Lobsang și-a potrivit desaga pe umăr pentru a patra oară în dimineața aceea posomorâtă. Deși, era din ce în ce mai ușoară, decând merindele erau pe sfârșite, îl apăsa greu, iar muchia de lemn a roții îl lovea peste coaste la fiece pas.
Oboseala ultimelor săptămâni își arăta colții nu numai prin cutele adânci lăsate pe fața tânărului dar și în durerile ce le simțea în picioare. Opincile din piele de iac erau aproape transparente în tălpi de uzate ce erau. Chiar și pietrele, păreau tot mai nemiloase,dorind parcă să-l pedepsească pentru fapta ce era pe cale s-o înfăptuiască.
Aurora împingea, delicat dar ferm, reostatul dimineții, gonind întunericul în umbrele neguroase dintre stânci. Lobsang știa că mai avea vreo doua zile de mers până la mânăstire și își pregătea argumentele pentru conversația pe care o plănuia cu mai marele ordinului. Degetele mușcate de îngheț strângeau într-un pumn amorțit funia desagei, iar în celălălt, bastonul lung de bambus lucios.

De câteva decenii budismul devenise și religia regiunii de la nord de Himalaia. Imensa țară, ce se întindea de-a lungul sutelor de kilometri,de munții golași și văi sterpe, era populată timid, de oameni simpli și profund religioși. Mai toți erau crescători de iaci și capre, nomazi ce își mutau reședința în tactul monoton al anotimpurilor.
Vântul rece al toamnei timpurii îi pătrundea prin șuba groasă și Lobsang avea nevoie de toată energia sa mentală doar ca să țină frigul în frâu.
Anii petrecuți în mânăstire îi căliseră trupul, plămânii erau învățați cu aerul rarefiat al înălțimilor iar mintea fusese șlefuită, de-a lungul nesfârșitelor de ore petrecute în meditație, într-o muchie tăioasă ca o rază de laser. Ultimele două săptămâni de când a părăsise locașul de lângă Ladakh, îi păreau a fi fost vreo două luni. Nu întâlnise în răstimpul acesta pe nimeni, de fapt nici nu era surprins, căci erau puțini călătorii care aveau curajul, sau mai curând tăria, să traverseze trecătoarea dușmănoasă care lega nordul Indiei de China.
Apele de cobalt ale lacului Rakhashtal au început să strălucească în lumina unui soare proaspăt scăpat din umbra evantaiului de piatră zdrențuit aflat la orizont. Lobsang
s-a așezat să-și tragă sufletul se câteva minute. Cât se vedea cu ochii, câmpia Barkha se întindea precum o pătură verzuie pe care munții împrejmuitori o țintuiau cu hotărâre la pământ. Gurla Mandatha paznicul seren, ce supraveghea tăcerea lacului, se ridica în dreapta lui, semeț, atingând cu fruntea cerul de un albastru sfidator.
Lobsang nu știa că cineva mai fusese înaintea lui cu aceeași misiune secretă. Și acel tânăr trecuse munții dar, spre deosebire de Lobsang, venise din nord, de la curtea unui împărat al cărui nume s-a acoperit de praful a peste douăzeci și trei de secole. Și el purtase într-o desagă ponosită o roată.

Mica mânăstire, care peste câteva sute de ani și într-o altă formă arhitecturală se va numi Chukku Gompa, era cocoțată pe fața muntelui ce supraveghează valea râului Lha Chu. Lobsang cunoștea fiecare piatră din poteca ce se cațără printre rupturi de stânca spre culme. Muntele era, în ochii lui, un imens templu de piatră, locașul sacru al lui Kangri Lhatsen, protectorul regiunii. De câte ori bătuse cărarea asta, ducând pe umăr burdufuri de piele pline cu apă. O emoție plăcută îl cuprinsese pe măsură ce se apropia de poarta de lemn. Călugării l-au întâmpinat cu zâmbete, fără să-l întrebe motivul întoarcerii neașteptate.
- Am vazut asta în Ladakh, spuse Lobsang, câteva ore mai târziu, scoțând roata de lemn din desagă. O folosesc mulți pe acolo, o folosesc prinzând câte două, la capetele unei tulpini groase de bambus, adăugă Lobsang, căutând după cuvinte care nu aveau echivalent în limba călugărilor.
- .. Și la ce-i bun așa ceva? a întrebat mirat un călugar cu fața șifonată de vânturile deceniilor trăite.
- Păi se poate pune peste ele o platformă de lemn de care se poate lega un iac.., explică Lobsang completând cu gesturi ample golurile lăsate de absența cuvintelor care ar fi explicat tracțiunea animala.
- Dar pe cărarea dinspre vale ar putea urca așa ceva ? a întrebat plin de curiozitate autoritatea ierarhica a mânăstirii. Apoi, parcă urmând drumul cu ochii minții, a continuat:
- Ah! dar e prea abruptă și pietrele mari nu pot fi trecute cu așa ceva.
- In India oamenii au făcut drumuri,spuse Lobsang încercând să le insufle încredere în acest proiect. O să facem și noi drumuri.., adăugă el cu entuziasm.
- Drumuri? Ce mai e și asta?, a întrebat mirat călugarul însărcinat cu adusul apei.
- Păi dacă vom lărgi poteca și vom împinge pietrele mai mari ca să nu ne stânjenească, s-ar face o potecă mai largă, pe care oamenii dincolo de munți o numesc drum. Acolo, am văzut drumuri pe care mergeau, trase de boi, platforme pe două roți. Pe ele erau încărcate lemne uscate, iarbă și chiar saci plini cu orz. Unele erau mai încarcate decât povara dusă de vreo zece iaci, zise Lobsang încântat că poate să facă o descriere așa detaliată.
- Așadar pe o cărare de asta mare, cum spui tu, ar putea veni iaci care trag dupa ei astfel de platforme?
- Da, a confirmat Lobsang încântat de atitudinea pozitivă a mai marelui ordinului.
- Dar ar veni și oameni mulți care vor avea nevoie de hrană și adăpost, nu-i așa? a întrebat abatele, oarecum îngrijorat, parcă presimțind răspunsul novicelui.
- Da, a răspuns Lobsang oarecum stânjenit de mina serioasă a bătrânului.
- Voi vorbi la primăvară cu cei de la Sakya, Paryang și Samye să vedem ce vor spune când vor vedea asta, a închis abatele discuția arătând cu un gest al capului către roata de pe masa.
....

Și în discuțiile care au avut loc mai târziu, majoritatea celor în vârstă au fost de părere că o astfel de schimbare ar aduce, pe lângă câteva beneficii, o mulțime de probleme.
"Pământul nostru e prea sărac ca să hrănească așa mulți oameni și animale și, apoi, cum să construim drumuri când dupa fiecare sezon ploios râurile se umflă și spală malurile", spuneau cei din tabara conservatoare.
- Dar cu două pietre rotunde puse una peste alta, vom putea măcina mai repede orzul, vom putea scoate mai ușor apa din râuri și vom putea face mai ușor vase de lut, spuse Lobsang care între timp devenise suporterul cel mai înfocat al folosirii roții.
- La cât orz avem nu măcinam bine? Ce avantaj ar fi dacă am reuși s-o facem mai repede?, întrebase abatele mânăstirii Samye privindu-l părintește pe Lobsang.
...
Discuțiile despre roată, despre avantajele care le-ar putea aduce dar și ce ar însemna pentru oamenii locului o astfel de schimbare au durat aproape un deceniu. Unele mânăstiri -au trimis călugări în țările învecinate ca să observe și să evalueze consecințele folosirii roții. La întoarcere, ei povesteau în șoaptă atât despre nenumaratele posibilități de folosire, cât și despre felul în care roata a schimbat nu numai relația omului cu natura ci chiar și legăturile dintre oameni.
Deși ideea din umbra roții a fost recunoscută de autoritățile lamaiste ca fiind un salt uriaș al gândirii umane, concluzia lor a fost simplă. Roata a accelerat prea brusc ritmul vieții în societățile care au acceptat introducerea ei, promovând superioritatea valorilor materiale asupra oricărei forme de spiritualitate."Roata nu are ce căuta în Tibet", au hotărât ei. Intr-o țară cu astfel de natură potrivnică și cu o populație nomadă, relativ mică, un astfel de progres ar fi în detrimentul societății.... Și mânăstirile și-ar pierde o parte din mult apreciata izolare.

Deși considerată tabu, roata a fost pictată cu respect pe pereții mânăstirilor, călugării i-au dat nume și i-au atribuit spirit. Diagrama esoterică reprezentată de roata vieții, care într-un mod esențializat este structura tainică a universului și a ființei umane, este descrierea pictografică a ceea ce budhismul numește "Sri Chakra". Astfel s-a găsit modul cel mai original de integrare al spiritului roții, care oricum nu se mai lăsa închis în amfora constrângerii de unde scăpase cu mult timp înainte.
.....
- Dar dacă am putea folosi roata pentru a transmite mai repede mantre către spiritele protectoare?, a întrebat, la una din întâlniri, Lobsang, care deși trecuse de prima tinerețe rămăsese același adept înfocat al roții.
- Vrei să scriem pe roată o mantră și s-o rostogolim către vale?, i-a răspuns printr-o întrebare abatele mânăstirii Samye.
- Nu, nu. Mai degrabă am putea folosi mișcarea roții, astfel ca la fiecare învârtire să trimitem un mesaj către Chenrezig. Așa cum rotim un steag de rugăciune deasupra capului, spuse Lobsang.
-Și prin asta s-ar creea o legătură mai intensă cu Chenrezig?, a întrebat neîncrezător bătrânul.
- Voi încerca să construiesc așa ceva. O roată prin care vom putea transmite mai repede rugăciunile către zei, spuse Lobsang plin de convingere, apoi adăugă cu smerenie și cu privirea pierdută în depărtare, și atunci roata nu va mai fi considerată tabu.
..........
Soluția găsită de el și alți călugări tibetani după nenumărate încercări a fost morișca de rugaciune. O morișcă de rugăciune este un mic cilindru făcut din piele, (mai târziu s-a utilizat și metalul), care se învârte liber pe o axă de lemn. Interiorul cilindrului este umplut cu o bandă de hârtie sau piele pe care sunt scrise mantre sau sutre tibetane. La fiecare rotație a pumnului, toate rugăciunile și mantrele din interior sunt trimise catre Chenrezig sau către alte spirite protectoare.
De la invenția lui Lobsang anii s-au strâns în secole sau poate in milenii.
.........
Zgomotul motorului, mișcarea roții dințate care propulsa șenila imensului monstru de oțel, scrâșnetul strident al metalului frecat de metal, toate astea erau pentru urechile și ochii de copil ai lui Amu, ca și pentru toți ceilalți locuitori ai satului, o noutate încărcată de mister. Așa ceva nu mai fusese văzut vreodata în așezarea de numai câteva case de piatră, pierdută undeva în pustiul muntos. Roata, pe care toți au recunoscut-o ca pe roata vieții și care împodobește pereții lamaseriilor de-a lungul și latul Tibetului, roata, care era considerată oglinda sufletului, devenise dintr-o dată sclava șenilei nemiloase pe care o împingea înainte. Șenila era acum stăpâna absolută a roții. Roata cu spițe, venerata roată, era aducătoare de moarte și distrugere.

Tancul care înainta zgomotos a fost primul vehicol propulsat de mișcarea unei roți.

Era anul 1959.
Trupele armatei roșii au invadat Tibetul.
Astfel chinezii au introdus roata în Tibet.