La capătul micuței alei mi se înfățișă silueta unei clădiri asemenea unei clinici ponosite. De jur împrejur, un părculeț își arăta spinii neprimitori. Câteva bănci mohorâte, spălate de nenumărate ploi și ninsori, zăceau fără culoare, cu scândurile rupte și mânerele ruginite. Fâșii de pajiște cu iarbă măruntă și murdară și câțiva copaci golași prin care fremătau vocile dimineții.
Apropiindu-mă mai mult, zidurile micului orfelinat se ridicară lipsite de expresie și diversitate, într-o înșiruire monotonă de geamuri, majoritatea sparte sub suflul puternic al vântului. Cele păstrate aproape intacte erau crăpate și aburite. Pereții nu prea înalți, presărați cu nenumărate scobituri inestetice în tencuiala mâncată de igrasie, purtau urma ștearsă a unei nuanțe de portocaliu.
Am ajuns în fața unei porți mari, larg deschise. Nici țipenie de om. Gardul din zăbrele de fier ce împrejmuia o curte mică, noroioasă, aducea cu zidurile unei închisori. Cel puțin ale unui loc fără speranță. Un strat gros de funingine silabisea niște cuvinte indescifrabile pe o tăbliță metalică, deasupra ușii de la intrare. Numele acestui loc, cu siguranță.
Brusc, de undeva din spate, un zgomot pe care îl auzisem încă de la începutul aleii dar pe care nu mă sinchisisem să-l bag în seamă, se desluși înfiorător în timpanele-mi amorțite. Urletul mecanic și sacadat al salvării, într-o învălmășeală de voci scăzute și apatice.
În momentul următor, lumina circulară a girofarului luând colțul clădirii îmi dădu o senzație de sinistru. M-am tras înapoi din automatism, lipindu-mă cu spatele de partea din dreapta a porții. Salvarea trecu pe lângă mine într-un demaraj puternic, încălecând gropile adânci și pline de apă de pe aleea pietruită.
După ce dispăru printre copaci, am grăbit pasul spre intrare. O ușă cafenie, roasă de carii, zăcea în spatele unor gratii ruginite. Din fericire, lipsea lacătul. Un hol îngust deschidea șirul unor scări semispiralate. La capătul acestora mă întâmpină o asistentă într-un halat îngălbenit și șifonat, forțându-se din răsputeri să fie politicoasă, zâmbind silit. O trădau, însă, trăsăturile inexpresive și scârbite ale feței.
Am întrebat-o, într-un ușor suflu de îngrijorare, motivul “vizitei” ambulanței. Îmi spuse într-o doară, plictisită și iritată, că unul dintre copii avusese iar o “criză din ălea de epilepsie”. “Cheltuieli în plus”, se sili să adauge. Se vedea clar că îi era lene să vorbească, dintr-un limpede dezinteres, așa că n-am mai insistat nici eu.
Deodată, din stânga mea, de după o ușă întredeschisă, veni un miros mucegăit, înțepător, de mâncare. De ceva legume, după câte mi-am putut da seama. Zăngănitul înfundat și sictirit al oalelor îmi întări bănuiala că era bucătăria orfelinatului. Înaintând în spatele asistentei pe cimentul cleios al unui coridor întunecat, străjuit de câteva încăperi încuiate și neprimitoare, mă întâmpină un alt miros, de data aceasta bine deslușit, putred și închis. Până și asistenta strâmbă din nas și se opri să închidă ușa băii comune, pe care o trânti violent. Apoi își reluă drumul, făcându-mi un semn absent să o urmez. În urma mea, ușa se deschise din nou, într-un scârțâit ruginit.
Asistenta împinse o altă ușă, care dădu într-o încăpere mare, obscur luminată, îmbâcsită de un aer greu și apăsător. Într-un colț al încăperii, pe un scăunel, o altă asistentă, care trăgea îndelung dintr-o țigară. Cum mă văzu, mâinile începură să-i tremure. Stinse imediat țigara și adoptă exact atitudinea cu care mă primi și asistenta ce mă însoțise până acolo.
De-a lungul întregii încăperi erau înșirate vreo cincisprezece rânduri de paturi supraetajate. Relicve metalice. Saltelele soioase erau asemenea carpetei, găurite și pătate, stăruind în îmbâcseală și săpun de rufe. Pereții erau mucegăiți pe mari porțiuni și lipsiți de var, invadați de pete mari de apă. Și frigul acela infernal!
Încă de la apariția mea neașteptată, o sumedenie de perechi de ochi se ațintiră asupra mea, rotindu-se cercetători în săgetări scurte și nevinovate. Vreo treizeci de copii, după calculul meu, de vârste diferite. Toți cu părul zburlit și slinos, cu hainele roase pe alături. Erau îmbrăcați în pijamale. Unora le rămăseseră mici, scoțându-le la iveală burțile plăpânde, neîndestulate. Alții se înecau în ele. Când am intrat, erau cuibăriți sub păturile de lână, tăcând chitic. Acum, însă, se ridicară și mă încercuiră întrebători și intrigați de prezența mea. Cei mari, mai rezervați, se mulțumiră să mă privească din culcuș. Spre surprinderea mea, cel puțin vreun sfert din ei aveau picioarele goale, terminate în niște unghii crescute lungi, negre pe dinăuntru.
În scurt timp am fost complet înconjurat de niște chipuri sfioase și murdare, animate de niște ochi rugători și prietenoși. Hainele lor, sumare și nespălate, aduceau un miros închis, într-un amestec fatal cu cel de spirt sanitar care duhnea în întreaga încăpere. Le-am dat la fiecare câte un pachețel, pregătit dinainte, după care fugiră într-un suflet la paturile lor, nerăbdători să-l desfacă.
Numai un prichindel, cu ochii duși în fundul capului, nu îndrăznea să se apropie de mine, rezemat de bara metalică a patului său. Pe când să mă îndrept spre el, cineva mă trase de mânecă. Un băiețel pe la vreo șapte, opt anișori, care întinse mâna spre mine, implorând o clipă de atenție. O atenție specială, însă. Care să fie numai pentru el. O mângâiere care să fie numai a lui. Nu mi-am dat seama de asta la început și, zâmbindu-i, mi-am continuat drumul spre băiețelul proptit de pat.
Cum mă văzu apropiindu-mă, acesta, speriat, o luă la fugă, ocolindu-mă, și se ascunse în spatele asistentei care mă însoțise. Aceasta zâmbi plictisită. Deși puțin surprins de această atitudine, m-am decis să nu-l mai tulbur și mi-am întors privirea spre ceilalți, lăsând dezlegarea acestui mister pe mai târziu. Atunci l-am zărit din nou pe cel care mă trase adineauri de mânecă, stând pe marginea patului său. Căpătase între timp un aer absent, întors spre el însuși, și se legăna ritmic, uniform, ca un mic robot.
Am crezut că este bolnav psihic, dar aveam să mă înșel mai târziu. Între timp, atenția îmi fu captată de un alt băiat, în vârstă de vreo optsprezece ani. Își împacheta hainele și ce mai avea într-o sacoșă jerpelită. Nici nu observasem acest lucru până atunci. Era tăcut, cu capul plecat, având o atitudine degajată. Totuși, nu schița nici o reacție. Privirile copiilor se îndreptară toate în direcția lui, însoțind-o pe a mea.
M-am apropiat încet de el, spre mirarea tuturor, și i-am pus mâna, puțin stângaci, pe umăr. Ceilalți rămaseră cu gura căscată.
– Unde pleci? pe un ton prietenos.
În momentul următor, însă, mă împinse puternic îndărăt și, terminând de împachetat, părăsi vijelios încăperea, trântind ușa în urma sa, fără să spună un cuvânt.