agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-22 | |
Sunt unele zile în care într-adevăr simti chiar de dimineața că va fi o zi bună. Te arunci în ele cu plăcuta senzație că de data asta ca prin minune lucrurile vor conspira subtil în favoarea ta, că oamenii se vor corela misterios spre a-ți face o bucurie. Unele zile...
- Vezi că trebe să fie și telefonul acolo, să te duci să-l plătești, lumina ți-am plătit-o eu din pensie, nu ți-ar fi rușine, la 24 de ani încă te ține maică-ta... Incercasem eu să subtilizez teancul de scrisori de pe frigider, dar nu era chip să mă strecor nereperat de radarul maică-mii, mai ales când avea ocazia să mă bombardeze cu clarvăzătoare păreri privind destinul meu. - Nu-i nimic de capul tău. Praful se va alege de tine, ca și de taică-tu. M-a lăsat femeie singură cu doi copii, am tras în jug să nu le lipsească nimic la puișori, ce știți voi? Și acum iacătă, soră-ta a plecat, tu umbli teleleu ziua cât e de lungă cu borfașii ăia ai tăi. Și io-ți plătesc facturi. Cu taică-tu semeni, leit, numa' fluturi ai în cap! Atât, e destul. Am reușit să trec de punctul de observație exact la momentul oportun, pentru că acum urma partea cea mai dură, partea cu tata. Pe tata îl idolatrizam, deși nu pot spune că l-am cunoscut cu adevărat, eram un puști când s-a dus. Rămăsese pentru mine refugiul ideal. O poză expusă la loc de cinste la mine în cameră, care s-a dovedit capabilă să-mi asculte toate mirările adolescenței. El era singurul care mă putea înțelege, singurul care îmi putea da încredere, și uneori chiar un sfat înțelept. Și nu se supăra niciodată de gura rea a maică-mii, el nu. In general nu se prea supăra, și de aceea era înconjurat de prieteni. Ar fi dat orice pentru un prieten în nevoie, și chiar o făcea, spre disperarea mamei. Eu nu mă pot lăuda cu prietenii mei, am doar doi mari și lați, la propriu si la figurat, însă mă pot baza pe ei. Mai rar invers, fiindcă zgârcenia mea nu pare a fi prea rudă cu firea lui tata. Desigur, mama e de altă părere. L-a pus naiba pe Matei să se scape în fata ei că i-am dat bani împrumut. Atâta i-a trebuit, cum prinde ocazia... "borfașii ăștia ai tăi o să te lase gol într-o zi". Da, mare om tata, nu i-ajung nici la degetul mic, om fin, cu drag de oameni și drag de povești. A publicat chiar un volum care tronează și azi la loc de cinste în bibliotecă. S-a dus tata, s-a dus cu toate darurile lui, iar mie nu mi-a transmis nimic. Nu drag de oameni, nu harul poveștilor, nimic. Eu sunt simplu ca o foaie albă. Îmi fac tot cv-ul din trei fraze, și asta cu lux de amănunte. Chiar un film de succes, dacă ți-l povestesc eu te sinucizi de plictiseală. M-așez deci alături de poza lui să studiez teancul de scrisori. "Nu te uita lung, nu e nimic aici, trei sunt publicitate - la gunoi, factura la telefon...". Habar n-am cum o voi plati. Da' asta ce-i? Un bilet fără plic, din hărtie ieftină gălbuie. Un bon de la curățătorie. Să mă duc să ridic pardesiul. Ce pardesiu? N-am nici un pardesiu. Mă uit întrebător, nici tata nu știe, continuă sa tacă privindu-mă din poză. Cercetez atent bonul, mă uit după adresă, e trecută doar strada. Numele - Traian P., cum ar veni, tata. Am serioase dubii că un pardesiu lăsat la curățat de tata acum zece ani ar fi gata abia acum. Tata era totuși un tip curat... Trebuie să fie o greșeală sau o simplă coincidență. S-a mai întâmplat să primesc corepondența altora, poștașul nostru e cam distrat. Dar mai bine hai la curațătorie să elucidăm misterul. Strada Dacia 54. Pe stada Dacia sunt case, mai noi, mai vechi. Uite 44, uite 46, pe-aici tre' să fie. O casă veche, încăpățânată în lupta ei cu secolele, cu zidul la stradă gata-gata să cadă peste trecătorii rari, furnizăndu-le o justificare pasului grăbit. O ușă metalică ruginită bine ascunsă sub iederă întregește senzația că mă aflu într-una din nuvelele lui Eliade. - Stiți cumva, e o curățătorie pe aici? îi arăt eu biletul îngălbenit unui bătrân mărunțel care tocmai dădea să intre în ciudata construcție. - Cred că este, și-mi arată o casă frumos renovată alături. - A, mulțumesc. Omul rămâne în prag și mă petrece cu privirea până dispar de tot în curățătorie, unde în sfârșit se topește senzația aceea de nefiresc. Inăuntru, trei oameni la rând. Senzația de nefiresc a revenit imediat ce am observat cât de albe sunt bonurile lor. Al meu părea mult mai potrivit cu casa de alături. Aștept, îmi vine rândul, doamna îmi ia cu un gest mecanic bonul gălbui. Trece dincolo undeva, scotocește îndelung și revine cu un pardesiu maron, așa cum purta tata. - Duduie, n-ai vrea dumneata să verifici, mi-e teamă că ar putea fi o greșeală. - Nu mai am alt pardesiu aici, ăsta e. - Da' când a fost lăsat? Se uită vizibil enervată într-un caiet gros, cartonat. - L-ați lăsat luna trecută așa că v-am trimis bonul prin poștă. Trebuie să plătiți și expedierea. - Anul acesta? Mă priveste tăios, convinsă că o iau peste picior cu intenția să nu plătesc tot. Nu mai îndrăznesc să aștept un răspuns, plătesc rapid iau pardesiul și ies. Trec grăbit prin fața zidului amenințător al casei vechi și mă îndrept în sfârșit spre casă, scăpat de straniul bon, pricopsit însă cu și mai curiosul pardesiu. Cum însă mă știu de un calm adesea vecin cu nepăsarea, ajung linistit acasă. De data asta operațiunea intrării în mare secret la mine în cameră îmi reușește pe deplin, așa că ma aștern să studiez interesanta achiziție. Buzunare, căptușală, nasturi, cusături. Nici un indiciu. Un pardesiu cu o discreție perfectă, tăcut și anonim. Sunt curios cum ar veni pe mine. Ia să vedem... Sună telefonul, dau pardesiul jos și-l pliez cu grijă la loc. "E pentru tine!". Mă duc, Matei. "Aline, am făcut rost de bani, pot să ți-i dau înapoi." "Pe toți?" "Toți" "Ești măreț!" Telefonul e salvat, factura de pe masă a renunțat la tonul amenințător. Viața îmi zâmbește din nou, poza lui tata parcă zâmbește și ea, iar eu mă întorc vesel la pardesiu. Reiau studiul amănunțit, însă ideea se strecoară pe furiș în mintea mea. Nu, e o prostie, ce poate face un simplu pardesiu? Ridic capul, tata mă privește cu subânțeles. Ok, nu mă costă nimic. Îl pun din nou pe mine și mă las cuprins de o senzație caldă și argintie ca aceea în care mă înveleau vechile povești ale copilăriei. Mă așez la calculator, cuvintele curg de-a valma și încep să scriu: Sunt unele zile în care într-adevăr simti chiar de dimineața că va fi o zi bună. Te arunci în ele cu plăcuta senzație că de data asta ca prin minune lucrurile vor conspira subtil în favoarea ta, că oamenii se vor corela misterios spre a-ți face o bucurie. Unele zile... Mă intrerupe mama. - Ce drăguț din partea ta că ai luat pardesiul domnului Traian de la curățat. - Care Traian? - Vecinul de la 33 - Nu-l știu... Continui să scriu: - Vezi că trebe să fie și telefonul acolo, să te duci să-l plătești, lumina ți-am plătit-o eu din pensie, nu ți-ar fi rușine, la 24 de ani încă te ține maică-ta... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate