Iarnă, noapte limpede, case adormite...
-Oare ce se aude? am spus ca și cum cineva urma să-mi răspundă. Dar nu. Totul era mort. Tăcerea se lăsase grea. Pe strada goală, din când în când se mai auzeau pașii pisicuțelor flămânde scârțâind ușor pe zăpada tare, ca un covor de vată. Oare ce se aude? repetam și totuși nimeni nu-mi răspundea. Eram singură în acea casă, în acea cameră, cu draperii afumate de timp, cu cărți prăfuite prin rafturile vechi. Era însa ceva, un zgomot care-mi gâdila urechile reci și trebuia să aflu ce. Frica mă cuprindea din ce în ce mai tare. M-am uitat pe geam: pomi înalți, cu flori de nea pe crengile cochete își lăsau umbra neagra să-ntunece fereastra aburită. Am vrut să urc scările de marmură și să merg în mica mea cameră roz, dar un sunet ciudat m-a oprit, m-a speriat. Venise dinspre ușa grea de metal. M-am apropiat ușor, cu pași lenți. Fiorii mergeau de la vârful degetelor de la picioare către inima care-mi bătea tare, tare. Numai. Nu mai puteam să rezist și așa că m-am hotărât să fac ceva. Am plecat din lumea mea și am venit in lumea ta. Numele meu este Ana. Stau intinsă în patul roz ca un tigru la soare și mă uit pe tavanul înstelat. Încerc să arunc câteva cuvinte pe o bucata de coală galbenă, dar mâna-mi tremurândă nu mă lasă, nu pot. Părul îmi cade pe fruntea asudata. Mă lovește. Îmi străpunge ochii de peruzea și nu pot să mă concentrez. Pierd. Pierd firul mușuroiului de pe foaie. Uit. E noapte. Mi se pare că lumea mă urăște, însa de fapt ura conduce o lume atât de fragilă. Fragilă ca unghiile mele ce le rod acum și se rup ca ghioceii primăvara din pământ. Mă doare. Am impresia că mă doare corpul, dar este inima cea care sufera si se simte dezamăgită. Iar încerc să scriu. Nu pot, nu pot să mă concentrez și gândul îmi fuge către o lume de mult ciobită. A! am scris, am pus pe caiet cerneala și a curs. Numele meu este Ana. Mă plimb prin parcul verde în care păsările plâng. Mă aplec și smulg dragostea. Oare mă iubește sau nu? Petală după petală zboară prin aerul înăbușitor. Respir greu și simt picături de apă sărată fugind pe pielea mea fină, pe obraz. Transpir cu lacrimi de tristețe, de fericire. În stânga mea o baltă pe care plutesc bărcile îmbătate de oameni râzând. Nuferi albi umplu încăperea, sălcii mlădioase o acoperă. În dreapta nori de pomi s-au așezat. Printre ei se joacă florile ca într-un curcubeu de copii sărind șotronul. Deasupra o mare albastră cu câteva picături albe în forme ciudate. Mai sus un bolovan strălucitor ce se strâmbă la mine. Nu pot să mă uit la el. Plec. Poposesc într-o camera uriașă, posomorâtă. Scaune scârțâinde, mese de culoarea lemnului cu vopseaua sărită, sticle înrămate înnegrite, dulapuri imense pline de balauri și prințese murdărite de negru pe alb, care așteaptă să fie culese de oameni cu biciclete și pantofi. Mă reped către ele și mă trezesc cu un castel de poezii în mână. Mă surprind urmărind cu privirea urme sterse de cuvinte în versuri rimate. Imi place. Numele meu este Ana. Simt. Simt durerea ce-mi curge în sange, sufletul ce se zbate pe stâncile inimii care bate a tăcere. A nu spune nimic înseamna a iubi? A nu știi să exprimi ceea ce simti înseamna a iubi? A te frige cu fiecare cuvant rostit și a te arde cu fiecare gest făcut ce înseamnă? Durere, da, frică. Mi-e frică de dezamăgire, de pierdere. De pierderea vieții prin pierderea ta. Iubesc o carne proaspătă din care mușc sălbatic bucățică cu bucățică, din buzele-ți de foc ce-mi opresc trupul de la moarte. Atingerea ta mă ține in viață. Iubesc un inger cu ochi de drac, cu aripi de fier și cu inima o stea. Steaua care-mi arată drumul, mă călăuzește, mă iubește. Strig dupa tine ca omul prins în frânghia ce-i va sfâsia gâtul. Pierd. Pierd firul musuroiului de pe foaie. Uit. E noapte. Tu ești un înger pe care-l iubesc iar eu o mincinoasă. Numele meu este Ruxandra.