îmi câștigase încrederea în atâta timp, aveam certitudinea că nu mă va părăsi niciodată, Maria în schimb, era ca un dulce abur de cafea. Nu vroiam să le pierd.
În zilele ce-au urmat m-am dedicat studiului până la epuizare. Distrugeam lucrările pentru care aveam cea mai mică îndoială a perfecțiunii lor. Îmi propusesem să fiu exigent cu mine; eram suficient de matur încât să-mi desăvârșesc stilul, să mă găsesc pe mine, să reușesc să exprim ceea ce simt. Seara mă retrăgeam în “Club 69” unde de câteva zile se stârnise în grupul nostru o mica dispută pe teme politice. La început fusesem neutru, apoi începuse să-mi placă disputa și alimentam din când în când vîltoarea discuțiilor, indiferent de care parte, de teamă ca agitația să nu piară. Era o porție de adrenalină, îmi plăceau opiniile ambelor părți, trebuia să ne pese; la urma urmei era vorba de noi. Îmi încărcam spiritul cu revoltă, cu supărare, cu dorinta de a merge mai departe.
Trecuseră mai bine de două săptămâni și o aveam în fața mea pe Liliana. Fiindcă de această dată nu o găsise pe cea care-i arătase rândul trecut atâta compasiune , era tăcută. În schimb o găseam azi extrem de ispititoare: prin bluziță îi puteam vedea cafeniul ce-i înconjura sfârcurile tari ca niște boabe de alune. Devenisem foarte volubil: vorbeam de frumusețea ei și viitorul ce-l au femeile frumoase, de tineretea ei și marile iubiri ce trebuiesc trăite, de clipele fericite ce nu-și pierd din tărie atunci când devin amintiri. Toate ce i le spuneam, fără să o fac cu prea multă sinceritate și să mă caracterizeze, erau animate de un singur lucru ce mi-l conștientizam tot mai mult: o doream. Am dorit-o din clipa cand am vazut-o: era cel mai indecent gest ce m-a tulburat vreodată. A început încetișor să plângă. Am știut că sunt aproape de sufletul ei și -am îndrăznit să o iau în brațe. Nu s-a împotrivit sărutărilor și mângâielilor mele; continua încetișor să plângă.
Ne-am iubit, eu încărcat de dorință, ea de deznădejde, între scoarțele țărănești ce ne biciuiau pielea ca un rug al dorințele noastre. A îngânat apoi tristă:
-M-a părăsit.
Am căutat prin lucrurile dragi mie și i-am dăruit un mic obiect din lut făcut în vremea studenției, în care incrustasem cuvinte ce mă făceau în momentele grele să merg mai departe. Avea o încărcătură magică, era un fel de talisman; mi-era suficient să-l strâng în mână pentru a-mi recăpăta forta de a învinge obstacolele. I l-am dăruit destăinuindu-i puterea lui miraculoasă.
Am desenat-o în timp ce-si facea duș, cu torsul răsucit, îngrijind de ceea ce reprezintă pentru toți începutul, rostul, scopul, mecanismul existenței noastre. Era ea: matca.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!