Liniște. Era mult prea liniște în amfiteatru. Profesorul scria pe tablă principalele idei ale crusului, zumzăind într-un mod ce trăgea incorigibil la somn. Maria privea pe fereastra de lângă pupitrul în care statea, gândindu-se la seara, la noaptea ce trecuseră. Era mult prea liniște pentru ea în amfiteatrul acela.
Se lăsă în jos, alunecând mai mult sub pupitru; căldura și magia ce o loviseră, seara trecută, în bratele lui o învăluiră, pe neașteptate, din nou; iar gândul Mariei porni iară haihui. Fără ca ea să îi spună o direcție anume se apropie de geamul unei case, ce îi păru cunoscută. Mult prea cunoscută. Parfumul intens de flori de salcâm din parcul de lângă acea casă o lovi din nou fără milă, iar Maria simți cum se întalță cu totul de fericire. Îi plăcea senzația aceea de bine, de moleșeală, provocată de razele de soare și de adierea de vânt a primăverii. Era casa lui Ioan, casa în care în noaptea aceea dormise în brațele lui după... Nu îndrăzni să se apropie mai mult de ea, nici măcar de gardul acesteia și se întoarse înapoi în sala de curs, unde între timp colegele ei ieșiseră în pauza.
Se ridică de la pupitru, ducându-se către ușa amfiteatrului și iesi în hol. Se simtea de parcă nu ar fi dormit toată noaptea. Se opri în fața uneia din ferestrele de pe partea cealaltă a coridorului ce dădeau în curtea interioară a facultății, invadată parca de mormanele de gunoaie depozitate acolo de la cantinele din interiorul Universității. Ziua insorită de toamnă își trimitea ultimile rase luminoase în curtea Uninersitatii București, în timp ce amurgul își facea simțită prezența. Maria privea pierdută pe geam fără a avea o țintă anume, nerealizând mare lucru din ce se pretrecea în jurul ei în pauză. Încă o ora și avea sa plece acasă, iar Ioan... Ioan nu venise. Era cu siguranță la muncă... de aceea nu venise. Când se despărțiseră ieri, parcă îi spusese ceva apropiat de lucrul acela, însă nu își mai aducea bine aminte.

Două mâini o cuprinseră oprindu-se, pe pieptul ei și acoperindu-i în formă de cupe sânii. „Ioan... ai venit...” Maria începuse să tremure.
-Ti-am spus că am sa vin când te vei gândi la mine...
Era... era adevarat! Se gândise la el... îi dorise prezența în clipa aceea însă,... însă oare cum știa acest lucru ființa din spatele ei? Inima îi tresări pentru a doua oară de bucurie, însă nu lasă să se vadă lucrul acesta. Îi acoperi mâinile cu ale sale și i le strânse la piept, presandu-și singura formele rotunzi și moi. Ioan venise pentru ea. Știa ca nu ar mai fi avut rost să vina la facultate în ziua aceea pentru că nu mai era decât o singura oră de curs, el venise numai pentru ea. Ochii îi luceau neomenesc de frumos, iar pe buze un zâmbet aproape demonic își făcuse apariția. Se întoarse cu fața la el, lăsându-se mai departe învlăntuită de brațele lui, și îl sărută cu o furie enorma, iar apoi se ghemui la pieptul lui privind în gol și strângându-l în brațe.

În jurul lor cădeau petale rozalii, ce se făceau nevăzute odată cu atigerea podelei, înca niciunul din ei nu observă lcrul aceasta. Maria își înalță capul și îl sarută din nou, însă acest nou sărut fu molatec, ușor, plin de o pasiune pură ce părea ivită din momenul acela.
-Þi-am spus pâna acum că te iubesc? Îți spun acum. Te iubesc și nu cred ca aș putea să întorc sentimentul ăsta inapoi de unde a răsărit.
Ochii ei priveau blând chipul lui palid ăi ascuns parcă sub o perdea de mister și ceață. Ce era oare cu el? Cu câteva clipe în urmă chipul saă arăta binevoitor și atat de vesel. Ioan se încruntă aproape imediat, dându-i drumul și făcând un pas înapoi.
-Iubești? Pe mine? Mi-e greu să cred asemenea lucru.
-Ioan?
-E doar un joc... un joc al nostru, iar tu nu știi încă toate regulile în jocul acesta. Oare cum m-ai putea tu iubi?
-Ioan, ce tot spui?
Maria il privea nedumerita si speriată. Niciodată nu ii păruse mai infiorător și mai speriat în același timp.
-Ioan, ce e atât de infiorător în gândul asta? Ioan!

-Ce e copile?
Maria ridică capul de pe pieptul său trezindu-se parcă dintr-un vis. Îl privi mirată și nedumerită, încă încerca să își alunge nedumerirea de pe chip cât mai repede, pentru ca el să nu observe. Ochii îi erau umezi, însă reuișră să zambeasca foarte repede ascunzând frica.
-Nimic... Vroiam doar să îți aud vocea. Vorbește-mi Ioan... orice, vorbește-mi doar...
Maria lăsă capul pe pieptul său din nou, închizând ochii.
-Și ce ai vrea să îți spun copilă? Ca să îmi auzi vocea? Ce ai dori tu să iți spun? Am să iți recit ceva, ceva pierdut în timp...

„Ploua infernal,
Și luna gaurită de ploaie
Strălucea peste munti de noroi.
Câmpiile erau ca niște mlaștini
Și drumul alb…
Lumina era un tablou medieval
Era noapte și ploua infernal.”

(Anna Mayer - Noaptea Iadului)

Maria îl strânse mai tare în brate în timp ce Ioan rostea acele versuri care îi treceau prin minte fără a rămâne nici macar o scurtă clipă. Avea nevoie doar de vocea lui caldă, de vocea lui ce o făcea să se simtă atât de în siguranță în brațele lui.

„Ai vazut vreodată
corbul cum se pierde în genune
cu aripile frânte?
Neagră minune caută-n zare,
în timpul mort, un adapost din
calea iernilor roșii ce vin sau au fost
Pierdut în uitare ca un nou
Prometeu
caută Noaptea!…
Lumina sunt eu.”

(Anna Mayer – Amurg)

-Poate că timpul Maria, ne va ajuta să fim mai mult decât vrem noi... Însă timpul îl cunosc mult prea bine... Eu cunosc cel mai bine timpul...
-De ce timpul, Ioan? De ce nu clipa? De ce nu eternitatea clipei ci trecerea timpului?
-Taci prostuță mică... Þine-mă în brațe și taci. E atât de plăcut să țin pe cineva în brate dupa... taci, nu întreba nimic...
Maria inchise ochii și se lăsă strânsă în brațe, mai departe, de catre Ioan, în timp ce acesta privea pe geamul din fața lor la ultimile raze de soare ce pătrundeau din afară pe holul facultății.

-Am sa îți explic, poate odată am să îți explic, însă acum e prea devreme noua mea jucarie. Am să îți explic jocul pe care îl vom juca în timpul ce ți-a mai rămas. Însă nu acum. Acum e mult prea dereme, încă nu ești a mea într-u totul...

-Ioan? Ioan, cine ești tu?
-O simplă ființa, poate un demon, poate un înger. Însă ce diferență putem face între ei? Unul e decăzut, celalalt decade în timp... și timpul pentru ei e eterniate. Poate înțeleg de ce preferi clipa... Hai să mergem acum... cursul începe.
-Ioan, nu mai vreau să mai stau... hai... du-mă acasă. Simt ca o să adorm daca mai stau, sunt prea obosită.

„Un drum aș fi vrut sa fac. Să te gasesc pe tine undeva acolo, între stelele seci și pline de lumina. Un inger între îngerii Lui, dar nu. Nu mi-a fost permis să ajung nici măcar la nori. Eram o umbra și o ispită pentru copii Lui, nu aveam voie să mă apropii.
O umbră, o greșeala pe care El a aruncat-o pe prima planetă pe care a văzut-o, lăsând-o să se ascundă de frumusețea Lui, să fugă de El, să plângă pentru că era altfel. Un demon. Destinat pierzaniei, aruncat pe ultima planetă din univers departe de tot ce fusese și era frumos, condamnat la pierzanie el insuși, s-a trezit curând, simțind numai ură pentru tot ceea ce îl încojura.
Plantea aceea am distrus-o doar cu un gând, crezând că astfel voi pune capat și existenței proprii, însă am descoperit mai mult. Eram nemuritor, și eram la rândul meu un înger. Puteam creea și distruge la fel de ușor ca și ei. La fel de ușor ca și El.
Am plecat prin univers căutând creatiile Lui. Planeta după planeta am distrus cu cea mai mare ușurință, răzbunandu-mă pe El, ucigându-mi frații, distrugând totul în calea mea, sperând nebunește ca El să vină să lupte cu Fiul lui pe care îl aruncase doar pentru că era altfel. Cu fiecare planetă drumul era mai greu, mai infiorător, dar nu a fost nimic care să mă oprească în a-l parcurge. Fiecare inger, fiecare existență creată de El fugea din calea mea, neavând curajul să mă înfrunte.
Am ajuns aici. Pe planeta aceasta plină de nițte ființe pe care nu le pot înțelege. Existente care sunt atât de variate și de ciudate. Nu se aseamană creațiilor Lui pline de perfecțiune. Nu te-am gâsit nici acum, nu am să te gasesc vreodată însă am încâ dreptul să sper că te vei gândi să mă cauți la fel cum te caut și eu. Creație a Lui, născută odata cu mine, sper că în eternitatea ce urmează celei trecute să te hotărăști să cauți și tu cum caut și eu. Nu am avut puterea să distrug această planetă. Nu am avut puterea să o părăsesc. Ma amăgesc continuu cu existențele de pe ea, cu ființele care sunt atât de asemănătoare cu noi, și pe care am ajuns să le cunosc. Păcat că între a cunoaste și a înțelege mai e încă un drum imens de făcut. Păcat că aceștia sunt copii Lui și că ei nu îl pot vedea asa cum îl văd eu, în imensitatea Existenței.
Vei veni oare să mă cauți?”

-Buna, Marius. Acesta este Ioan, ți-am vorbit despre el.
Maria intră în camera de cămin radiind ca întotdeauna cu zâmbetul ei copilăresc și cu ochii arzându-i de fericire. Marius își ridică ochii din monitorul calculatorului in care era pironit și îi intoarse spre chipul lui Ioan. Inexpresivi și obositi, ochii acestuia tresarira cum dădura de trasaturile fetei necunoscute.
-Tu... Credeam că nu ne vom mai intâlni vreodată. Credeam...
-Ai crezut bine. Până acum...

Ușa căminului se deschise și Maria intră, urmată de Marius.
-Buna, Marius. Acesta este...
-Ioan. Încântat de cunoștință.
Marius era așezat în fața calculatorului lucrând de zor. Se ridică, merse la Ioan și, intinzându-i mâna îi mai spuse odată.
-Încântat de cunoștință. Maria mi-a povestit multe despre tine. Imi pare bine că am avut prilejul să te cunosc. Ia loc te rog, ești binevenit printre noi...
-Nu mulțumesc. Am să o astept pe Maria, cât se schimba.
Marius o privi pe Maria, care își alesese deja din micul șifonier o fustă lungă și subțire de culoare neagră și o bluză de mătase de un albastru foarte închis și care acum se îndrepta către ușa camerei pentru a merge la baie, ținând într-o mână cele două obiecte de îmbrăcăminte și în cealaltă o altă gentuță mică și albă. Îl privi cu subințeles pe Ioan, iar apoi ieși pe usa spunând că se intoarce imediat.

-Te credeam departe... De ce din nou?
-Aceasta îmi e soarta. Aceasta îmi e vrerea.
Marius se ridică de la birou.
-Te-am invins odată. Te mai pot invinge încă o dată.
-Esti sigur? Ești din ce în ce mai slab. El nu am mai trecut de mult pe aici.
-De ce vorbesti despre El? Cum îndrăznești?
-Simplu. El nu mai e...

-Gata. Putem pleca, Ioan.
Marius se ajezase din nou la birou, reluându-și lucrul inainte ca Maria să intre în camera din nou. Părea cu totul schimbata. Cu părul desfăcut, căzându-i în cascade peste camasa de culoare închisă ce abia acum își aratase transparenta, cu brațele subtiri vizibile prin materialul transparent al acesteia, duse la spate Maria îl facu pe Marius să întoarca privirea. În clipa în care acestea li se intalnira tresariră amandoi.

"De ce faci asta Maria? De ce pleci?" însă Maria nu putea da nici un răspuns... Era scena lor de despărțire.

Observând, ochii Mariei luară și ei o cu totul altă direcție, ajungând să priveasca pentru încă o dată figurile de pe covorul din cameră.
-Putem pleca.
Aruncă tricoul și jeans-ii pe patul său și luându-l de mana pe Ioan aprope că îl trase afară din cameră, spunându-i „La revedere!” lui Marius, fără să se întoarcă. Raspunsul veni cu greu și tarziu aproape nemaiauzindu-se din cauza scârțâitului ușii ce era închisă în acel moment.
-Ce e cu el?
-Ioan, nu intreba. E mai bine să nu știi detaliul acesta. E ceva vechi... și în același timp nou. Prea nou pentru amândoi.
-Te...
-Ioan. Te rog, lasă-l. El e el. Noi suntem noi. Atât pentru acum.
Ioana o privea în ochi rugătoare.
-Nu incerca să înțelegi ceva ce mai întâi trebuie să înțeleg eu și să pot explica. Acum haide. Drumul nostru e lung așa cum îl văd eu în clipa asta și vreau să fie și mai lung. Haide, Ioan, lasă-mi trecutul meu mie...

Mîna lui Ioan căzu, dându-i drumul mâinii ei
-Acum știi. Te încălzește cu ceva?
Ioan zambi, și ridica mâna, luând-o din nou pe a ei într-a sa.
-Într-adevăr. Trecutul tău e al tău. Haide copile. Hai să ne parcurgem drumul nostru mai departe. Hai să visăm la ce va fi al nostru. Doar pentru asta trăim acum, pentru noi.

„Pe planeta aceasta, uitata de Dumnezeu, am întâlnit un alt inger. Un înger ce a avut curajul să mă înfrunte. Un demon asemeni mie, însă frumos, ispititor și având puteri mai mari decat ale mele. Un înger atât de frumos încât am fost al lui în prima clipă în care l-am văzut. Nu a fost nevoie de luptă între mine și el. A fost nevoie doar de cuvantul lui: Stai. Si am ramas alături de el, privind și învățând.
Mii de ani am distrus planetă dupa planetă, căutând în calea mea, pe unicul El pe care eu îl știam. Însă El nu mi-a apărut niciodata în cale. Am vrut doar să Îl văd și să Îi vorbesc, apoi am vrut să lupt cu El, să îl distrug. Apoi am înțeles că nu Îl voi vedea niciodată. Că drumurile noastre sunt cu totul altele. Și mi-am îndreptat privirea spre cel găsit.

În așteptarea Ta îmi gasisem pe cineva care să mă acompanieze. De fapt aveam atâtea de învățat de la el, iar apoi am aflat ca și el învăța de la mine. Arta de a distruge, cea pe care eu o practicasem până atunci.
M-a uimit frumusetea pe care o vedeam în jur, totul. Am încercat să mă ascund de celalălt înger, să nu poată privi în mine ceea ce făcusem inainte ca să nu poată face cu planeta aceasta ceea ce eu făcusem cu alte planete. Însa era mult prea tarziu. L-am luat, i-am explicat. Ne-am luptat. A invins. M-a învins pentru ca planeta aceasta sa vietuiască. Și astfel ne-am atins fiecare scopul. Ne-am continuat drumul pe aceeași planeta diferit, fără să ne mai intâlnim vreodata. Am ales să luam forma ființelor de pe ea, să continuăm astfel.
Si am asteptat. Te-am asteptat mai departe, sperând că odată vei veni după mine. Vei veni?”

In mijlocul restaurantului, la una din mese, Ioan, îmbrăcat într-un costum de o nuanță foarte deschisă, apropiată de alb, așezat pe unul din scaune privea în jur. Spre el se îndrepta un ospatar având în mână un meniu cartonat, pe care imediat ce ajunse lângă Ioan, îl puse pe masa.
-Mai aștept.
Omul îl privi curios, nepricepând ce dorea.
-Răspunsul la întrebarea dumneavoastra. Mai aștept. Îmi aștept ju... prietena și apoi vom comanda. Vă vom chema noi. Mulțumesc.
Privirea lui Ioan cobora brusc spre albul feței de masă, iar omul se retrase mai mirat ca niciodată.
-Nu ai comandat nu-i așa?
Copilul cu ochi de opal tocmai se așeza la masa, în timp ce Ioan privea cu deliciu spre ea. Maria radia de fericire.

*

Sărutul lui o făcu să i se scurgă cu totul în brate, lăsându-i-se pradă. O luă și o strânse la piept, iar ea se agăță de gâtul lui, lăsându-și capul pe umărul său. Îl ridica apoi privindu-l provocator, cerând parcă mai mult decât simplul dar atât de dulcele sărut ce o lovise. O căldură imensă îi învadă trupul ce îi spunea un singur lucru, dar mintea înca nu putea concepe acest lucru. Fără să vrea măinile o tradară, începând să descheie usor, fără grabă cămașa lui. Îl întinse pe spate aplecându-se asupra pieptului său gol și începând să îl sărute, cuprinsă de o magie pe care nu o cunoscuse niciodată pâna în clipa aceea. Pentru o clipă își dori să compare ceea ce simtea acum cu ceea ce simțise alături de Marius, însă gandul trecu la fel de repede precum venise. Se trezi din acea visare în picioare, lipita de perete și pe jumatate goala, iar cel de lângă sărutându-i sânii atât de ușor ăi de dulce încât fiorii ce o treceau la fiecare sărut erau de necontrolat. Două brațe puternice o intoarseră brutal cu fața la perete, apucând imediat cu delicatețe cele două cupe ce aveau să se lipeasca de suprafața rece, pentru ca apoi să coboarea ușor spre coapse...