Crangul mestecenilor, asa-l numesc localnicii din Costesti. In drum spre Blidaru, copacii s-au ridicat pana la cer, pavaza in fata zidurilor sfaramate de vreme ale cetatii neinvinse. Acolo, in fiecare vara, se strang la sfat toate pasarile din imprejurimi. Cantecele lor pot fi auzite pana departe si farmeca drumetii. Batranii spun ca omul ce-asculta odata trilurile verii nu mai uita niciodata crangul mestecenilor si va reveni mereu, chemat de pasari.

Mai jos, pe albia raului, sunt stranse in ciorchine gospodariile celor din Costesti. Oameni harnici, tin in curti tot ce vrei si ce nu vrei, si neaparat gaste. Unii au renuntat chiar la cainii de paza in favoarea gastelor. Sunt vrednice si galagioase, mi s-a explicat, mancarea lor costa putin iar cand le vine sorocul le gatesti cu varza.

Asta vara, pe canicula din august si fara pic de aer conditionat in supernova, am ajuns in Costesti pe la pranz. Obosit si naucit de caldura, am vrut sa traversez podul spre pensiunea domnului Georgescu, gazda mea. Cand, ce sa vezi! In mijlocul drumului vreo zece gaste incercau si ele sa ajunga pe malul celalalt. Injurand (cand conduc injur intotdeauna) am franat brusc si am claxonat zburatoarele. Nici o reactie.

- Mo, vi s-o facu’ de gratar? le-am strigat inciudat.

Tot fara efect. Din masina le urmaream cum se miscau nesigure, calcand rar, cu un aer de extrema gravitate, vrand parca sa exprime sobrietate si meditatie. Toate se clatinau pe picioare, lasand uneori capetele jos si privind buimace spre mine. Inaintau fara graba, in tacere, cu aripile putin departate, parca spre a-si mentine echilibrul. Am deschis portiera masinii si le-am pandit mai departe amuzat. In sfarsit orataniile ajung pe iarba de langa rau, isi intind alene gaturile, clipesc de doua - trei ori si-n cele din urma inchid ochii. Mirat, am oprit motorul si m-am apropiat. Niciuna nu ma auzea, dormeau care-n cotro, in cele mai stranii pozitii. Vreo doua erau cazute, ca mortaciunile, pe-o parte. Ating cateva, nimic. M-am hotarat atunci sa duc o gasca la rau. Am pus-o binisor intre doua pietre mari si-am lasat-o sa-si revina. Uimire mare, capul gastei s-a dus imediat la fund si cu siguranta s-ar fi inecat daca as fi lasat-o in apa. Am adus-o inapoi, pe iarba, langa suratele ei si, rozandu-mi o unghie, stateam si le priveam ca pe-o noua minune a lumii.

Deodata aud glasul Elenei, fata domnului Georgescu, care ma striga de pe bicicleta.

- Au mancat dude fermentate si-s crita. Abia pe seara se trezesc...