Jungla învelește ca un pled verde, jilav, pământul, dealurile și câmpiile Gangelui, își aruncă necruțător țesătura vie, de stăpână, asupra cascadelor, râurilor, sufocă ogoarele, satele risipite ca niște boabe de orez, orașele, zeii și templele lor, oamenii. În pledul acesta al junglei, regii își împart neghiobi pământurile. Dar jungla nu le aparține. Jungla e a celor ce n-au pământuri. Peste cei plecați în junglă, suflă alte vânturi, domnesc alte legi.
În regatul Kosalei ședea pe tron un rege cu numele Sindravarman. Nu se putea spune despre el că era un rajah sângeros, deși pedepsea aspru atât minciuna cât și adevărul, mai ales când era vorba despre el și ordinea de stat instituită de domnia lui. Multe se puteau spune despre calitățile și defectele sale de om aruncat în existență de pronia divină, de om care se roagă, mănâncă, bea, iubește și suferă, precum și de cele de rege care ordonă impozite împovărătoare peste măsură și execuții capitale, poartă războaie sau încheie pace cu împărățiile vecine. Dar sigur se putea spune despre el că iubește fără limite poezia. Pasiunea pentru stihuri îi înlocuise până și vinul în cupe, până și bucatele pe tipsie. Răsplătea cu valuri de aur și perle pe cei care reușeau să-l încânte cu vreun vers divin mesteșugit. Sute de poeți îi căutau preajma și ocrotirea, hrănindu-se din generozitatea lui, sute de învățăcei se școleau la bresele lui poetice, se converteau la noua religie și lege a cuvântului. Înflăcărat și mândru, înființa noi școli, noi curente, primea noi ucenici la curte, mulți veniți din afara hotarelor hindice. Dar, pe cât de pătimaș cu ascultatul poemelor, pe atât de slab poet era. Suferea cumplit, fiind convins că o superficială educație în copilărie îl privase de acest har. Ceea ce îi stârnise această patimă fusese Palipta, amanta regelui. La curte Palipta era un cuvânt atotputernic, era o lege. Nimeni nu o văzuse. Doar regele și sfetnicul Mahavira, intimul lui prieten, vânător și cunoscător desăvârșit al junglei, neântrecut poet, cărturar și jucător de șah. Palipta locuia undeva în nesfârșitul pădurii. Despre ea nu se știau prea multe. Se zvonea că ar fi de o frumusețe cutremurătoare, știa toate cele șase darsane filozofice, Upanișadele, toate scrierile sfinte în frunte cu Vedele, Brahmanele, toate limbile sacre și profane ale Indiei, dar mai presus de toate acestea, era încarnarea poeziei. Avea atâta talent, încât cu regele vorbea numai în versuri, improvizând după legile zeilor. Alții șușoteau că Palipta ar fi de fapt un duh necurat, o stranie încarnare a Marei. Ca să o aducă la palat, regele ar fi făcut orice; și-ar fi omorât nevestele, și-ar fi dat foc la temple și palate, și-ar fi alungat copiii, și-ar fi aruncat toate avuțiile în Ganga, și-ar fi vândut ca sclavi prietenii și supușii de la curte, ar fi renunțat la castă.
Dar Palipta nu voia să părăsească jungla unde regele îi ridicade un templu, divinizând-o. Poate chiar iubea o zeiță nemuritoare, gândea el. Nimeni nu putuse să spună ce se întâmplase cu meșterii și sclavii ce-i ridicaseră templul, fiindcă dispăruseră. Cortegii întregi de avuții și animale luau drumul fără de întoarcere al junglei, conduse de rege și sfetnicul său. De aceea supușii priveau invidioși jungla. De asemenea o urau și pe Palipta. Palipta și jungla erau tot una. Timpul trecea înmulțind clevetirile supușilor. De câtăva vreme, regele era din ce în ce mai bucuros. La fiecare trei zile pleca în junglă să vâneze, însoțit de credinciosul lui sfetnic. Nici un om mai mult. Aproape un an lucrurile se petrecură astfel. Dar într-una din zile regele se întoarse singur din potecile tăinuite ale desișului verde, plângând, plin de sânge și ținând un prunc în brațe. Din ziua aceea regele nu a mai pășit niciodată în junglă. S-a bănuit că, deodată, cuprins de o oarbă gelozie, i-a ucis pe Palipta și pe Mahavira. Alții au zvonit că Palipta a murit la naștere, iar regele l-ar fi ucis pe credinciosul lui sfetnic într-un moment de durere vecin cu demența. Nimeni nu a putut și nu va putea să spună vreodată adevărul. Rajahul și-a revenit numai datorită dragostei lui pentru poezie. Zile în șir asculta pierdut odele pământului ce proslăveau zeii, creația, viața ascetică, spirituală. Despre iubire n-a vrut să asculte vreun cuvânt. Pentru el iubirea dispăruse. Când s-a mai liniștit, a acceptat să i se aducă pruncul, după care a poruncit să vină la el toți cei înzestrați de spirite și zei cu harul nepieritor al poeziei. Când s-au adunat toți, bărbați și femei, maeștrii adevărați ai stihului, regele a mărturisit că trăiește pentru un singur țel; fiul lui să fie primul muritor care va auzi numai poezie încă din fașă, va vorbi numai în versuri de mic, va fi deci, cel mai desăvârșit poet al lumii. Toți vor fi răsplătiți cum nu-și vor putea crede ochilor, dacă fiul lui va da semne de mare pricepere poetică. Urechile lui nu au voie să fie pângănite de vorba obișnuită. Dacă va prinde că i se calcă porunca, pedepsele vor fi îngrozitoare.
Și astfel micul prinț al Kosalei începu să pășească în viață înconjurat de invidia și dujmănia fraților lui, de poezie și de junglă, fiind pus în cea mai îndepărtată aripă a palatului, învecinată pe trei părți cu pădurea. Ore întregi regele se juca cu fiul său fără să-i spună un cuvânt, temându-se de influența nefastă a graiului obișnuit. Doicile, alese dintre cele mai destoinice și înțelepte femei ale regatului, ce posedau darul poeziei, cu greu făceau față acestei neobișnuite sarcini. Supușii începuseră să-și dea coate, șoptind cum că regele s-a țicnit. Însă regele era mai destoinic ca niciodată în treburile țării. Purta războaie victorioase, construia palate și temple impunătoare. Copilul creștea mare și frumos, dar, deși împlinise trei ani, nu articula nici un cuvânt. Stătea tăcut, jucându-se cu piesele de fildeș ale șahului. La cinci ani îi bătea la acest război pe toți învățații, dar nici vorbă de grai.
Anii treceau și prințul crescu mare. Deși nu vorbea, la unsprezece ani, conform regulilor castei, regele îi obținuse prin legi emise special, accesul la inițierea cursului sacru și funia sfântă a celei de a doua nașteri, dându-l în grija brahmanilor. Îi asculta tăcut pe toți, înțelegea cele mai subtile probleme de gramatică și aritmetică versificată, dar nu era chip să-i smulgă cineva un cuvânt sau un zâmbet din tristețea cuibărită în suflet. Dacă muțenia lui putea fi luată drept o boală a trupului, lipsa râsului și a zâmbetului era luată de toți ca o boală a studentului. Regele nu voia să audă că prințul e bolnav. Era mândru că fiul lui era atât de isteț, totuși mâhnirea îl învăluia cu încetul, deoarece încă nu putea să vorbească în versuri, desăvârșit, ca un zeu. Pesemne că starea asta a poeziei este deosebit de dificilă, gândea el, încât dacă toți oamenii ar fi poeți, copii ar vorbi mult mai târziu ca de obicei. Învățații nu tăgăduiau că e deștept, scrie pe dinafară cele opt cărți ale lui Panini, precum și nenumărate versuri sfinte, ceea ce arată și o strălucită memorie, trage bine cu arcul, mânuiește precum eroii sabia și călărește minunat prin parcurile imense ale palatului, stăpânește fără greș tehnicile oculte, magice, deși nimeni n-a avut curajul să i le predea, cunoaște toate ritualurile sacre și aduce jertfe după Brahmane, dar toți învățații cad de acord că vocea, cuvântul, a creat și susține universul, cele văzute și cele nevăzute, așa că prințul nu poate să fie decât bolnav. Trebuiau consultați înțelepții junglei maharișii, cei ce se purifică întru cunoaștere, sau poate chiar zeii. Dar regele nu voia să audă de așa ceva, mai ales de junglă. Spera în forța tămăduitoare a poeziei. Prințul se închidea pe zi ce trece în sine. Servitorii șopteau că prințul are un mod ciudat de a fi la multe ore din zi, dar mai ales din noapte. Singurii lui prieteni rămâneau crapii aurii din eleșteul unde înota și un foc în curtea interioară, asupra căruia se apleca grijuliu, întreținându-l. Prințul nu a dormit niciodată decând există, curgeau șoaptele supușilor. S-ar putea să fie un duh rău. Servitorii îl ocoleau, curtenii deasemenea. Rămăsese singur. Chiar regele, alături de el, începuse să aibă o stare stranie. Prințul privea noaptea stelele și urmărea focul. Câteodată trecea parcă cu o privire imaginară, ce-i sfâșia pleoapele închise, prin zidurile groase ale palatului, spre junglă.
O noapte întunecată îi răpi adorarea stelelor. Spiritul i se calmase mai profund ca niciodată. În timp ce urmărea tăcut pâlpâirile focului, auzii un scârțâit de pași pe țărâna curții. Întoarse lent privirea. În umbra porticului se zărea o siluetă. Vocea ei slabă și totuși autoritară îi zise: “Stăpâne, eu sunt Mahavira, călăuza. Am venit să te duc în junglă!”. Tăcerea inundă curtea ca o apă adâncă. “Apropiete, Mahavira!”, îi zise într-un târziu prințul fără să clipească, potrivind tăciunii pe foc. “De unde ști că eu vreau să merg în junglă?” În bătaia flăcărilor intră un bătrân strâns în cercurile anilor, desculț, cu părul și barba având splendoarea zăpezilor veșnice. Veșmântul, aidoma de alb, sub care ținea mâna dreaptă, era pătat cu sânge. “Stăpâne, eu sunt Mahavira, călăuza! Am venit nevăzut să te duc în junglă!”. Prințul îl fixă. “De unde ști tu Mahavira, că jungla e tărâmul poeziei adevărate?”. Mahavira nu răspunse. Mâna lui uscată frământa frânghia ce-i împodobea umărul. “Joacă!” îi porunci prințul, aruncând pe nisip tabla și piesele de fildeș. “Dacă tu ești călăuza, trebuie să mă învingi!”. Focul începuse să se stingă. Timpul avea altă consistență. Din șapte mutări bătrânul îl învinse. Apoi se întoarse. În urma lui prințul pătrunse în junglă fără să fi zâmbit măcar o dată în viață. Focul mai pâlpâi de două ori și se stinse.