George Marinescu. E uimitor cum unii oameni reusesc sa scrie pagini si pagini intregi, consumand litri de cerneala si tone de foi, avand urmatorul “dar” : reusesc sa nu spuna nimic, nimic care sa ramana in memoria cuiva, nici o concluzie valoroasa pentru omenire. Dar cel mai uimitor e cum poti rosti un simplu cuvant,care sa spuna tot. Asa e si in cazul numeleui propriu George Marinescu. Unui necunoscator, acest nume ii poate aminti de faptul ca are o datorie de platit varului de la tara pe nume Marin Georgescu sau George Marinescu, nu se mai stie exact. Dar nu exista astfel de necunoscatori. Nu in Romania. Cu atat mai putin in Bucuresti. Oricine a auzit de singurul geniu roman in viata, cel care inca mai pastreaza parfumul literaturii valoroase de altadata, in aceasta lume superficiala si pasionata de computere si de castig.
In modestul sau apartament dintr-o zona mai neplacuta a Bucurestiului, unicul George Marinescu isi pastreaza intreaga avere. Nu e vorba de bani, caci oricum nu ii are. E vorba despre un intreg perete tapetat cu toate diplomele acumulate de distinsul scriitor George Marinescu, in aproape 30 de ani de activitate. E uimitor cum 3 metri patrati de beton varuit pot cuprinde intreaga viata a unui om, dar nu numai atat. Acei 3 metri cuprindeau memoria colectiva actuala a romanilor, o filozofie de viata unica prin originalitate si recunoastera mondiala a geniului roman. Poate acum 100 de ani, faima sa ar fi fost si mai cuprinzatoare, insa societatea actuala are cu totul alte preocupari, in care literatura, pictura si poezia sunt o forma primitiva de exprimare, existand filme cu regizori care redau intreaga psihologie a personajului intr-o singura scena. Dl. Marinescu stia aceasta si probabil tot acesta era motivul pentru care traia intr-un modest apartament intr-o zona mai neplacuta a Bucurestiului, vazandu-si multi dintre fostii studenti care abandonasera facultatea schimband “mertzanele” pentru ca nu mai sunt de actualitate, nu mai sunt “cool”. Astfel, in fiecare dupa amiaza statea cu masina de scris in fata geamului larg deschis, observand, analizand si comentand fiecare secventa neinsemnata ce se patrecea in fata blocului, imbracand-o in filozofia care i-a adus atatea diplome. Mai cauta in imaginatia sa extrem de bogata o intriga potrivita si romanul era gata, romanul cu care mai castiga inca un premiu important la Viena, caci premiile romanesti nici nu mai au rost a fi comentate.
Viata sa este perfecta. Este geniu, este recunoscut, este ascultat, urmat de catre altii, adulat, invidiat….etc….etc…. Si contrar unui adevarat geniu, avea o situatie familiala destul de buna, o sotie blanda si supusa. Copii nu erau, din cauza unor probleme de sanatate ale ambilor. Avusese o copilarie frumoasa, un tata care ii descifrase inca de la o varsta frageda pe Goethe si Eminescu, insa epicul il fascinase dintotdeauna, astfel incat il considera pe Rebreanu cu a sa “Padurea spanzuratilor” oricand superior lui Baudelaire cu toata poezia lui. Probabil ca atunci cand s-a nascut, primul lucru pe care l-a vazut a fost pixul asistentei care nota ora nasterii si datele proaspetei mamici. Cand abia vorbea cu greu, cu creionul pe hartie incerca sa imite srisul adultilor. Savura orice lectie de scriere, apoi de literatura. Era dedicat complet romanelor pe care le scria. Profita de orice moment de inspiratie ca sa scrie. In varsta adolescentei nu fusese preocupat de baluri si domnisoare, doar cat sa inteleaga psihologia celor din jurul sau, pentru ca apoi sa mai construiasca cate o intriga sau un punct culminant. Nici nu-si mai aduce bine aminte ziua nuntii. S-a insurat ca sa inteleaga ce simte cineva la altar, ca apoi sa poata scrie primul roman ce i-a fost publicat, roman ce i-a deschis drumul scurt si sigur catre succes : ”Destinul doamnei Klein”. Sotia domnului Marinescu se numea Dorina si avea grija sa faca mancare, sa spele si multe astfel de treburi domestice, caci singurul “geniu roman in viata” nu avea timp de treburile lumesti, si fara dansa era distrus din acest punct de vedere. Doamna Dorina nu muncea, deoarece se ingrijea de casa, si veniturile erau obtinute de dl. George din slujba de profesor universitar de la Universitatea din Bucuresti si din vanzarile de romane. Ca profesor, insufletea intreg amfiteatrul cu simpla sa prezenta, era muza de inspiratie a elevilor sai care, dupa ce il ascultau, puteau scrie pagini intregi valoroase. Dl. Marinescu avea grija sa-i incurajeze pe toti si sa se ocupe personal si in mod deosebit de cei in care zarea “licarirea filozofiei”. Acestia beneficiau de lectii particulare si gratuite in modestul apartament al dl.-ui profesor care , persoana interesanta si placuta, dorea cu tot dinadinsul sa trezeasca “placerea penelului” si in altii. Si reusea.



Domnului Marinescu i-a mers bine foarte mult timp. Dar el oricum stia ca nimic nu-i vesnic si ca intr-o buna zi se va sfarsi TOT. Si, ca de obicei, avusese dreptate. Acum dl. Marinescu statea intr-o camera a unei pensiuni pe care abia si-o putea permite din pensie. Numai ca aceasta nu mai era tapetata cu toate diplomele sale, caci toate fusesera arse, intr-un acces de furie, de catre doamna Marinescu. Ce ar fi putut determina o adevarata doamna, distinsa si calma sa recurga la un asemenea gest extrem? Povestea e, bineinteles, lunga si complexa. Ar putea fi chiar subiectul unui alt roman de succes, intitulat poate :”Destinul domnului Marinescu”. Ce ironie, nu? In frumoasa zi primavaratica de 3 martie viata “geniului roman” s-a schimbat complet. Si cum se intampla de fiecare data, nimic nu prevestea ce urma sa se petreaca. Soarele nu stralucea intr-un mod aparte, nici vantul nu adia in nici un fel suspect. Insa cutremurul, furtuna din sufletul domnului Marinescu pot fi cu greu descrise. In acea zi, el isi cunoscuse o eleva noua, Carmen Iordache. Inca este o dilema cum a reusit aceasta sa ajunga la universitatea din Bucuresti in plin an universitar, insa cunoscand-o, se pot formula fel si fel de idei. Dra Carmen a iesit in evidenta inca din prima zi, probabil din cauza ochilor sai impresionanti, tulburatori de-a dreptul, de un albastru atat de senin si profund totodata, care contrastau cu parul mai negru ca taciunele. Fata era si foarte inteligenta si descurcareata; stia ce are de facut si cum trebuie sa procedeze. Domnul profesor Marinescu o chemase, de imediat ce o cunoscuse, la lectii particulare cu dumnealui, caci fata avea un talent si imaginatie cum mai rar se intalnesc. Dna Dorina Marinescu privea, de asemenea, cu admiratie si simpatie fata. Dl. Marinescu devenise tot mai preocupat de fata, ignorand ceilalti studenti si preocupandu-se numai de Carmen. Iar ziua de 3 martie se dovedise una fatidica. Dra Carmen ii marturisise mentorului sau ca admiratia ei a evoluat catre ceva sublim, ceva necunoscut de catre muritorii de rand, ceva ce doar ei doi pot intelege. Tot in acea zi dl. Marinescu intelesese ca fata i-a zdruncinat intreaga filozofie, al sau “modus vivendi” se schimbase intr-atat incat parea ca uitase tot ce-a trait pana in ziua de 3 martie cand a cunoscut-o pe domnisoara. Intinerea vazand cu ochii si capatase un optimism extrem, care i-a daunat crunt carierei de mare scriitor. In luna ce-a urmat, comunicarea dintre cei doi atinsese perfectiunea, uneori nici nu mai avea rost sa-si vorbeasca, privirile le erau de ajuns. Nutreau unul fata de celalat niste sentimente de iubire cu totul diferite fata de ce simt muritorii de rand, era ceva superior, un fel de “dragoste platonica”. Iar ziua de 3 mai adusese ceva cu totul nou in viata distinsului profesor: atingerea catifelata a buzelor lui Carmen. Aceasta devenise si hrana, si aer, si apa pentru dl. Marinescu, care de 2 luni incoace nu mai facuse altceva decat sa o sfatuiasca pe Carmen despre “penel”, ii dezvaluise deja toate tehnicile sale si toate secretele succesului sau. Deja profesorul nu mai scrisese nimic de atata timp, fapt care a mirat intreaga societate a scritorilor. Toate ideile sale se regaseau in noul roman, aproape terminat, al domnisoarei Carmen, intitulat:”Involutia”, titlu foarte sugestiv, dealtfel. Romanul avusese succes monstru, fiind puternic mediatizat. Domnul Marinescu o prezentase tuturor criticilor de marca ai momentului, o luase cu dumnealui la toate intalnirile si conferintele, numind-o “protejata sa”. Carmen devenise o adevarata celebritate, admirata si adulata de toti romanii, fiind considerata o urmasa de valoare a marelui “geniu roman”.si cand viata domnului Georgescu cunoscuse adevarata fericire, el fu trezit brusc din reverie de catre o citatie judecatoreasca. Era acuzat de haruire sexuala tocmai de acei ochi albastri tulburatori: Carmen Iordache. Desi sustinea cu tarie ca el si domnisoara au trait o incredibila poveste de iubire, de daruire totala. Insa procesul fu pierdut. Alta dilema: cum a castigat Carmen, din moment ce nu avea nici un fel de dovezi, in afara de niste scrisorele si de cativa martori, care insa vazusera o apropiere de comun acord. Un judecator necorupt nici nu ar fi deschis un proces, dar Carmen are metodele ei foarte eficiente… De atunci, intreaga opinie publica o vedea pe Carmen drept o inocenta, o draguta, o victima a unui batran pervers. Dl. Marinescu fusese concediat de la universitate din motive foarte serioase; pe langa relatia cu o studenta, ba asa-zisa hartuire a acesteia, si faptul ca isi neglijase ceilalti studenti si meseria pentru a se dedica intru totul carierei lui Carmen. In momentul aflarii adevarului, dna Dorina Marinescu facuse o veritabila criza de isterie si atunci arse toate diplomele geniului. Oricum nu era bogat, dar dupa aceste aventuri, dl. Marinescu ajunsese in sapa de lemn. Sotia sa ii intentase un proces de divort, si, culmea, ajutata tocmai de amanta fostului sot, Carmen, si de acelasi judecator, reusise sa ii ia apartamentul, masina, banii, tot. Cu ce ii mai ramasese, fostul profesor plati reclamantei -dra Iordache -daune morale. Toate acestea il doborasera total pe marele geniu; se zvonea chiar ca ar fi mers la cateva spitale psihiatrice din cauza unei puternice depresii. In acest timp, cariera drei Carmen ajunsese aproape de apogeu si continua sa progreseze. Din aceste motive, dl. Marinescu locuieste acum intr-o maghernita mizera.
Pe peretii camerei sale curgeau siroaie de fiecare data cand afara ploua, caci fiind la mansarda, camera d-lui Marinescu era prima afectata de acoperisul crapat. Daca te uitai cu atentie, vedeai cum, candva, fusese si var pe acei pereti; insa mucegaiul le daduse o nuanta verde-gri-albastruie, in acelasi timp. Camera avea si un pat, adica un schelet metalic acoperit cu o saltea roasa de molii si plina nu cu pene, ci cu praf. Locul preferat al d-lui Marinescu ramasese o masa asezata langa fereastra. Era, intr-adevar, si masina de scris acolo, insa dl. Marinescu se uita absent pe geam, fara sa il mai intereseze ce se intampla in lumea reala de afara. De cand venise aici, nu mai scrisese nimic, dar citea cu atata nostalgiesi emotie cateva pagini din cel mai celebru roman al sau:”Destinul doamnei Klein”. Acolo se regaseste, de fapt, destinul artistului, dupa cum urmeaza: ”Artistul nu traieste pentru el insusi, ci prin el insusi; caci meritul trupului trecator este de a-I oferi sufletului vesnic un loc in care sa salasluiasca. El este menit sa existe pentru a le da altora un moment de placere, o clipa de visare, o frantura de uitare… Este menit sa moara cu singuratatile lui, cu demonii lui, cu toate temerile lui. Daca nu moare in cele mai dezonorante conditii, inseamna ca nici n-a trait ca artistul ce se considera. E obligat sa-si hraneasca sufletul cu gloria operelor sale. A muri in umilinta, ca un artist, este sacrificiul suprem ce-l poate realiza el pentru arta sa. Din suferinta vine bucuria; din moarte, viata; si din daruire, arta.” Dl. Marinescu reciteste aceasta, pentru a mia oara, insa abia acum intelege cu adevarat ce a vrut sa scrie. Acest fragment ii aduce un zambet insipid pe buze, aducandu-I linistea faptului ca si-a indeplinit si el, la randul sau, destinul. Si abia acum, dupa atatea dezamagiri profesionale si sentimentale, dupa ce a fost “chiar si de singuratate parasit…”, dupa cum insusi o spunea in valoroasa sa carte, si-a putut gasi calmul si fericirea redate de implinirea destinului. In timp ce aceste ganduri ii aduceau acel zambet insipid pe buze, se auzi o bataie in usa. Era patroana pensiunii, o matahala de 120 kg, cu vesnica ei boneta in cap si cu tonul autoritar si batjocoritor:
-Mosule, lasa iubirile tineretii si hai , ca nu pun masa de sapte ori, doar-doar d-ai veni si tu!
Dl. Marinescu se ridicase umil si servil de la masa din dreptul ferestrei, si, fara sa spuna nimic, o urmase pe doamna proprietar catre sala de mese, inchizand in urma sa usa cu vopsea verde scorojita, care se trantise din cauza curentului cu un zgomot asurzitor.