Pe o alee semiluminată, pavată cu piatră cubică, așa cum încă se mai găsesc numai pe undeva prin centrul vechi al Bucureștiului, în semiîntunericul păzit numai de un vechi lampadar în capătul unui stâlp spiralat, se aud niște pocănituri, ritmice, ca sunetul vechilor tobe care îi încurajau pe vitejii francezi în bătăliile acum rămase numai o palidă filă în cărțile de istorie.
Deasupra pantofilor de piele,destule de înnalți, cu toc pătrățos, dar cu flecuri tari niște picioare învelite parcă într-un satin foarte fin, cu o piele albă, mătăsoasă, acoperită totuși cu un ușor puf gălbui încă, semn al vârstei, destul de fragede.
Undeva în zona genunchilor, o fustă neagră, dintr-un fel de mătase, cu o tăietură în diagonală, cu o mică despicătură în spate, și mulată pară ar fi fost croită exact pe corpul ei.
Ceva mai sus de bazin, o bluză simplă, tot neagră, cu niște mâneci interesante, cu un fel de dantelă largă, căzând în valuri înprejurul încheieturii mâinii, și mulată în rest. Gâtul și umerii acoperiți cu un șal negru, dintr-un fel de lână foarte fină.
La a doua clădire de la acel vechi lampadar, o veche pensiune, în prezent locuită de oameni cu o moralitate cel puțin dubioasă, una dintre acele clădiri cu o intrare mică, îngustă, ascunsă parcă de ochii tuturor trecătorilor, contrastând cu luxoasele magazine de la parter.
Într-o lumină difuză, pe acea scară de marmură îngălbenită de trecerea timpului dar și de nepăsarea oamenilor aceiași pași, parcă mai susținuți acum, simulând ritmul unei inimi prea fragile pentru a menține năvalnica trebuință sanguină a întregului corp.
În spatele ei urcau doi bărbați. Pașii lor abia dacă se auzeau, și uitându-te la ei cu greu puteai găsi ceva remarcabil. Ba mai mult, erau comuni într-o asemenea măsură, încât, dacă ceva ți-ar fi atras atenția ar fi această caracteristică. Erau atât de banali, comuni, obișnuiți, încât numai asta ți-ar fi atras atenția la ei.
Erau amândoi de înălțime medie, șateni, cu ochi căprui, fără pic de expresivitate, fie ea a feței, fie a a trupului, nu gesticulau în așa manieră încât să îți atragă atenția, nu păreau nici măcar conformiști, fiecare deplasându-se în ritmul său, parcă fără a îi păsa de celălalt.
Zăngănitul unor chei s-a auzit ca un tunet rapid, un troncănit, scârțîitul unei uși, și cei doi bărbați pătrundeau înăuntru. Întunericul însă nu se curmă aici, în mica încăpere, semănând a cameră de hotel de mâna a treia, cu două paturi mici, o noptieră, fără televizor, cu o măsuță mică, joasă și cam șubredă ce servea și ca masă de bucătărie, și ca birou, ci doar se îmblânzi. Pe fiecare din cei cinci pereți, deveniți cinci după izolarea unei mici părți din cameră în scopul transformării acesteia în cameră de baie, erau suspendate câte două bucăți de metal, întortochiat cu măiestrie, forjat și călit, acoperit de un strat subțire de praf care transforma negrul vopselei într-un gri parcă ceva mai primitor. Acestea serveau pe post de sfeșnice, pentru niște lumânări de ceară albă și roșie, dispuse cu o simetrie perfectă, care, odată aprinse îmblânzeau întunericul, aducând o notă plăcută, parcă reînviind acea perioadă a marilor descoperiri, când acestea nu erau încă accesibile tuturor.
Imaginea asta mi-a venit în minte cu puterea unui cutremur, m-a șocat, era atât de vie încât nu puteam să-mi imaginez că nu am fost părtaș sau cel puțin observator la scenă. M-a lovit în timp ce sorbeam o gură de vin fiert, într-un mic bar. Ceea ce a declanșat acesta atac de memorie, era ceva din acel prezent, ceva pe care inițial nu l-am putut lega de respectiva scenă.
În acel mic bar, prin norii groși de fum de țigară și de vapori de vin fiert ce se ridicau din cănile de lut de pe acele mese mari, de lemn masiv, tăiate neregulat, cu un aspect rustic, contrastând parcă față de puternica stație de amplificare de la capătul barului, și cu decorațiunile post-moderniste (nu sunt sigur că ăsta e cuvântul cel mai potrivit, până la urmă simțul meu estetic și cultura mea estetică sunt minime dacă nu chiar absente) din fier forjat, vospit și transfigurat în forme ce se vor sugestive pentru publicul inițiat, am avut această revelație privind un mic omuleț, cu nimic ieșit din comun, care stătea la capătul unei mese, savurând în tihnă o cană din miraculoasa licoare.
Nu era nimic în înfățișarea sa care să îți stârnească în vreun fel curiozitatea. Din contră, părea a aparține locului, parcă era o piesă de mobilier cu care te-ai obișnuit într-o asemenea măsură încât adesea uiți de ea.
Probabil nici nu aș fi zăbovit prea mult cu privirea asupra lui, dacă ceva de pe fața lui nu mi-ar fi atras atenția. Nu, nu era o expresie deosebită, ci tocmai lipsa de expresie, un fel de nepăsare completă, fără acel “sictir” tipic românesc ce vine de obicei cu aceasta. Vedea totul, dar nu privea nicăieri, ochii lui nici nu se plimbau, nici nu stăteau pe loc, nu păreau ațintiți asupra vreunui obiect sau asupra unei persoane, dar nici nu păreau că atârnă undeva suspendați, odată cu mintea, în acea reverie poetică pe care majoritatea încearcă să o întrerupă de cum o observă la alții, fără a dori însă ca ea să le fie curmată lor atunci când se instalează.
Am zăbovit deci cu privirea mai mult asupra sa, tocmai pentru a încerca să citesc în el acel ceva care îl face să ticăie, acea nevoie care l-a împins aici, sau dacă nu măcar câte ceva despre cei cu care a venit, statutul lui în grup. Am văzut într-un târziu că venise singur, deși părea că îi cunoaște pe toți. Culmea, aceștia nu păreau a îl băga în seamă, cei de la masă cu el mai schimbau câte o vorbă cu el, despre vreme, scrumiera care părea a fi mai des în dreptul său, dar nu era nimic în comportamentul lor care să arate că îl cunoșteau, sau că știau măcare cel mai neînsemnat lucru despre el.
Nu e un lucru rar ca o persoană singură să stea la masa unui grup în acel bar, ba chair aș putea spune că a devenit un obicei acolo, pentru că spațiul este limitat și adesea rămân destul de mulți oameni în picioare, mergând de la o masă la alta, în general pentru că se cunosc, și pe urmă pentru că, oricum cei care vin acolo au tendința de a forma repede legături sociale cu orice tip de persoană.
Dar faptul că el era singur, și că părea atât de natural, așezat parcă din vecie acolo, a trezit în mintea mea acea imagine pe care am încercat să v-o redau cât mai fidel la început. Știam că era legată de ceva din trecutul meu, din acea tinerețe în care consideram că între neantul anterior nașterii și cel posterior morții omul are prea mult timp, și că toată viața noastră e doar o căutare de moduri de a petrece acel timp, cât mai plăcut, astfel încât 70 de ani să ni se pară doar o fracțiune din acel neant, într-o uitare completă.
Imaginea s-a arătat vie în mintea mea, deși acum plutește doar ca un vis, și nu mai știu dacă e aevea sau dacă a fost doar un vis, dar la momentul acela, știam că era ceva din trecutul meu real, numai că, toate evenimentele anterioare acelei scene pieriseră din mintea mea ca niște umbre ce pălesc în întunericul nopții amintirilor.
M-am gândit mult, iar după o vreme mi-am amintit ce era cu cei doi însoțitori ai tinerei. Unul dintre ei eram eu, eu cel de acum foarte mult timp, anost, obișnuit, comun până la paroxism.
Pe cel de lângă mine, deși al său nume pare să fi pălit odată cu trecerea timpului din memoria mea de parcă ar fi fost scris pe nisipul plajei înainte de flux, îl cunoscusem chiar în seara aceea la un concert, unde nimerisem întâmplător.
Memoria mea, cel puțin în ceea ce privește numele proprii, pare a fi nu numai deficitară, ci mai mult de atât, parcă încăpățânată să nu rețină decât acele nume care depășesc nivelul normalului, numele rare sau foarte greu de pronunțat, dar niciodată pe cele pe care ar trebui să le folosesc zilnic. De aceea toate personanele despre care vă voi vorbi vor fi rebotezate de mine, deși ele există și au un nume, pe care însă eu l-am uitat.
Pe cel care o însoțea alături de mine pe acea tânără femeie îl voi boteza Alex.
După cum spuneam l-am cunoscut la un concert, și am intrat în vorbă cu el doar pentru că stătea pe scări lângă mine, cu o țigară în mână și fără nimic cu care să o ude. I-am întins o sticlă de ceea ce se numește modern “pokemon”, adică fanta cu vodcă, în proporții rezonabile, astfel încât băutura să servească și ca încălzitor pe vreme răcoroasă fără însă a provoca o stare neplăcută după.
A luat sticla, mi-a mulțumit și a băut o gură, parcă timidă din acea sticlă care avea totuși un volum considerabil.
Am intrat în vorbă, și am încercat să aflu câte ceva despre el. Degeaba… Mai multe cred că a aflat el despre mine, deși singurele lucruri despre care am discutat au fost muzică, țigări și oameni.
Subiectul oameni părea să îi fie mai apropiat, pentru că exemplele mele îi veneau ca niște lucruri de la sine înțelese. Mai mult de atât, părea că știe câte ceva despre fiecare din cei pe care îi dădusem exemplu. De fapt, cred că știa ceva despre fiecare din cei prezenți acolo, pentru că, deși râdea (mai mult din politețe) la toate povestirile mele, nu părea surprins, sau măcar intrigat de nimic din comportamentul personajelor mele (care întâmplător erau majoritatea acolo, împrăștiați fiecare prin câte un colț al sălii).
Părea că le-a cunoscut pe fiecare în parte, sau poate, chiar mai mult, părea că a trăit el deja acele situații în care îi văzusem eu pe aceia pe care îi transformam acum în personaje. Părea transpus în pielea personajelor mele, dar nu în momentul povestirii, ci cândva, la vreo 20 de ani după, când maturitatea ar fi făcut să pară puerile orice probleme pe care acest comportament le-ar fi ridicat la o vârstă mai fragedă.
Adevăratul său talent însă era altul, povestirea. Nu știu dacă e bine spus povestire, pentru că era mai mult un fel de descriere tehnică a unui eveniment, descriere transpusă într-un limbaj poetic, dar atât de rece încât părea de o obiectivitate demnă de un ziarist integru.
M-a mai intrigat ceva la el…. Nu povestea nimic despre el, părea a povesti numai despre ceilalți, ca și când el nu ar fi fost acolo, sau ca și când nu l-ar fi influențat în nici un fel nimic în timpul întregii sale existențe.
Am povestit împreună până târziu, puțin după miezul nopții. Concertu era spre sfârșit și l-am întrebat ce face după. Vroiam să îl invit să bem ceva în micul bar din incinta acelei săli, bar care avea un orar complet diferit de cel al întregului complex în cadrul căruia funcționa.
A spus că nu poate, și că ar trebui să plece, pentru că avea treabă. M-am mirat, unde poate avea oare un om treabă după miezul nopții, dar n-am mai insistat. I-am mulțumit pentru companie, și mai ales pentru povestirile sale, mai ales că, i-am spus eu, mi-au plăcut foarte mult, și că nu apuc foarte des să ascult istorisiri despre cei pe care îi văd în jurul meu, pentru că în general majoritatea oamenilor preferă să vorbească despre ei înșiși.
Ceva parcă l-a întors din drum, și m-a întrebat dacă am chef să mai ascult câteva povestiri, poate mai interesante decât ale lui.
Nu avem cum să refuz, era târziu, dar nu aveam chef să ajung acasă, iar singur nu putea merge nicăieri la acea oră. Am acceptat și am plecat împreună pe întortocheatele străduțe din centru, spre un club, unde, spunea el, urma să ne întâlnim cu cea care urma să fie gazda noastră în acea seară.
Pe Evelina am luat-o din fața unuia dintre acele cluburi, cum vedem peste tot, cu reclama de neon luminoasă și veselă, parcă inutil de încărcată de culori țipătoare, menite să atragă publicul.
Evelina era fata despre care vă vorbeam la început, și era exact cum am descris-o, o frumusețe care urla din niște haine parcă de doliu. Negrul care o înconjura contrasta cu pielea ei catielată și albă, luminoasă chiar și în acea semiluminozitate pe care stâlpii de iluminat și mai ales reclamele o dau pe aleile lăturalnice ale centrului istoric al orașului.
Numele ei mi-a rămas în minte, dar nu pentru că era rar, ci din alte motive, despre care vă voi vorbi altădată.
Urmînd deci una dintre aceste alei am ajuns în acea încăpere îngustă, luminată de douăzeci de lumânări albe și roșii care pâlpâiau în răstimpuri, când suflul vântului tomnatic făcea să tremure plăpând și frunzele copacului care se vedea din crăpătura de geam pe care o străjuiau două draperii roșii.
Acolo gazda noastră ne-a invitat să luăm un loc, oriunde dorim, pe paturi sau pe unul dintre cele patru scaune tapițate așezate în aceeași simetrie care părea să străjuiască întreaga cameră.
Ne-a spus că am ajuns devreme, și că restul abia vor începe să sosească și ei curând. M-am uitat la ceasul de pe zidul dinspre est al camerei, care arăta ora 12.30 Nu știam cum ajunsesem așa repede acolo, deși nici azi refăcând drumul îmi dau seama că nu ai nevoie de mai mult de douăzeci de minute pentru a ajunge de la acea sală de spectacol până pe strada unde am fost în acea noapte.
Gazda noastră, ne-a rugat să ne facem comozi, să dăm jos acele haine groase pe care le avem pe noi pentru a ne apăra de frigul toamnei, care se lăsase parcă ceva mai târziu în acel an. Era deja 31 octombrie și majoritatea copacilor erau încă verzi.
Tot ea ne-a oferit niște fursecuri cuidate, atât ca formă, pentru că păreau niște mici prescuri iar dacă priveai mai atent parcă IHTIS și NIKA erau imprimate pe ele, dar atât de fin încât abia puteai desluși că acolo erau litere și nu doar urme lăsate de la tava în care fuseseră coapte.
Nu am servit imediat, ci am mulțumit politicos și am spus că vom aștepta să ajungă și “ceilalți”. Nu știam cine sunt acești “ceilalți” dar mă gândeam că voi afla curând așa că nu are rost să risc să pierd bunăvoința gazdei mele cu întrebări inutile.
Am discutat cu Evelina câteva minute despre lucruri banale, cum ar fi vremea, poezie, muzică, cărți..până când, într-un final s-au auzit trei ciocănituri în ușa veche de stejar. Evelina a deschis iar înauntru, au intrat două persoane, un bărbat, cam la 25 de ani, îmbrăcat cu blugi, o bluză simplă și o vestă de blugi deasupra. Alături de acesta o domnișoară cam de aceeași vârstă, cu un costum dichisit, cu pantaloni de stofă eleganți, o bluză albă cu un guler brodat și cu un taior (îmi cer scuze pentru ortografia cuvântului) negru. Pe domn îl chema Marian iar pe domnișoară Elena, nu pentru că astea erau numele lor, ci pentru că așa îi numesc eu acum, când memoria nu mă ajută să asociez fizionomiei lor un nume potrivit.
După nici zece minute patru ciocănituri anunțau intrarea altor oaspeți. Tot doi la număr și, introduși în atmosferă de același scârțâit al balamalelor vechi, probabil neunse de multă vreme. Tot un domn și o doamnă, la treizeciși….de ani, stilați, ambii cu niște pardesiuri lungi, negre, sub care un costum de seară și un costum de damă, genul “bussiness suit” acopereau două trupuri voinice, care nu păreau a trăda încă nici un semn de oboseală sau de îmbătrânire. Felician și Ioana îi voi boteza pe aceștia.
Alte trei ciocănituri, și la ușă iată două domnișoare, una la douăzeci de ani, alta trecută de prima tinerețe, dar care păreau atât de diferite încât îți părea imposibil de crezut că între cele două ar fi vreo legătură de rudenie. Nu era, dar intrarea lor împreună te făcea să crezi că trebuie să existe o legătură între ele. Pur și simplu se întâlniseră la intrare, și dacă tot aveau același drum au urcat împreună. Sandra o voi numi pe cea tânără, iar pe cea de-a doua Tina, pentru că numele se potrivesc exact ca o mânușă.
După puțin timp încă patru bătăi în ușă anunțau sosirea ultimului dintre oaspeții din acea noapte. Olan, cum îl voi numi acum, nu pentru că numele sună exotic, ci pentru că, țin minte că avea un nume neobișnuit și care începea cu “o” dar din nou blestemata asta de memorie nu mă ajută.
Ne-am strâns mai aproape, parcă într.un cerc, și, spre marea mea mirare, unimeni nu m-a întrebat cine sunt. Parcă toți știau…. parcă eram acolo, ca prieten al lor de la începutul timpului.
Despre adevărata însemnătate a acelei nopți nu știu nici acum bine ce să spun, poate e mai bine chiar că nu știu. Ce am făcut?
Fiecare dintre oaspeți a povestit ceva, dar nu despre el, ci despre alții, fiecare povestind de parcă ar fi fost acolo când s-a întâmplat, fără însă a fi influențat în vreun mod de evenimente. Parcă povesteau un film pe care l-au văzut, deși, vorbeau despre vieți adevărate ale unor oameni adevărați. Am înțeles că povesteau viața sau o anumită parte a vieții unui om după ce am descoperit că în una din povestiri personaj principal era un prieten de-al meu, dar despre care nu mai auzisem de multă vreme nimic.
Au povestit doar Marian, Elena, Felician, Ioana, Sandra, Tina și Olan, în timp ce eu, considerându-mă cel mai tânăr dintre ei, și cel mai nou am stat și am ascultat fascinat despre viața altora, povestită de cei șapte, în timp ce Evelina ne servea după fiecare minunată poveste cu câte un fursec și cu vin roșu, în timp ce Alex îndeplinea rolul de moderator, explicând, sau rugând pe câte unu să ne mai povestească despre ceva anume, sau să dea detalii legate de ceva anume din a lui istorisire.
Cele care s-au povestit acolo, vi le voi spune și eu, deși nu voi avea farmecul celor care erau acolo, iar pentru asta vă rog să mă iertați căci acele povești vi le voi spune ca și când eu aș fi povestitorul, deși eu doar o să repet cele istorisite de ceilalți.
Dar mai întâi să încheiem povestea noastră de azi, despre cum am ajuns eu să aud acele lucruri pe care le voi împărtăși cu voi în seria de povestiri care urmează, și al cărei început se găsește aici.
Þin minte că, cu cât se scurgeau poveștile cu atât și limbile ceasului de pe acel perete de est se încăpățânau să se scurgă și ele înspre dimineață.
Când Olan încheie povestea sa era cam opt, căci ceasul parcă îmi atrăgea mereu atenția legat de cât de târziu e (sau devreme).
Am plecat de acolo, fără a mă simți obosit, bucuros chiar că petrecusem o noapte minunată împărțită între povești pentru adulți și oameni noi. Am mers liniștit către casă, și cum iubeam orașul dimineața, am hotărât să merg pe jos chiar tot drumul.. Îmi amintesc imaginea copacilor într-o acalmie ciudată, dar parcă mai palizi și mai goi decât în ziua precedentă.
Pe strada mea am observat un șanț, destul de adânc, se făceau probabil reparații la conducta de gaze, șanț pe care nu îl văzusem cu o zi înainte, deși săparea lui părea să dureze deja de câteva zile.
Nu mi-am făcut probleme, mă simțeam bine și oricum nu sunt o persoană foarte atentă la ceea ce e în jurul meu.
Am ajuns într-un finala acasă, și am fost întâmpinat cu un aer rece. Am fost întrebat unde am fost. Când am răspuns că la niște prieteni, părinții mei aproape că au explodat. “Cum mă dobitocule, și o săptămână ai stat tu la prieteni fără să dai măcar un telefon?” …inutil să mai spun că m-au întrebat la ce prieteni. Până la urmă le-am spus adevărul, că nu trecuse decât o noapte, că am fost cu niște persoane de la concert…nu m-au crezut.
Nici nu aveau cum…. făcuseră reclamație la poliție cu 6 zile îainte. Dispărusem în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie, și ajunsesem acasă pe 7 noiembrie (sau cel puțin așa susțineau raportul poliției, părinții și toți cunoscuții mei).
Am încercat să le explic, deși sincer nici eu nu mai înțelegeam, și primul meu gând a fost Evelina…Am încercat să îi duc la ea..dar oricât de mult am căutat prin centru nu am mai găsit clădirea în care fusesem.
Ce-i drept, pe o stradă micuță, pavată cu piatră cubică există o clădire mică despre care ai putea spune că ar fi corespuns descrierii mele. Numai că, nu mai putea fi numită clădire, ci mai bine ruine..imobilul respectiv arsese cu șapte ani în urmă, cu mult înainte ca eu să îi fi cunoscut pe cei nouă. Ciudat e că în acel incendiu murise și o fată, cam de vârsta mea, pe nume Evelina, dar alte victime nu au mai fost înregistrate, sau cel puțin nu s-a mai știut de altele, pentru că la etajul 1 incendiul fusese atât de violent încât, spuneau specialiștii, orice cadavru ar fi fost carbonizat în proporție de 99%, făcând astfel imposibilă detectarea eventualelor victime despre care să nu fi știut nimeni nimic.
M-au trimis la psihiatru, și am petrecut o perioadă bună a vieții mele prin sanatorii pentru acea noapte sau săptămână, ce o fi fost. Dacă îmi amintesc acestea numai ca prin vis e pentru că ei au încercat să mă facă să uit, iar cele pe care mi le-am amintit acum, sunt doar umbre parcă ale unei alte vieți, filtrate prin vis și aruncate peste liniștita mea existență din acest al treilea mileniu al omenirii.
Și cum toate umbrele pălesc în fața luminii, le voi aduce în fața voastră, pentru că e nevoie să fie văzute și de alții. Și vă voi lăsa pe voi să hotărâți ce e umbră și ce e realitate…….
Până data viitoare…..
Al vostru sincer…….