KOMMANDO !

Teatru absurd în trei acte, întrerupte de spoturi publicitare neavenite, plus tradiționalul final neașteptat, urmat de rectificările vinovate ale autorului și de bâlbâielile penibile ale criticii.
______________
Nota: Piesa a avut o singură reprezentație. Ulterior, autorul, o parte dintre actori și spectatori, precum și toți martorii involuntari ai spectacolului au fost deportați pe stâncile reci ale îndepărtatului arhipelag St. Pierre et Miquelon, ai cărui locuitori nu știu nici până în ziua de azi dacă mai fac sau nu parte dintr-o colonie franceză.

Personajele:

Gerd – violent machiat, neinteligibil, onomatopeic. Nehotărât, ca orice maestru al ceremoniilor, nu s-a decis încă dacă să moară în actul I sau II și nici prin ce procedeu: eutanasie, ștreang sau metoda harakiri (în acest ultim caz, pe lângă lama niponă i-ar fi utilă și o rogojină, însă nimeni nu ne poate lămuri dacă acesta există sau nu în recuzita teatrului).

Gina (inițial ar fi trebuit s-o cheme “Geena”; ar fi dat mai bine așa, în varianta de export, însă asta ar fi presupus ca mai întâi piesa să se vândă bine la “intern”).
Așadar, rămâne Gina – curtezană gothik-punk, slăbănoagă și palidă, cu un copil abandonat la activ. La reconstituirea abandonului, s-a dovedit că băiatul fusese adoptat de un trib neo-zeelandez fanatizat de cultul Omului Pasăre. La 15 ani după venirea lui pe lume, a încercat să-și regăsească mama. Tentativa eșuează din cauza represiunii autorităților vamale, care i-au înscenat un flagrant chiar la scara avionului. Acuzat de port subversiv al sindromului gripei aviare (SARS), tânărul a fost returnat fără menajamente neamului său de adopție – tribul maori – al cărui șaman va deveni în curând.

Graf von Spee, zis și Maximilian – baron cu nume de cuirasat scufundat. Personaj dotat cu un inel nobiliar capabil să emită, în cele mai neașteptate momente, o rază laser ucigătoare.
Raza va fi folosită în primul act, iar incizia ei fină va tranșa, brusc și ireversibil, spectatorii din primele rânduri. În semn de protest, toți aceștia vor arbora pe chipuri, în momentul fatidic, aceeași expresie de uluială vexată, de parcă ar fi fost victimele interminabilului La Grande Guerre Patriotique, recent încheiat printr-un armistițiu în coadă de pește.
Ancheta polițenească, declanșată scandalos de târziu, va dovedi însă că publik-ul din primele rânduri era compus exclusiv din guzgani de laborator, modificați genetic, a căror secționare va rămâne în conștiința posterității drept un act pus în slujba progresului umanității.
Care umanitate se va dovedi mai târziu… dar să nu anticipăm.

Publik – personaj colectiv, împărțit după mari dubii, în două categorii:
- cel din primele rânduri, care va fi spintecat de o spectaculoasă, surprinzătoare și necruțătoare rază laser, emisă de ghiulul Baronului von Spee (personaj total nejustificat în economia piesei, al cărui unic scop pare a fi satisfacția morbidă procurată în detrimentul asistenței);
- ar mai fi publik-ul de la “galerie” sau de la balcoane, ușor de recunoscut după măștile venețiene cadaverice, cu buze de un roșu aprins și ornamente cu pene, purtate în timpul spectacolului. În fapt, este vorba de o massă terorizată la intervale regulate, prin apariția unor elefanți dotați cu măști de oxigen, trompe aspersoare și echipament în nuanțe verzui-nucleare.
După cum se vede, elefanții nu au mai fost menționați separat la categoria “personaje”, din două motive. Primo – din cauza groazei pe care au inspirat-o martorilor oculari, incapabili apoi de o descriere coerentă; secundo – pentru că apariția lor a fost pur și simplu un act de sfidare la adresa autorului, care le refuzase, categoric, accesul în spectacol.
Până la urmă, prezența lor a fost motivată de necesitatea păstrării igienei localului, prin îndepărtarea viscerelor urât mirositoare, rămase în sală după actul oribil al sceleratului von Spee.

Criticii – în maniera lor categorică, grosolană și profund nedreaptă, criticii vor pune în dreptul persoanjului colectiv atributul de “amorf”, ceea ce le va atrage oprobiul mulțimilor și, inevitabil, deportarea pe îndepărtata stâncă St. Pierre et Miquelon, devenită între timp o prosperă comunitate formată din autor, spectatori și dizidența actoricească. Aici, criticii vor avea proasta inspirație de a debarca în chip de trupe coloniale britanice, revendicând micul teritoriu în numele prințului Charles și a pseudo-reginei Camilla.
Acțiunea lor se va încheia, fără glorie, pe fundul unui trauler canadian, unde au fost predați, în cătușe, de către poliția miqueloneză.
Câteva luni mai târziu, arhipelagul își va proclama independența sub numele de Republica Nova Utopia, embrionul unei viitoare societăți ideale, mai bună decât toate cele precedente la un loc. O societate ale cărei principale ocupații vor fi pescuitul, alpinismul, teatrul și literatura. O societate în care criticii nu sunt bineveniți.

Author, după sursele latine Auctor/ îi place să pozeze picior peste picior:
- într-un sacou cu carouri, pe care ar fi dorit să-l poarte la o emisiune TV pe care nu o va modera niciodată;
- în fața unei mașini de scris nemțești, pe care n-o va folosi niciodată (George, cel care se ocupă de recuzită, ne-a comunicat printr-un mesaj pe celular că la magazie sunt disponibile doar două modele – “Triumph” și “Olympia”, e drept, ambele în stare de funcționare);
- cu o pipă de lemn lustruit între dinți, din care nu va pufăi vreodată (de altfel, primii trei ani din viață și-i petrecuse într-un demisol igrasios, căpătase un astm solid și atât i-ar mai fi trebuit, să cadă în patima fumatului);
- în fața unei biblioteci cu volume mai mult necitite, aflate într-o devălmășie întreruptă doar de câteva icoane înrămate și poze de familie, pentru ca impresia generală să fie desăvârșită.
În schimb, nu-i place:
- să recunoască realitatea înconjurătoare, să admită adevărul, să fie rezonabil, să-și lase personajele în pace;
- să-și facă analizele, care-i vor aduce dovada medicală și incontestabilă a unui lung șir de suferințe incurabile: sindromul decuplării automate de la realitate (SDAR), reacția de conflict cu autoritățile (RKA), dependența excesivă de spoturi publicitare (DESP) și un început al maladiei recent descoperită de un grup de cercetători francezi și botezată, încă neoficial, “merde au cerveau”.

Decorul
Coloane groase și fântâni artezice secate. Ambianță gotică. Blocuri de piatră răsturnate și abandonate în posturi neverosimile. Vegetație rară, carbonizată, scheletică. Peisaj urban ce pare încremenit în pauza dintre două conflagrații atomice devastatoare.

Actul I
Nerecomandabil părinților cu copii sub 12 ani, voyeur-ilor de ocazie și amatorilor de telenovele. Acțiunea se petrece în fața cartierului general al Poliției Globale, vizavi de Ministerul Conglomeratelor Urbane. Este vizibilă inscripția de la intrare, gravată pe o placă de granit, redată în décor printr-o foaie de carton cenușiu, de proastă calitate: “te protejez - te servesc – ți-o trag când nu te aștepți – te îngrop cu capul în nisip sau în budă – te halesc de viu – iar în acest timp tu poți crede bine-mersi în democrație – de parcă i-ar păsa cuiva”.

Gina apare din neant, privind neatentă în jur. Ora e târzie, iar Șerpuitorii, Colcăitorii și Îndelung-Așteptătorii ar fi trebuit oarecum s-o îngrijoreze prin presupusa lor prezență. Dar Gina face abstracție de toate aceste rase ale întunericului, de parcă n-ar avea reflexe normale.
Premoniția ei – capacitate esențială pentru supraviețuirea în acele vremuri tulburi – îi spunea totuși că Gerd va fi prezent la întâlnirea conspirativă planificată chiar în fața sediului Poliției Globale. Îngenunchiază, lipindu-și urechea de caldarâmul umed, pentru a prinde semnalul venirii lui. Înregistrează un uruit suspect, care crește îngrijorător în intensitate. Evident, zornăitul metalic pe care l-a detectat mai apoi nu putea fi confundat cu mersul imperceptibil al debilului Gerd.
Sări brusc în picioare, într-o postură defensivă.

În mijlocul scenei își face apariția o enormă sferă metalică, lucind mat în lumina reflectaorelor. O trapă se crapă, lăsând la vedere un ecran de televizor ce avansează lent, părăsind bezna din interior.

Pe ecran se reia la nesfârșit aceeași fază: un cap imens vine rapid din fundal, pentru a face un prim-plan halucinant, cu ochii ieșiți din orbite și gura larg căscată. Capul pare a fi al unui drogat, iar asta ne întărește impresia că figura de pe ecran îi aparține fotbalistului Diego Maradona, iar faza care se reia obsesiv este unul din celebrele sale goluri marcate într-un meci cu miză uitată, disputat cu o echipă balcanică.
Căzută iar în genunchi, Gina urmărește fascinată spectacolul, așteptând, în orice moment, să fie mitraliată de strania sferă metalică. Însă șirul reluărilor însoțite de demențialul sonor cu “gooool!” se încheie sec, apoi, după o pauză, răsună distorsionat anunțul rostit de o voce impersonală: “Distracția s-a sfârșit. Vă rugăm, circulați. Retrageți-vă în Zona Grilajelor. Păstrați curățenia orașului. Nu scuipați pe jos. Vă mulțumim.”
Sfera se rostogoli greoi în sens invers, timp în care Gina, abia scăpată de vigilența polițaiului mecanic, înțelese că tocmai s-a consumat o întâlnire ratată.

Cortina
Pe întreg parcursul actului I, Auctorul a strâns din dinți, învinețindu-se progresiv la față. Repeta maniacal: “Fiasco. Eșec total. Nici un dialog. Nici un dialog!! Ce teatru mai e și ăsta? Ce scenariu se aplică aici?!” Coborî precipitat până la fosă, unde-l găsi pe sufleur răsturnat peste masă, cu ochelarii sparți și mustața sură odihnindu-se pe foile gălbui bătute la mașină și acoperite de mâzgăleli și adnotări frisonate, făcute în ultima clipă. Lumina piezișă a veiozei răsturnate dezvăluia amănuntul macabru ce lămurea fără echivoc situația: sufleurul zăcea cu un ditamai cuțitul înfipt în spate.
Resemnat, Auctorul examină pumnalul ruginit, terminat în cap de vultur cu solzi din turcoaze verzi și ochi de rubin, apoi oftă îngândurat: “Ah, idiotul de von Spee. A și început crimele. Trebuia să-l leg în cabina de machiaj.”
Apoi puse mâna pe mobil și formă, apăsat, numărul recuziterului George.


Actul II
Nerecomandabil greviștilor foamei, piloților de automobile cu cilindree modificată și amatorilor de raliuri clandestine.
Acțiunea se petrece în Zona Grilajelor.

În așteptarea Ginei, debilul Gerd improvizează, drapat într-o togă albă: “Vorbesc în numele adepților teoriei dispariției colective a civilizațiilor precolumbiene printr-o Poartă a Timpului, în numele tuturor celor care se consideră guru ai unor religii încă nerevendicate de grupurile insurgente ale lumii…”
Pauză, țipenie de om în jur. Cum Gina nu apăruse încă, limfaticul personaj ținu cu tot dinadinsul să atragă atenția publicului asupra sa: “Baron von Spee, Consul Onorific, păstrător al tradițiilor Pietrei Unghiulare din Heidelberg și trimis al unei puteri străine, de ocupație, te desfid: arată-te!”
În secunda următoare, în urletele îngrozite ale asistenței, Gerd se frânse în două, rupt din șale, secerat de un fascicul de lumină focalizată.
Graf von Spee apăru în toată splendoarea lui, coborând dintr-un triplan roșu. Păși peste rămășițele nefericitului Gerd, separându-i cu cizma trunchiul de picioare, apoi se întoarse militărește spre sală, links-rechts, pocni din carâmbi și-i execută metodic pe toți ocupanții fotoliilor de lângă scenă. În oroarea generală, își aruncă, cu un gest afectat, mantaua pe umeri și dispăru cu triplanul său roșu, spărgând cupola de sticlă a teatrului.

Cortina
La balcoane, mulțimea isterizată aplauda frenetic. Privindu-le pe matroanele cu hormonii răvășiți, ovaționând: “Bravo! Bravo! Bis! Biiis!” în rochiile lor decoltate, ghintuite cu paiete, Auctorului îi trecu prin minte un gând pervers: “hm, ar fi ceva șanse să avem o premieră memorabilă”.
Dar succesul depindea în mod crucial de reprezentația din actul III.

Actul III
Recomandabil tuturor celor care au supraviețuit până în prezent. La pauză, li se va servi avocado și vor fi avansați la diferite grade masonice, pentru o mai bună înțelegere a dialogului de care vor avea, în sfârșit, parte.

Scena I
Peisaj urban cu tramvaie abandonate.
Apar personaje noi:
Mel – bandajat, ciung, versatil, “curentat” de nenumărate ticuri fizice și mentale.
Foxy – perucă și ochelari de soare în unghiuri drepte. Posesoare a unui dream-car din anii ’50, cu aripi-glamour, faruri duble-triple, crom-neon, video-telefon, tuner-megaboxe, sistem de navigație cu computer asistat prin satelit și senzori anti-cop.

Avem parte și de dialog:
Foxy (îmbrăcată în uniforma roz a preoteselor Bisericii Extatice de Rit Crack-Marijuanic a Lumii Noi):
- Ultimele acțiuni ale Baronului von Spee ne îndreptățesc să luăm măsuri drastice. O, amicii mei serfici, cu idealuri imaculate precum batistele din hârtie de la supermarket, acest coșmar trebuie eradicat!
Mel (gâb, încruntat):
- Muiere stupidă, vorbirea-ți e abundentă și fără limite. Am soliciat încă de acum o lună Marelui Rit Crack-Marijuanic un studiu asupra deplasărilor Consulului von Spee: itinerarii, escortă, câte mașini, căi de acces… Unde sunt toate astea?!
Apare Gina, agitată (și, paradoxal, foarte sexy în postura ei exaltată de activistă-misionară-vestală a Revoluției):
- Anul trecut, am apucat să-i înfig un cip în picior, cu ocazia ceremoniei ridicării lui la rangul de Mare Arhonte Referendar de Marburg. De atunci l-am studiat în amănunt, este tipicar, urmează același traseu, dar rar îl face cu mașina. Preferă calea aerului, are un triplan roșu pe care scrie, la derută, “Red Baron”. Este mijlocul lui de transport favorit – aici trebuie lovit!


Scena II
Lumină difuză. Acțiunea se petrece înlăuntrul carcasei ruginite a tramvaiului 4, transformată în cartier general al anarhistului Mel.
Acesta se află suspendat de tavanul metalic printr-o rețea de fire roșii și albastre, obligatorii, așa cum am văzut din filme, în cazul fabricării bombelor cu ceas.
Mișcându-se ca un păianjen printre explozibili și grenade, Mel pare un alchimist dement. Cum combinarea mixturii letale perfecte se prelungea cam mult, Gina și Foxy au căzut de acord să ofere publicului mai puțin pasionat de chimie o toridă scenă lesby, executată fără complexe în partea din spate a tramvaiului.
Nimeni nu s-a arătat însă deranjat de această nouă derogare, spontană și insolentă, de la scenariul original.

Scena III
Știut fiind că la sfârșitul actului III va avea loc o explozie, spectatorilor ar fi trebuit să li se distribuie, conform Codicelui “Panem et Circenses”, veste antiglonț și căști de motociclist, cu vizieră. Însă, datorită bugetului redus, descurcărețul de George a plasat fiecăruia câte o platoșă de plastic și o pereche de ochelari de carton, rămași pe stoc de la eclipsa de Soare din 1999.

Un tropăit de cizme, ritmic și prusac, anunță intrarea în scenă a Baronului von Spee.
Acesta apare roșu la față, proaspăt ras, cântând imnuri patriotice, alternate cu repertoriul Oktoberfest. Dă să se urce în triplan… un fulger orbitor străbate scena, iar specatorii rămași în sală își pierd dinții, timpanele, nasturii de la redingote, perucile false, lornioanele și binoclurile de operetă.
Explozia declanșează căderea succesivă a unor decoruri pictate stângaci, în culori de bâlci. Tablourile se despăturesc, trecând rapid prin fața ochilor asistenței.
Sunt chiar etapele anterioare ale vieții baronului: iată-l aici micuț-blonduț, în spielhosen, în curtea caselului părintesc din Wolfsburg; iată-l aici cu mustață, locotenent de junkeri; iată-l dincolo cu cicatrice și medalie, strângând mâna Kaiserului; iată-l alături de consoarta rubensiană, pe care o cheamă Utte, Utter sau Mutter, cu o liotă de kinderi după ea…
După ce fumul deflagrației s-a mai rispit, din culise se strecoară conspirativ Mel, Gina și Foxy. Văzându-l pe baron împrăștiat pe jos, amestecat cu resturile triplanului său roșu, cei trei își unesc glasurile și răcnesc la unison:
- KOMMANDO!
Iar publicul, dezmeticit din șoc, zbiară extaziat, la rândul lui:
- K O M M A N D O !
Electrictatea din atmosferă reactivă, preț de o clipă, circuitele din capul baronului, care avu puterea să mai cârăie:
- KK – KKK – KOMMANDO!
În acest timp, brațul său, zvârlit la câțiva metri mai încolo, făcu un ultim gest patetic și oricum inutil, ridicând un deget obscen spre cupola cârpită a teatrului, unde acum fâlfâia o folie de polietilenă.


Cortina
Solicitat insistent de reprezentanții mass-media, care nu-i de mirare că n-au înțeles nimic din spectacol, purtătorul de cuvânt al regizorului a convocat o conferință de presă ad-hoc, în foaierul teatrului.
- Vom răspunde la o singură întrebare. Spuneți, domnișoară!
- Ce s-a întâmplat mai apoi cu protagoniștii?
- Gina și Foxy, din câte știm, și-au unit destinele, cununându-se în cadrul Bisericii Extatice de Rit Crack-Marijuanic.
Mel și-a continuat activitățile teroriste, devenind membru al grupării armate “Pirații din Madagascar”. Aflat în misiune în Africa, pe plajele malgașe, a căzut în mâna adevăraților pirați din Madagascar, care l-au executat fără prea multe explicații.
Gerd și von Spee, dezmembrați în actul II, respectiv în actul III, nu au mai putut fi reasamblați niciodată.
Descurcărețul George, după câteva tentative nereușite de a-i reasambla pe cei doi, a decis să-i vândă în piața de vechituri, bucată cu bucată, ca piese de schimb.
Trupa de elefanți aspersori s-a dizolvat, după încercarea eșuată de a pune pe picioare un show propriu – vodevilul “Trompele vesele din era post-atomică”. Membrii trupei au fost forțați să urmeze apoi cariere solo, prestând diverse servicii la domiciliul clienților: curățatul covoarelor, mici scenete, dans de societate sau, după caz, numere de pantomimă.
Acuzat de propagandă subversivă și atac la adresa valorilor morale ale Statului, Auctorul a fost exilat în Arhipelagul St. Pierre et Miquelon, alături de publicul rămas în viață, de actorii care erau dispuși să respecte scenariul inițial (dar n-au mai apucat să intre în scenă), de mașiniști, de înlocuitorul sufleurului mort la datorie, de inginerul de sunet și "maestrul" de lumini.
Toți aceștia au început o viață nouă, înființând Republica Utopia.

Epilog
De la o vreme, despre Republica Ideală Nova Utopia nu s-a mai auzit nimic.
În decembrie anul trecut, un cargobot ce naviga sub pavilion groenlandez (nerecunoscut de ONU) a primit un mesaj radio (neconfirmat oficial) din arhipelag, care suna astfel: “ca urmare a încălzirii globale, Marea Banchiză nordică s-a fisurat, ducând spre țărmurile noastre un munte de gheață plutitor, împreună cu o jumătate de milion de pinguini imperiali înfometați – în fața alternativei de a pieri înecați în drum spre Ecuator, pe înșelătorul lor adăpost, pinguiniii s-au transformat brusc în trupe de ocupație – hotărâți să împiedice extincția speciei lor, au ales să cotropească Republica Utopia – atacul s-a dat în seara zilei de 22 decembrie, pinguinii imperiali aflându-se sub comanda Marchizului La Plume – la ora la care scriu, Biblioteca a căzut în mâinile agresorilor – sute de mii de soldați hămesiți hăpăie cu pliscurile lor neprețuitele tomuri de filosofie, religie, istorie și beletristică – ultimul nostru refugiu este Agora –rezistăm cu disperare”…
Ce s-a mai întâmplat, nu se știe, mesajul s-a întrerupt în acest punct. Cert este că, în luna februarie a acestui an, Franța a reafirmat statutul de colonie al Arhipelagului St. Pierre et Miquelon. În luna martie, Poșta Franceză a emis o serie de timbre cu inscripția “L’Achipel de St. Pierre et Miquelon – Domaines Coloniales Francaises”. Mărcile poștale înfățișează grupuri de pinguini imperiali ce par a se simți foarte în largul lor pe niște bolovani colțuroși, iar filateliștii avizați consideră că valoarea maximă, cea de 10 ludovici (moneda post-euro), îl reprezintă pe Marchizul La Plume în persoană.
Cât despre cel care a lansat în eter ultimul apel către cargobotul groenlandez, istoricii par a se pune de acord că este vorba de un aventurier autointitulat, după sursele latinești, drept Auctor (*), primul și ultimul președinte din scurta, dar agitata existență a Republicii ideale Nova Utopia.

(*) Addenda – Dicționar
Auctor, auctoris – cel de la care pornește lucrarea; creator; străbun; părinte; întemeietor; făptuitor; autor; care dă ca sigur ceva; persoană care confirmă; izvor sigur; ideal.