Mă uit cu teamă la oglinda aruncată undeva, aiurea, pe peretele garsonierei mele prăpădite, un loc doar de tranzit, o gară obscură în așteptarea unui tren, o amantă veștejită de lângă care te scoli dimineața și la a cărei îmbrățișare caldă și totuși scârboasă, te întorci seara, spre dimineața, în speranța câtorva ore de somn, uitare smulsă din inconștient, trezindu-te mai beat, decât atunci când ai reușit, după multă concentrare să înșurubezi la loc capacul sticlei de gin.
Am visat oglinda aia nenorocită, nu știu ce m-a apucat, de obicei nu visez nimic, știu, se spune că doar păcătoșii nu visează, nu le este dat acest dar. Nici o problemă, mi-am zis adeseori, visez și așa prea mult în timpul zilei, trec bezmetic printre oameni, mașinile trec, la fel, bezmetice peste mine, e frumos să visezi, doar atât ne-a mai rămas, captivi în propriile noastre chingi, de care am mai și tras puternic, așa numai, de dragul de a ne ascunde și mai tare de realitatea absurdului prezent.
E o oglindă obișnuită, una ovală, prinsă pe perete, nici măcar nu stă dreaptă, probabil că, odată, am mișcat-o din loc, în drumul meu spre uitarea din pat, sprijinindu-mă paralizat de perete. E și murdară, de fapt, toată camera e murdară și e blestemată. Nu am mai avut curajul să mă privesc în ea de când am ucis-o. Pe ea, iubirea mea, am ucis-o și am îngropat-o în cele mai adânci cotloane ale minții mele complicate de asiatic, sertare, sertărașe de amintiri, neuroni, sentimente,care s-au sudat în imobilitatea lor închisă. Am visat - iar acum, stând în fața ei îmi dau seama că a fost una dintre visele alea reale, în care viitorul ți se pune în cale, că mă uitam în oglinda aia blestemată și nu vedeam nici măcar o reflectare a mea. Știu, nu sunt mort, trăiesc, chiar dacă trăiesc într-un vis, visul acesta e totuși realitatea de care mă lovesc în fiecare zi, și știu, acum, când cu ochii roșii, brăzdați de coșmare și nesomn, stând în fața oglinzii, gestul meu de a mă atinge devine aproape dureros.
Întind mâna spre luciul sticlei, cu teamă și ating cu degetul arătător oglinda în zona în care ar trebui să mi se reflecte pieptul ce acoperă mașinăria aia misterioasă, ticăitoare prevestitoare de trecerea momentului. Ciudat, nici nu mă mir de faptul că oglinda nu se opune atingerii mele, îmi absoarbe degetul, ci stau, un pic, așa curbându-mi energia în arătător, după care împung puternic, ca un nebun ce-și pune toată forța în ultima lovitură care-i este permisă. Sunetul energiei slobozite din cele mai adânci fortificații ale bazinului se transformă în urlet, simțind ca și cum cineva mi-ar fi introdus un ac în inimă. Conștient, încă, trag ușor înapoi degetul din oglindă, iar durerea din piept dispare, aproape în aceeași clipă, lăsând loc doar unei panici inexplicabile. Pentru că știu ce va urma. Am visat și asta. Liniștit, ca în transă, îmi dau jos hainele, ar trebui să fiu în pijamale, ca orice om care s-a dat jos din pat, chiar și după o noapte agitată, dar observ doar acum că mai port hainele în care, cred, am fost îmbrăcat și ieri. Poate și alaltăieri. Dar, alaltăieri e atât de departe, încât totul este confuz. Îmi arunc hainele aiurea, așa doar ca să nu stric dezordinea din cameră, oricum, nu mai contează și, privindu-mă, nu în oglindă, pentru că luciul ei tot mort este, închid ochii și mă arunc în ea, cu brațele întinse înainte, ca și cum aș vrea să tai luciul acela dezgustător.

Nu simt nimic. Diferit față de ceea ce era înainte. Sunt tot în camera aia păduchioasă a mea, decorată cu aceeași dezordine. Și, totuși, încet, încet, ca într-o uitare lină, îmi vin în minte, de fapt, mi se derulează în fața ochilor, chipul femeilor pe care le-am pierdut, încercarea de suicid, pe care tot am pierdut-o, ca un ratat ce sunt, toate le-am pierdut, viața mea sună a gol. Mai văd și ceea ce m-ar fi așteptat, dacă nu aș fi fost atât de laș, încât să-mi bat joc de propriul destin în care nu credeam.
Doar acum îmi dau seama: sunt în mine. Am făcut un salt în mine, iar acum mă uit din mine în mine. Și văd, ca într-o ceață, oglinda ce mă cheamă, cu luciul ei, să mă privesc mai departe. Nu vreau. Nu mai vreau. Toate acestea sunt gânduri ce au fost încuiate sub șapte lacăte.
Să mai trec înapoi? Mai are un rost? Oare în care parte a oglinzii trăiam realitatea? Dar, oare care e realitatea? Cea de aici, sau cea de dincolo? Ce rost mai are, peste tot e la fel.
Îmi amintesc, cândva, pe noptieră, aveam un press-papier, un fel de bol din marmură. Mă îndrept spre locul unde ar trebui să fie noptiera, dezgrop de sub manuscrise obiectul și, din întoarcere, îl arunc urlând spre oglinda care se face țândâri, într-un muget de cioburi. Am terminat! Nu mai există dincolo, nu mai există aici, nu mai există nimic. E doar o realitatea ambiguă creată de mințile noastre bolnave.