Miercuri 12.07 1995




Călătorie în timp

Cronica fantastică



Vi s-a întâmplat să visați frumos și trezindu-vă să regretați că visul n-a continuat ? Ceva asemănător am trăiet eu: mă aflam la Sala Radio „Mihail Jora”! pe locul 58 și, totodată eram în stațiunea Mamaia, în mijlocul valurilor, nu prea departe de țărm, într-un grup de zece-cinsprezece inși. Înotam și jucam volei. Apa era deosebit de caldă, pe cer nici urmă de nor, iar în aer strigătele și râsul se întretăiau cu zgomotul valurilor ce se spărgeau la țărm.

Să ne abandonăm nisipului ...
Trăiam o anumită voluptate în felul cum mă aruncam după minge. O loveam cu ambele mâini și apoi, brusc, simțeam o arsură la contactul cu apa. Mai făceam o tumbă, mă unduiam pe sub valuri și aterizam lângă o fată bronzată, care râdea că o stropeam și țipa bătând apa, învățând să înoate „mai rezemându-se cu brațul de curenți, mai sprijinindu-se de o rază țeapănă de soare”.
-Lovește mingea – îi strigam. Aruncă-te, sunt lângă tine dacă te scufunzi ! Apa clipocea, soarele părea suspendat pe cer, iar la orizont, marea vălurită și întunecată, ascundea – ca și sufletul omului – mii de taine. Ne retrăgeam spre țărm să ne abandonăm nisipului, când ... orchestra s-a oprit !
Dirijorul se înclină. Publicul aplaudă, iar eu rămân încă o vreme susupendat în timp, regretând că muzica n-a continuat. Poate de aceea îl privesc cu un ochi critic pe Wolfgang Marschner, care și-a făcut apariția pe scenă. Pare dezorientat. Pe cine o fi căutând acest bătrânel rotofei?! Răsfoiesc programul și aflu că este artist de reputație internațională și organizator al unor manifestări speciale, printre care și propriul său festival, la Hinterzarten.
Răbdarea e mama tuturor lucrurilor, așa că aștept. După un timp, iar pornesc într-o călătorie și gândul mă duce la poalele muntelui Istrița.

O pace adâncă
Sus, pe stâncă, la vreo cincizeci de metri înălțime, și-a săpat călugărul Ambrozie chilia. Ca să ajungi la el e o adevărată aventură. Mai întâi urci o scăriță împletită din funie groasă, iar apoi treci pe o punte de lemn suspendată între două stânci. Când scărița e ridicată, chilia devine inaccesibilă oamenilor și animalelor sălbatice. Doar pasărea în zbor mai pătrunde acolo. În cele două cămăruțe, în firide și rafturi săpate în piatră, stau teancuri de cărți religioase.
În față, chilia are un mic tăpșan, ca un balconaș. Aici s-a retras călugărul. Zâmbește cu ochii închiși. La poalele stâncii, câteva vițe sălbatice și-au înfipt cârceii în crăpăturile pietrei. În depărtare – dealurile Tisăului și culmile munților. Un uliu planează deasupra văilor.
O pace adâncă sălășuiește în sufletul călugărului. Este în rezonanță cu întreg universul. Deschide ochii încet și se minunează încă o dată de frumusețea acestei lumi. Văzduhul întreg este umplut de muzică. O absoarbe prin toată ființa și-l binecuvântează pe Dumnezeu că i-a dat înțelepciunea să se retragă în pustietate și l-a blagoslovit cu harul de a rezona la muzica ce-l înconjoară.
Un grup de discipoli se apropie de stâncă. Ridică ofrande și cer mântuire. Puțin agasat, călugărul îi ascultă cu bunăvoință. Regretă că starea de armonie i-a fost întreruptă. Murmură ca pentru sine. Cât de trecătoare sunt toate ...
Vecinii mei iar aplaudă. Bineînțeles că domnul Wolfgang Marschner nu este călugărul Ambrozie, și totuși, pentru câteva minute, m-a purtat într-un loc al copilăriei pe care de mult îl uitasem. Atent să nu-mi cadă programul pe jos, aplaud și eu. Lumea se ridică în picioare, câțiva tineri strigă „Bravo, bravo!”, și domnul Marschner revine la rampă cu un bis. De data asta n-am mai călătorit nicăieri.

Antract
Și nici în pauză, când sala rămâne aproape goală. Doar un tânăr cam aerian, după ce schimbă câteva impresii cu maestrul Ștefan Gheorghiu, urcă pe scenă și se îndreaptă spre cabina domnului Marschner. Cine știe, poate că anul acesta tânărul va fi laureat al festivalului din Hinterzarten !
Sunt nevoit să mă ridic pentru a lăsa să treacă o tânără care are locul exact în capătul opus al rândului. Îi aspir parfumul de bună calitate și mai rămân o vreme așa, pentru a-i lăsa și pe alții să-și ocupe locurile.
Orchestra a intrat pe scenă și diversele sunete de vioară, violă, violoncel, corn se suprapun unele peste altele, în atmosfera specifică momentului de până la începerea concertului.
O vreme îmi fixez privirea pe frumoasa concertmaestră, care, în picioare, își acordează vioara. Câte pasiuni o fi stârnit tânăra violonistă printre melomanii din sală! Și a primit o singură garoafă, de la o fetiță ... Buchete întregi ar fi meritat ! Îi ofer unul uriaș. Surpriza ei este atât de mare că în primul moment nici nu știe cum să reacționeze. Apoi mă ia de gât și mă sărută pe amândoi obrajii. Îi șoptesc : „Am fost și la Dublul concert în la minor pentru vioară, violoncel și orchestră opus 102 de Brahms, acum o lună. Ce mult vă admir ... Ca solistă, ați fost magnifică !” Ea nici nu aude. Degetele fine îi aleargă pe corzile viorii, iar mâna are mișcări sigure, inconfundabile pentru instrumentiștii de mare clasă.

Ca un dat al sorții
Continui să o privesc, dar deja nu mai sunt în sală. Mă trezesc pe vremea lui Frederic cel Mare. Cu el nu se glumește : cavaleria trece prin foc și sabie pe cei care nu se supun. Ordine, disciplină, zăngănit de arme, spirit prusac. Satul necucerit este încă în așteptare. Birturile s-au golit, viorile nu mai cântă pentru joc, sălile de dans și aleile pentru îndrăgostiți au rămas pustii. (Atmosferă din "Un strigăt împotriva morții" sau "Castellio contra Calvin" de Ștefan Zweig.) Doar gemetele se înalță din toate ungherele și plutesc deasupra bisericii, a dealurilor înconjurătoare. De spaimă, și acestea au încetat. Liniștea se așterne pretutindeni, apoi o voce o sparge : „Vinee!” Și oamenii aleargă besmetici, se furișează pe lângă pomi și case, se ascund așteptând izbăvirea. O forță mai presus de ei îi adună într-o procesiune. Încovoiați, în haine cernite, se tem să și privească. Durerea e atât de profundă ... Și totuși este acceptată ca un dat al sorții.
Ce curioasă e firea umană ! La orizont, soarele se înalță din păduri ca întotdeauna și fetele, doar cu o clipă înainte înnebunite de spaimă, au devenit altele : se vede asta în zburdălnicia lor, în mișcările grațioase când întorc brazdele de fân ! Alerg ca un nebun și mă prind în joc. Doamne, niciodată nu am dansat frumos, dar acum pașii merg de la sine ! Ridic o pală de fân în brațe și-o arunc în aer. Și fetele fac același lucru. Sala e invadată de mirosul fânului cosit, iar sufletul de atâta prea plin nu mai încape în mine, zburdă de la pământ la cer și poate pentru prima dată iubesc cu adevărat.
Aplauze, aplauze ... și iar aplauze.

Post scriptum
Evident, nu sunt primul care scrie o falsă cronică de concert. Alejo Carpantier spune că slăbiciunea pentru confesiunea publică a trăirilor la un concert este „strip-tease sentimental și este asociată unei întregi literaturi critice – mai mult literatură decât critică-, fapt ce a creat la melomani o stare de așteptare a neprevăzutului la un contrapunct polifonic, la desfășurarea dialectică a unei fugi ...” Bietul de mine : eu, care nici nu știu să citesc o notă muzicală, d-apoi să urmăresc „desfășurarea dialectică a unei fugi”! Dar așa sunt criticii, și s-ar putea să nu vă intereseze ce spun ei.
Poate vreți să știți care a fost programul acelei seri. Iată-l : Glinka – Uvertura la opera Ruslan și Ludmila; Bruch – Concertul pentru vioară și orchestră în sol minor ; Beethoven – Simfonia a III-a „Eroica”. Dirijor : Iosif Conta. Solist : Wolfgang Marschner.
Poate vreți să aflați și alte lucruri : ca „Povestea călugărului Ambrozie”, „Povestea frumoasei cu inima de gheață” sau faptul că ... nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin.


Nicolae Aurelian Diaconescu