Stau pe o bancă în parc și mă gândesc la tine. Ochii tăi mă privesc dintr-o poză mai veche. Ce frumos ești, cu părul creț căzându-ți pe ochii atât de verzi...buzele tale parcă desenate de îngeri, mâinile albe și fine ce țin o carte, poziția autoritară, dar elegantă...Cine nu te-ar fi iubit?

O lumină roșiatică iți luminează fața- Soarele apune. Câte apusuri am văzut împreună? Poate nu destule...
Mă ridic de pe bancă și mă așez in spatele unei statui. Acolo stăteam când nu vroiam să fim văzuți, mai știi? Cum mă jucam în părul tău ,cum îmi spuneai că Soarele apune și răsare pentru noi doi, că Luna e pe cer doar ca să o privim și să ne punem dorințele în ea, iar EA să ne răspundă...

Unele întâmplări mi se derulează în minte cu o viteză amețitoare, iar amintirea nopților petrecute cu tine mă copleșește. Las o lacrimă să cadă pe chipul tău, deja pătat de prea multe lacrimi...și îmi aprind o țigară.

Fără să realizez am ajuns să prețuiesc atâtea lucruri, ajungând să sufăr pentru nimicuri...
De ce a trebuit să mă înveți cum să iubesc?
Am citit odată într-o carte că trebuie să arzi o viață ca să strălucești o clipă. Probabil așa a fost și cu mine: am ars atâta timp, ca să strălucesc pentru tine, iar acum m-am făcut scrum...
Sunt tristă și totul în jurul meu e trist: statuia e tristă, cerul e trist, copacii sunt triști și plâng cu frunze de sânge despărțirea noastră...

Însă ceva îmi întrerupe contemplarea. Un băiat cu părul răvășit, blond și ochii negri mă privește pentru câteva secunde, după care pleacă.
Îl privesc uimită cum pleacă. Mă uit la tine.De data asta privirea ta nu mai pătrunde în adâncurile sufletului meu. Mă lasă rece.
Îmi ridic țigara care îmi scăpase și o las să se oprească pe poză.
Acum, în locul ochilor atât de verzi... sunt două găuri.
Mă ridic dezorientată. Ce fac în spatele statuii? Locul meu nu este acolo. Nu atâta timp cât undeva, nu prea departe, mă așteaptă un băiat cu ochii negri de noapte.