agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1633 .



Sapte Trepte
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorul ]

2005-03-14  |     | 



Treapta a saptea

(noiembrie 2004)
Atatia ani am umblat tot inainte, fara a privi inapoi, fara a lasa ceva in urma de care sa imi aduc aminte. Atatia ani am halaiduit, invatand ce e lumea si care e visul ei; ce isi doreste si unde vrea sa ajunga, atatia ani am pierdut timpul privind in jur fara sa inteleg nici macar de ce frunzele unui copac mor odata cu venirea frigului, fara sa inteleg de ce un copil creste si se schimba pe zi ce trece, desi acesta imi era scopul declarat - sa invat; sa inteleg tot ce se leaga de lumea in care traiesc.

Atatia ani petrecuti printre oamenii pe care nu i-am inteles niciodata, dar carora le cunosc pana si cele mai mici moravuri, pentru ca forma aceasta materiala, pe care am ales-o s-a dovedit a fi mai puternica decat mine. Atatia ani aproape de fiintele ce mi-au aratat ce exista mult mai mult decat as fi vazut vreodata; si totusi cu ce folos?

Hotarat a pleca din aceasta lume, inebunit de frumusetea acesteia si indurerat de nevoia de a pleca, pasesc din nou pe treapta a dumnezeirii. Am cautat atata timp drumul inapoi spre ceea ce am fost odata de mult, insa intotdeauna drumul inapoi s-a pierdut fara urma. Drumul pe care l-am uitat incerc sa il recladesc acum mergand tot inainte asa cum am facut mereu, privind mereu inapoi insa nestiind sa ma intorc intr-acolo.

Si ajungand Dumnezeu, imi dau seama ca sunt singur… rece si singur... iar ceea ce gasesc din nou in banala atotstiinta cu care m-am nascut imi face sila! Nu vreau sa fiu Dumnezeu! Nu vreau sa stiu… vreau doar sa simt! SA SIMT!

*

Cand visele sunt doar un strop de ploaie intr-un colt al salii imense numita cer... oare atunci cand le cauti... le poti gasi? In propriul infinit de lacasuri construite in stelele universului banal in care traiesti... oare mai poti aduce la viata una din dorintele ce au murit odata cu invierea marilor dezamagiri despre ceea ce este legat de existenta? De propria existenta? Oare ceea ce se numeste moarte iti poate readuce visul efemer si plin de iluzii dulci inapoi chiar si pentru o clipa?

Parti ale unei minti pe care nimic nu o poate controla, minte ce continua sa se creeze de un singura si sa se autodistruga in acelasi timp. Creierul - propria si singura existenta materiala din ceea ce multi au numit pana acum si vor numi om de acum inainte, continua sa invete pe toata perioada in care isi indeplineste functia. Totul se reduce la reactii mai putin sau mai mult chimice, reactii ce au loc in la nivelul cel mai elementar. Insa luand o mica parte din creierul uman si asemuindu-l cu o memorie fizica a unui banal chip, oare ideea de reactii chimice nu este totusi un pic eronata? O banda magnetica... nu... un simplu memory stick... ultima tehnologie in domeniul memoriilor, daca vreti un sandwich enorm de tot felul ce componente ce au ajuns a avea dimensiuni impresionant de mici. Totul se reduce mai jos de reactiile intermoleculare. Totul se reduce la atom. Primordiala existenta singura care in lumea materiala poate fi considerata avand memorie.

Ma intorc la ideea de la care am plecat, subiectul deviindu-l mult prea departe. Visul meu, visul meu de a ma intoarce in lumea cu fluturi si fantome dilatate in sticle fara pic de culoare, prin care nu se pot vedea decat amintiri... Visul e tranformat in nostalgia unui trecut in care omul uneori vede prea mult, mai mult decat ar trebui sa ii fie permis sa vada. Si pentru ce? Pentru inca o lacrima varsata in ajunul unei intalniri cu ceea ce a fost odata centrul universului sau, univers ce a apus de atata timp, univers din care a mai ramas decat o gaura neagra ce uneori tinde sa absoarba portiuni imense din cel nou fragil si instabil.

-Esti aici? Nu esti... Esti aici? Nu... Aha... iesi din oglinda copile... lasa joaca ca trebuie sa plecam. Se inchid norii din nou.

Ma lupt cu lumina zilelor pentru pacate pe care nu mi le cunosc, si as dori daca nu sa le ineteleg, macar sa le stiu. Cu ce am pacatuit? Sub credintele efemere ale vremii te zbati in a intelege propriile credinte pe care nimeni nu ti le impartaseste... Si care ar fi motivul? De ce nevoia de a intelege prin propria ratiune ceea ce nu au inteles altii de mii de ani? Ma lupt sa inteleg de ce visele se destrama sub imagini pe care nu le cunosti si nu le vei cunoaste niciodata pe de-a-ntregul, iar de le vei cunoaste, oare tu ca om le vei intelege?

Cel ce invinuieste, cel ce in viziunea lui cere, cel ce intr-un fel sau altul obtine ceea ce si-a dorit pe plan spiritual, in detrimentul altuia... Acela poate spune ca el a gandit si a stiut totul, insa cel ce este lasat in ceata, fara a i se spune o lege sau o regula conform careia totul s-a intamplat?

-Nu! Am murit acum doua zile! O sa renasc, secoulul viitor sub influenta noua a soarelui apus! Iar norii imi vor spune cum de cerul s-a inegrit si nu a vrut sa mai lumineze pentru noi oamenii!


Treapta intai

(20.01.2005)
Ma uimeste lumea ce o vad din pantecul tau, femeie; cu toata atotstiinta pe are o port in mine vad lumea aceasta cum nu a mai fost vazuta vreodata de un zeu. Iar eu am venit printre voi ca sa va inteleg, ca sa invat ceea ce stiu deja intr-u mine, insa in acelasi timp nu stiu.

Ma uimeste lumea ce mi-o arati prin ochii tai, fiinta, existenta, mama... Din propriul cerc m-am rupt pentru a ma naste in cercul vostru si iata-ma, la un pas de a deveni ceea ce sunteti voi, si totusi pana la a fi egalul vostru am atata de invatat. Atat de aproape de o inima care bate fara oprire pentru viata care creste in pantecul ei, atat de aproape de o fiinta ce ofera dragoste nemasurata celui pe care il naste. O simt, dar oare o cunosc?

Inocenta copilului ce se naste din sangele tau te purifica, iti da puterea de a fi la randul tau copil. Fiinta a carui nume si existenta nu o cunosc, omule esti atat de plin de lucruri ce acolo sus nu se vad cum le vad acum cand ma transform in trupul tau.

Ne nastem. Ne nastem pentru a invata sa traim. Ne nastem pentru a cunoaste ceea ce numim om, pentru a cunoaste ceea ce suntem... Ne nastem pentru a fi... Dar scopul acestei existente...

Treapta a doua

(20.01.2005)
Omule! De ce existi?

Bataia unei inimi; palpairea calda a unei lumanari; caderea lenesa si usoara a unei pene sau a unui fulg de zapada. M-ai invatat sa privesc; m-ai invatat de ascult, sa vad lucruri pe care fara de prezenta ta le-as fi ignorat mai departe. Fiinta, tu, cu bucuria si nesabuita ta dorinta de a trai mi-ai aratat ce repezinta viata, omul, tu mi-ai aratat ce inseamna sa visezi si sa doresti.

Creatie a unui necunoscut creator in care ma incred, omule, cu cat traiesc mai mult langa tine cu atat raman mai uimit de existenta ce o duci; de modul in care tu iti duci propria povara a existentei tale.

M-am nascut om. M-am intrupat in firea si in modul tau de a fi pentru a intelege ceea ce sunt cu adevarat desi nu ma simt om. Imi arati bucuria de a trai, imi arati clipa de argint pe care te chinui sa o nasti din propria-ti licarire timp indelungat pentru ca apoi sa o evapori fara macar sa iti mai aduci aminte despre ce a fost, ce a insemnat pentru tine. Acesta e omul pe care l-am gasit crescand printre oameni?

Acesta sunt eu? Viata incepe prin vis...

Treapta a treia

(6.02.2005)
Visul de a incepe propria creatie. Visul propriei existente prin fereastra ce o ofera dorinta de a crea.

Creez. Sunt creator pamantean, si arta mea este visul meu. Idealul meu? Idealul unui vis - viata. Sunt creator pamantean si arta alaturi de viata imi este visul.

I-am dat viata... preferam sa ramana lipsita de vlaga. Singur...

Treapta a patra

(10.01.2005)
Plecati de langa mine, voi... cu ale nemuririi ganduri! Ce e nemurirea? Eu? Eu sunt om! Eu sunt muritor ca voi ceilalti! Eu pot muri ca oricare altul! Nu! Si creatorul moare! Am vazut de atatea ori in eterniatea-mi efemera lucrul acesta! De ce nu vreti sa credeti? De ce nu vreti sa credeti ca ma sting?

Atemoporal sunt o fantoma in modul meu de a trai. Am fost creator, am creat viata, apoi vise, acum ma sting! Nu! Nu! Plecati de langa mine sub crucea mea ma rastignesc de unul singur dorindu-mi sa ma sting prin propria putere. Si creatorul moare, si odata cu el ii moare si opera! De ce nu vreti sa vedeti lucrul frumos atat cat traieste, caci la moartea sa legenda lui e doar un fulg din ninsoarea ce fusese inainte!

Nu! Nu! Plecati! Destinul nu exista si nimanui nu ii cere ce mi-a cerut mie! Nimic nu ma mai leaga de visul de a fi om! Nimic! Am trait atata in van! Creatia mea e fada... m-am intrupat in ea pentru a o intelege, dar inteleg ca ei nu ii pasa de mine... Nu! Nu! Lasati-mi visul meu, idolul meu, dorinta! Lasati-ma sa mor in propria nebunie!


Sub cerul albastru o batrana cu ochi rosii mi-a prevestit odata de mult cum stele vor incepe sa cada fiind fulgii unei ninsori pe care niciodata nu am inteles-o.

In copilarescu-mi mod de a gandi, in prisma creatorului ce sunt va reneg blasfemia prin care ma declarati nemuritor, dar va las sa credeti in nemurirea ce mi-o atribuiti pentru propria voastra siguranta. Nu ati intelege niciodata ca veti muri odata cu moartea mea, nu veti intelege niciodata ca existenta voastra e atat de legata de lucrul meu, de suflul meu pe care il credeti atat de supranatural, iar eu il consider doar o povara...

Va las sa credeti si sa va creati la randul vostru propria credinta, umblu printre voi de atata timp incercand sa observ, sa inteleg si sa devin ceea ce nu am fost niciodata. Sa devin... existenta...

A cincea treapta

(septembrie 2004)
O picatura in cupa amarului nascut prematur. Te-ai trezit prea devreme! Copile, de ce ai venit la mine fara ca eu sa iti cer? Copile, de ce imi licare ochii odata cu ai tai? A! Am uitat sa spun! Picatura era la fel de dulce precum nectarul atat de necesar vechilor zei. Iar acum revin la ceea ce gandean; copile, de ce suna clopotele atat de frumos alaturi de tine, si de ce ne ning ciresii cu atata drag?

Minunile mele raman cea mai neinsemnata perioada a existentei hazardului pe langa tine. Dumnezeule, mi-ai daruit cea mai frumoasa minune! Dintre toate florile din gradina aceasta imensa, plina de culori si bucurie, am ales una, la intamplare, fara sa privesc in jur; indemnat de o forta nevazuta. Si cine ar fi putut crede ca ceea ce am ales era cea mai fragila, cel mai frumos boboc din toata aceasta intindere ce pare atat de usor a nu avea limite.

Trimis pe aceasta lume pentru a naste si a muri; dar cel mai mult pentru a trai, alerg sa traiesc prin existenta ta; inexistent in orice alta forma de viata identica sau diferita de tine; eu te aleg pe tine pentru a trai prin tine! Hazardul a stiut sa ma lege de ceea ce eu nu cunosteam inca in mine; dar prin tine pot invata... Ma accepti? Poti duce alaturi de tine povara existentei fiintei mele? Stiu ca cer mai mult decat am cerut pana si zeitatilor pana acum; stiu ca cer mau mult decat as fi cerut si puternicului Creator, dar imi doresc atata a-mi continua existenta prin fiinta ta... In clipa aceasta, ce poate deveni o simpla eternitate, simt cum totul in mine capata sens numai datorita tie! Ma primesti in tine? Ma accepti?

In ireala-mi necesitate de a intelege, ma rog sa te vad si sa ramai asa cum imi apari acum, caci visul pe care-l port de cand mi-ai aparut in fata ochilor e mai divin decat cunoasterea insasi. Si visul acesta poate ucide daca nu-l impartasesc, daca nu il duc la bun sfarsit. Imi pari inca venita din stele, o minune, o frumusete rara a hazardului nemuritor ce-mi guverneaza existenta de atata timp. Ciudat; iata ca am ajuns sa cunosc si notiunea omeneasca de timp prin nerabdarea de la un ciclu la altul, prin dorinta nebuneasca de a te vedea cat mai des, de-a de avea langa mine mereu. Si iata, pentru prima oara in viata aceasta materiala - efemera spun doua cuvinte care nu reflecta ceea ce sunt. Te iubesc! Mi-ai darut puterea de a gusta iubirea, de a simti ceva ce se schimba neincetat in fiecare clipa. Dar spui ca nu iubesc?! Imi spui ca iubirea e ceva etern si ideal, si ca noi oamenii nu putem simti ceva atat de pur. Dar eu? Eu sunt om? M-am nascut om ca sa va inteleg pe voi; dar prin aceasta oare am devenit om?

Cred ca la fel cum nici eu nu inteleg ceea ce simt, dar ii atribui acest nume, cred ca si tu, fiinta ce imi dai fiori la fiecare privire, nu stii ce e acest sentiment. Cred ca nici unul din noi, „oamenii”, nu am reusit vreodata sa definim aceasta simtire generata de existenta de langa noi.

Dorinta de a face pe celalalt fecirit! Da! Aceasta e iubirea; iar eu te iubesc! Iar fericirea mea se naste din fericirea ta. Dorinta de a simti mereu caldura sufletului tau, de a-ti simti gandul alergand dupa umbra mea. Dorinta de a te sti mereu la fel de plina de caldura ca in clipa aceasta in care iti repet pentru a infinita oara „Te iubesc!”.

Esti atat de frumoasa cand imi zambesti, esti atat de frumoasa cand cirstale de lacrimi ti se preling pe bujorii obraji. Esti atat de frumoasa cand te inghesui in bratele mele cautand fiecare caldura celuilalt. Esti atat de frumoasa cand esti iubita! Cand radiezi lumina de care am inceput sa am nevoie ca de aer. Si pe deasupra mi-ai daruit cel mai de pret lucru. Mi-ai spus ceea ce eu repetam aieve, fara a-i cunoaste adevarata semnificatie; mi-ai spus la randu-ti „Te iubesc!”.

Stiu acum! Iubirea consta in fericirea celuilalt, in caldura pe care unul o ofera celuilalt si in linistea, mirifica liniste oferita de doua mici perechi de brate ce neconditionate de tin la pieptul lor. Stiu acum ce e ceea ce voi nu stiti a defini, dar la randu-mi nu stiu sa o definesc. Cad la picioarele tale fiindu-ti sclav pe vecie, visez la ceea ce tu imi spuneai odata; la eternitatea acestui mic si simplu sentiment; si-ti spun cu lacrimi in ochi, pentru a (nu mai stiu) a cata oara, „Te iubesc!”; pentru ca nu stiu sa spun altceva. Pentru ca bucuria de a trai si de a invatata s-a proiectat in tine. TU ai devenit centrul universului meu, univers pe care il cunosc mai bine decat ma cunosc pe mine insumi. Ai reusit fara sa vrei sa creezi in mine o lume de a carei existenta aflu abia acum.

Ti-am spus vreodata cat de mult te iubesc? Iti spun acum! Te iubesc ca un nebun, ca un prost, obsedat de ceea ce esti, de dorinta de a fi numai a mea. Ti-am spus vreodata cat de mult te iubesc?

Linistea aceata ce-mi daruiesti e mult prea frumoasa pentru mine. Nicicand nu am crezut ca cineva poate potoli zbuciumul din mine; tu ai facut-o. Mi-ai daruit caldura si linistea de care orice fiinta rationala are nevoie; mi-ai daruit pasiunea trairii unei picaturi de zahar in cupele fara ratiune. Tu! Imi spui ca ma iubesti... e tot ce imi pot dori in clipa aceasta ce pare a fi atat de plina de eternitate.

*

Te urasc femeie! Te urasc atat de mult! Iar atunci cand imi sfasii inima te iubesc mai mult decat oricand! Oare acesta e intelesul nebuniei mele in clipa aceasta? Te urasc pentru ca mi-ai sfasiat inima; te iubesc pentru ca asa sfasiata cum e tanjeste inca atat de nebuna dupa tine. Mi-e frica sa te uit. Mi-e teama ca daca te-as uita nu as rezolva absolut nimic, mi-e teama ca daca pastrez vie amintirea ta inebunesc. Credeai ca daca imi ucizi dorinta si fugi dupa aceea totul se va rezolva? E bine nu! Dar cui ii mai pasa? Curva din mine a murit odata cu tot ce am fost eu. Acum chiar nu imi mai trebuie nimic.

Cine sunt? Sunt demonul ce isi rascoleste singur trecutul. Nu exista trecut! Incerc sa il imprumut pe cel pe care l-am pierdut, dar ma lovesc de prea multa durere. Vreau un trecut, vreau sa gasesc ceva de care sa ma leg si totusi nu exista nimic in el, in afara de frumusetea zilelor daruite de tine, lumintate de tine. Dar zilele acelea ma dor acum! Sunt orb in cautarea unui sprijin si sprijinul acum il gasesc tot in dragostea pentru tine. Pana cand?

Pana cand am sa ma chinui de unul singur? Pe tine de ce nu te doare? De ce trebuie sa fiu numai eu cel care tipa si urla, si de ce ca intotdeauna cand tip dupa ajutorul tau trebuie sa o fac si pe intelesul plevei? De ce nu m-ai invatat limba? De ce nu ma cunosti caci ai fost singura in faiinta careia am lasat usa deschisa in lumea mea! Si odata cu acest lucru ai devenit lumea mea!

Sunt unul si unul raman. Si sunt cu miile ca mine si cu miile mai ca mine... Dar de ce nu eu? De ce altul? Si care e acela? Ce cauti femeie? Eu cautam dorinta... Tu ce cautai? Sau ai obosit sa incerci sa intelegi si te retragi la ceea ce erai?

Femeie! Femeie, ma auzi? De ce palngi acum si pentru cine? Pamantul s-a surpat de atatea mii de ori si n-a plans nimeni... Si tu plangi pentru ce? Pentru un sarlatan? Plaga eram eu. O stiu atat de bine. Ciuma, boala totul eram eu! Sau poate ca nu, dar ce mai conteaza acum? Cui crezi ca ii mai pasa? Sa nu imi spui ca iti pasa tie ca ai inlaturat ceea ce nu iti mai convenea! De ce te doare pe tine durerea mea? Ce legatura poate avea durerea mea cu tine? Cu ce te-ar putea ajuta? Cu ce te-ar afecta pe tine?

Ramai... Ramai in lumea mea si am sa-ti daruiesc oglinizile mirifice ale boltei instelate. Ramai... Minciuna inexistentei templului in care ne-am cunoscut launtrul fiecaruia nu o pot sadi in mine, iar de nu o pot sadi in mine ma pierd in neant fara lumina ta! Copilul meu cu flori de miazanoapte, ramai... Ramai in gandul si la sanul meu, caci fara tine stelele se sting...

Cui te-ai pierdut? Cui ai vazut din nou lumina ce ti-am aratat-o eu in vise? Cui vrei sa dai nectarul ce l-ai daruit cu-atata drag inimii mele?

Ramai... Ramai si voi aduce marea sa-ti fie cantecul de leagan in timpul zilei oarbe... Ramai cu mine...

Treapta a sasea

(3.01.2005)
Iti las in dar talismanul durerii mele. Fericirea mea a ramas alaturi de tine in zborul cel fara de vedere pe care il aveam, in timpul ce l-am oprit in loc. Atotstiinta mea s-a stins...

Nu credeam sa cunosc iubirea in felul in care tu, singurul meu esafod in lupta de a deveni om, mi-ai aratat-o. Nu credeam sa cunosc iubirea atat de plina de farmec si de... ura... Dar ce urasc oare...? Nu ai tradat. Nu ai cerut decat propria libertate iar eu am daruit-o implorand sa te am alaturi mai departe.

Razboaiele vin si pleaca, erorii traiesc si mor, sunt mariti si uitati, istoria este intotdeauna schimbata dupa placul celui care dainuieste mai departe traindu-si propria maturizare: omul. Viata... moartea... sunt doar ipostaze; formeaza un ciclu pe care il parcurgem fara sa il intelegem.

Un ciclu pe care il parcurgem lovindu-ne, ridicandu-ne, mergand mereu tot inainte, cu toate ca in cele mai multe cazuri nu cunoastem drumul. Drumul ni-l creem noi, fara a sti unde ajungem, fara a sti macar ce facem, ne aruncam inainte, iar cand ne lovim ne doare; dar ne ridicam si ne aruncam mai departe. Fiecare cazatura isi are rolul ei.

Am lasat magia deoparte. Poate voi mai avea devoie de ea in alta viata, dar acum o las spre pastrare. Magia ta... ei bine aceasta magie am inchis-o in mine. Ferecata cu lanturi de otel, se zbate sa le rupa sa iasa la iveala petru a intretine dragostea pentru tine, dar ce rost ar mai avea? Undeva pe drum... drumul acesta l-am pierdut; am ales altul intre timp... nici unul nu stiam unde duc, dar parea mai frumos acela.

Iti las in dar talismanul durerii mele. Inchide in el un pic din tine, simte ce simt si eu alaturi de iubirea ce ti-o port... Simte pentru o clipa visurile ce le aveam alaturi de tine. Omul nu e ceea ce credeam eu! Omul e un mare vid, si oricat pare sa tinda spre plenitudine, de fapt e exact opusul... Cauta mereu... mereu singur! Simte... apoi uita si tu, cum uit si eu... cum deja ai uitat, iar eu cu nefericitul paganism al sentimentelor ce se ascunde in mine iti readuc mereu aminte. Nu cred! Nu cred ca iubirea poate fi uitata! Dar uit... sunt om si uit, si degeaba traiesc daca uit...

Ce rost a avut visul acesta? Si totusi imi arata frumusetea durerii si dorul pentru ceea ce era... a fost... a murit.

Traim. Ce putem cere mai mult de la divinitate?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!