"Îngerul era singurul care nu participa la propria sa întâmplare"

Mulțimea care se adunase în piață îl privea cu răsuflarea tăiată. Era acolo sus, pe sîrmă și urma să-și scoată inima din piept. Nu avea emoții, nici nu mai știa a câta oară făcea asta: își scotea cu multă atenție inima printr-o crăpătură a pieptului, o ținea câteva secunde în palmele făcute căuș apoi o așeza cu grijă la loc. Așa a procedat și atunci, numai că, după ce și-a prins inima în palme, i-a dat drumul să cadă peste ochii holbați ai oamenilor care se îngrămădiseră sub sîrmă. A privit-o cum se rostogoleste grea și se face țăndări izbindu-se de pământ. Pe urmă și-a continuat mersul pe sîrmă: concentrat, fără să privească în jos, lăsînd cerul să i se adune în priviri. La capăt s-a prăbușit ostenit: acum putea muri liniștit, scăpase de durerea aceea surdă din piept. Simțea valurile de sânge cum îi caută cu disperare inima și se împrăștie, dezorientate, în jurul lui. Când au îndrăznit, în sfârșit, să se apropie de el au văzut că trecuse zâmbind, parcă eliberat de spaima că nu-l va întîlni pe Dumnezeu în întunericul morții.
Moartea scamatorului i-a cutremurat o vreme, mai ales când erau nevoiți să treacă pe sub frânghia care se legana întinsă între doi stâlpi de lemn. Apoi au dat totul uitării, așa cum făceau cu orice amintire neplăcută. Locul în care căzuse inima continua să rămână roșu, strălucind prin praful care acoperise drumul. Și de la pata aceea de sînge am aflat întreaga poveste.

O privea cum stătea fumînd liniștită într-o altă lume, care lui îi era inaccesibilă. Și a înțeles atunci, în liniștea de sfîrșit de timp a acelei seri, că ea a fost tot timpul departe, prea departe pentru a-l înțelege. Acum era sigur că, indiferent ce ar face, ea va rămâne așa, cu pustiul acela straniu strălucindu-i în ochi. Și nici măcar pustiul nu o definea ca fiind numai al ei, ci ținea de apartenența la o rasă de oamenii melancolici și triști...
Iar asimetria buzelor o datora cine-știe cărui fapt, nesemnificativ pentru ea, ca de altfel pentru toți ceilalți. Ar fi privit-o ore în șir, pînă când privirea i s-ar fi tocit și, chiar și atunci, ar fi continuat să o privească cu ochii dilatați ai sufletului. Ar fi încheiat compromițătoare tratate de pace sau ar fi declarat războaie devastatoare, lui însuși și lumii întregi, s-ar fi acoperit de gloria patetică a ultimului soldat
Dar, de fapt, ea nu exista! Nu existase niciodată. Oricât de adânc ar fi răscolit, în spatele acelei aparențe nu se se afla nimic, nimic din ceea ce își imaginase....
Descoperirea aceasta îl durea mai rău decât o moarte, pentru că din ceea ce a murit îți rămân totuși amintirile, dar dintr-un lucru care nu a existat niciodată nu-ți mai rămâne decât suferința și frustrarea de a-l fi căutat fără sens. Se vedea condammnat fără echivoc, închis pentru totdeauna în singurătatea greșelilor sale. A plecat în grabă, fără să-și mai ia rămas bun.
Pe oriunde ar fi mers era înconjurat de oameni dar nu le vedea decât ochii care îl priveau acuzator. Niciodată nu întâlnise atâta lume la o oră atât de târzie, de parcă ieșiseră toți numai să-i vadă înfrângerea. Apoi și-a amintit, veniseră la slujba Prohodului.
A rătăcit ca un somnambul până-n zori, contemplând cu ochii împăienjeniți de lacrimi cerul, mulțimea, luminile care stăruiau la ferestrele caselor, amețit de gândul că el, și nu Dumnezeu, murise în noaptea aceea. Ajuns la hotarul acelei nopți a descoperit că iluziile constituiau cea mai căutată și mai scumpă marfă, că oamenii plăteau bani buni doar pentru a fi mințiți. Bineînțeles, era o meserie destul de riscantă, pentru că, pe cât de mare era încântarea lor la o scamatorie reușită, pe atât de crunt se răzbunau dacă dădeai greș și îi zmulgeai prea devreme din plasa vrăjilor cuprinse în prețul biletului.
A stat o vreme pe lângă un bătrîn magician care obosise și, scârbit de cele lumești, plănuia să dispară de pe fața pământului înghițind cu adevărat un elexir care îl făcea invizibil. După ce bătrînul s-a volatizat, în mijlocul unui târg uitat de lume, asistat de o turmă de indieni îngroziți, a început să lucreze pe cont propriu. Și, în timp ce se îndrepta cu pași mici către capătul lumii, a observat că încă îi mai stăruie în suflet gustul de fiere al acelei descoperiri.
În dorința de a scăpa de suferința care devenise îngrozitoare, a încercat tot felul de subterfugii. Dar chiar și așa, stelele se îmblânzeau doar când le privea crezând că ea există și oamenii îi deveneau dragi numai dacă se gândea că ea se află undeva, într-unul dintre colțurile acestei lumi absurde.

Și așa, pentru a umple golul acela înfiorător a început să se agațe de posibilitatea unei alchimii complicate prin care să poată inventa ceea ce era atât de greu de obținut.

Dar la asta a ajuns mult mai târziu, după ani de trudă de-a lungul cărora învățase tot felul de trucuri: știa să redea nenorociților speranța unor leacuri miraculoase, care i-ar putea vindeca pentru totdeauna de nefericire, știa să creeze iluzii care tăiau răsuflarea țăranilor de prin târgurile uitate de Dumnezeu, lăsându-le, pentru scurt timp, impresia că sunt vii, știa să transforme porumbeii în broaște și broaștele în animale stranii, pe care nimeni nu-și amintea să le fi văzut vreodată. Toate astea îl ajutau să trăiască și să-și poată continua căutările.
Pentru că nu-și putea închipui lumea fără ea s-a gândit să o recreeze, folosindu-se de toate amănuntele pe care reușea să și le aducă aminte. Singurele repere erau cele câteva momente în care o văzuse, cîteva crâmpeie de gesturi, fragmente de atitudini.

Lumea, cu toată bogăția de forme și culori își pierduse semnificația și toată energia i se concentra într-un efort disperat, pentru că viața lui depindea de împlinirea acestei iluzii supreme. Când în sfârșit a reușit și a început să-i simtă prezența și uneori chiar să-i surprindă și privirea, aproape materială, care îl atingea ca un deget, a lăsat-o liberă să cutreiere sutele de camere ale inimii sale. Pieptul lui găzduia acum o creație desăvârșită, care sfida toate poruncile bisericii și toate avertismentele preoților. Dăduse viață unei făpturi inventate, surogatul unei ființe reale pe care îi era imposibil s-o mai revadă vreodată.

Între timp devenise vestit, unii se temeau de vrăjile lui, alții împrăștiau zvonul că fură suflete pentru a le încredința diavolului cu care încheiase mai demult un pact, alții îl vedeau asemeni unui sfânt care are puterea miraculoasă de lua suferința lumii asupra lui. Încercând să o creeze, închis în laboratorul său, ai cărui pereți se acoperiră treptat cu hărți neverosimile și cu grafice fabuloase, descoperise tot felul de legi ciudate ale sufletului. Pe asta se baza meșteșugul lui păgân, pe știința de a înfățișa ca adevărat ceea ce, de fapt, nu putea exista pe lumea aceasta.
Învățase mersul pe sârmă cu legile lui ciudate iar apoi acoperise totul cu o iluzie. Avea forța să-i facă să creadă că își scoate într-adevăr inima, când de fapt nu făcea nici cel mai mic gest, stătea nemișcat acolo sus privindu-i indiferent, fără ca măcar să se amuze de uluirea și de spaima lor.

Până într-o seară când îi descoperise chipul în mulțimea care se adunase în jurul lui. Îl privea zâmbind, ușor batjocoritor, aproape plictisită, și privirea asta, singura pentru care nu era pregătit, i-a pătruns până în adâncul sufletului. Și atunci s-a întâmplat ceva misterios și definitiv care l-a cutremurat atât de tare încât era cât pe-aci să-și piardă echilibrul la primul pas pe care îl făcuse pe sârma întinsă, care acum i se părea nesfârșit de lungă, ca un pod extrem de fragil între două neanturi. Tot atunci a simțit ceva mult mai groaznic, inima îl durea mocnit ca și cum făptura aceea s-ar fi zbătut acolo înăuntru, nehotărâtă între viață și moarte. Și l-a cuprins dorința nestăpânită de a o aduce la lumină, de a o înfățișa lumii întregi. Dar nu a văzut-o decât el, în timp ce-și ținea în palme inima pentru prima oară cu adevărat scoasă din lăcașul pieptului. Simțea timpul cum i se scurge printre degete odată cu sângele care țâșnea și nu avea la îndemână nici un truc care să-l oprească. A văzut cum năluca se stinge nelâsând în urmă nici o dâră de sânge, pentru că sângele sufletului nu se vede. Pe urmă s-a îndreptat spre capătul drumului lui pe sârmă, călcând sigur, fără să se clatine, fără să ezite pentru că știa că ea îl privește de acolo, de jos. Nu a mai apucat să o vadă plecând grăbită, supărată că pierduse atâta timp pentru a asista la moartea, pe care nu o credea adevărată, a unui scamator de bâlci.