Îmi place să mă plimb pe malul mării. Singură. Atunci sunt clipele când stau de vorbăcu ea. o ascult... Este prietena mea de suflet! Mereu aceeași, mereu altfel!
Uneori este tristă și atunci încremenește în durerea ei, devenind o imensă lacrimă sărată pe obrazul pământului. Culoarea ei se întunecă căpătând o nuanță gri spre albastru închis. Este linștită, dar tristă.... Durerea ei este prea profundă pentru a fi exteriorizată și rămâne doar încremenită într-o întrebare mută adresată Necuprinsului.
Pe țărm își scrie poeziile ascunse în scoici care au culori ce amintesc de sentimentele ei, pastelate când este liniștită, negre când sufletul îi este întunecat. Valurile ei poartă spre țărm fragmente de corali cu forme variate ce spun povestea unor treceri pământești. Alb și roșu, puritate și iubire. Coralii au povestea lor pe care nimeni nu o cunoaște. Pentru oameni contează doar exteriorul, scheletul de carbon care rămâne după ce viața s-a topit. Mă încântă să ascult marea, să-i aud valurile dantelate cum cântă un arabesque de Debussy pe clape de ape și să privesc cum desenează pe nisip forme ciudate ce amintesc de brațele ei întinse pentru a dărui mângâierea.
Cînd soarele se oglindește în adâncul ei, atunci își schimbă culoarea, se deschide în nuanțe pastelate și în depărtare se unește cu imensul azur al cerului, risipindu-se într-un sentiment de împlinire prin contopire. Pescărușii poartă chemarea ei de dragoste și zboară necontenit în căutarea ei.
Uneori se ascunde după stâncile tăcute, la marginea unui dig sau a unui țărm stâncos. Eu îi ascult tăcerea, fără să o tulbur. În spatele acestor stânci sunt secretele vieții ei, dar ea nu lasă să se audă decât un clipocit, ca o șoaptă... Tăcuta piatră, răbdătoare îi ascultă șoaptele, revoltele, uneori apărând-o de ea însăși. . În spatele acestor stânci este viața ei, dar ea nu lasă să se audă decât un clipocit ușor... Tăcuta piatră, răbdătoare îi ascultă șoaptele, revoltele, uneori apărând-o de ea însăși.
Când luna se scaldă în apele ei întunecate îmi amintesc de brațele ei mângâietoare în care mi-am odihnit trupul într-o zi însorită de vară. !
Îmi place să merg pe dig cât mai departe, până la capăt, deoarece mai ales acolo pot să rămân singură cu ea Acolo îi simt poezia, misterul și împreună cu vântul o pot asculta și mângâia din priviri, nestingherită. În amurg, soarele își alină dogoare în apele ei. La suprafața marea devine ușor vălurită ca și cum ar vibra când întâlnește culoarea de foc a soarelui. Sunt clipele când soarele se odihnește în brațele ei întinse să cuprindă nemărginirea
Noaptea, când ea se pierde în întuneric, stau lângă ea ascultându-i glasul fără cuvinte și îi dărui o cupă în care pun tăcerea și dorul meu. Ea știe, înțelege tot ce este dincolo de cuvinte!
Făptură de apă ce mi-a dăruit un vis de iubire...MAREA!