agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-28 | |
Pe când aveam 9 ani, am descoperit adevărata putere a dragostei. Dacă de obicei, modelele timpurii de viață ne sunt părinții, în acest caz, bunicii din partea mamei mi-au servit această lecție.
Întâi trebuie să precizez că dintre cei șapte nepoți pe care îi avea atunci, eu am fost mereu alintatul bunicii. Nu am aflat niciodată motivul acestui atașament preferențial, cert e că eu primeam de obicei spuma laptelui proaspăt fiert, ceea ce pe atunci spunea multe. Nu am văzut-o niciodată pe bunica supărată, nici chiar când i-am călcat din greșeală un pui de o zi pe care nu l-am văzut când am intrat în camera încălzită unde îi ținea în acea primăvară neobișnuit de răcoroasă. Cred că i-a părut rău, dar când m-a văzut pe mine plângând, a uitat complet de el și a început să facă acea față schimonosită, cu ridurile-i arse de soare așezate într-o formă de mască de carnaval, care știa că mă face întotdeauna să râd. De aceea nu înțelegeam cum poate să plângă așa când s-a întâmplat treaba cu bunicul. Eram cu el în livada de pruni din fundul grădinii, mă învăța să cunosc când prunele sunt gata să fie adunate în niște butoaie mari, descoperite, și apoi fierte până rămânea doar licoarea aceea gălbuie din care mai bea el cu tata în serile petrecute în fața focului. Deodată, s-a prăbușit la pământ și a început să tremure ca apucat de friguri. Am alergat cât mă țineau picioarele mele de copil de 5 ani până la casă. Au chemat salvarea și l-au dus la oraș. Îmi amintesc că atunci când a venit doctorul la noi și a început să vorbească, pe măsură ce rostea cuvintele, lacrimile au început să picure pe obrajii bunicii. Și lumina orbitoare din ochii ei pe care nu o vedeam, dar o simțisem până atunci, începu să pălească. Cum puteau niște cuvinte fără înțeles pentru mine, ca „atac cerebral” sau „semipareză” să aibă un asemenea efect?! Trei ani mai târziu, când bunicul muri, totul era deja schimbat. Mama îmi spusese din timp că bunicul urma să ne părăsească în curând, dar pentru mine el devenise doar o voce mormăită, într-o cameră întunecată, în care părinții mă obligau să intru ori de câte ori veneam sau plecam de la țară. De aceea la înmormântare am încercat să păstrez aparența demnă a unui copil cuminte de 8 anișori, dar nu am vărsat nici o lacrimă. Nu puteam. Nu pentru fantoma care ajunsese în ultimii ani și pe care nu ajunsesem să o cunosc mai deloc în puținul timp petrecut împreună. În schimb bunica… Mi-a fost milă mai mult când au tras-o de lângă mormânt, decât atunci când tata a călcat un câine cu mașina și l-am privit în ochi, în timp ce se stingea, schieunând de moarte. Nu mânca decât forțată și plângea într-una. Nici măcar când mergeam eu la ea, nu reușeam s-o înveselesc, măcar puțin. Lumina ei se stinsese. —Se duce și asta… l-am auzit într-o zi pe tata. Imediat, mama îi trase o palmă atât de strașnică, încât îi înroși obrazul. Apoi începu să plângă. —Dacă m-ai iubi măcar pe un sfert cât l-a iubit ea pe tata… Dar tu nu știi ce aia dragoste adevărată, niciodată n-ai știut! Nu mai știu de ce m-am măritat cu tine… Atunci am înțeles cu adevărat ce face iubirea din om. Din persoana minunată la care veneam mereu cu plăcere, bunica ajunsese o epavă. Și, cum prezisese tata, după 6 luni, muri. De inimă rea, am auzit pe cineva vorbind la cimitir. De data asta, am plâns. Mult. O dată cu trecerea anilor, am aflat și eu multe lucruri noi, am aflat ce e atacul cerebral sau semipareza. Sau dragostea la prima vedere. Am fost colegi de clasă, dintr-a-ntâia până într-a opta, dar am ajuns într-un final ca doi străini ce trec unul pe lângă altul pe stradă fără să se vadă. De fapt, străinul nevăzut eram eu… A început relativ normal, ca orice interes de gen masculin pentru sexul opus, la vârsta aceea: trasul de cozi și tachinarea. Devenisem chiar bunicel la asta, reușind să îmi ating scopul de a o enerva aproape în fiecare pauză. Însă la începutul clasei a șasea, ceva s-a schimbat. A venit din vacanța de vară bronzată și cu povești despre mare. Apoi a început să vină la școală fardată și în fustă. Și –mai grav!– am început să-mi pierd influența asupra ei. De-abia mă băga în seamă, ajungând într-un final să-mi acorde atenția pe care o acorzi unui țânțar. Mi-a luat un an întreg să reanalizez situația și să pun la punct un plan de acțiune. Așa că într-o zi geroasă de martie am cumpărat un buchet de ghiocei și m-am prezentat în fața ei. I-am întins buchetul și cu un glas tremurat i-am zis: —Te iubesc… Întâi mă privi încruntată, neștiind ce să creadă. Apoi izbucni într-un râs scurt, care se tăie la fel de brusc pe cum începuse. —Tu vorbești serios. Se uită o clipă la prietenele ei, apoi zise: —Ascultă bine, râmă, pentru că îți spun o singură dată: Dispari! Târăște-te înapoi în gaura ta și nu-mi mai irosi timpul. Așa am aflat și ce e „inima rea”. Curând drumurile noastre s-au despărțit (nu că ei i-ar fi păsat!) și nu aveam să o revăd decât în urmă cu un an. Asta nu înseamnă însă că am uitat-o. Nici vorbă! Cum aș fi putut?! Au mai fost și alte fete, dar nici una ca ea. Nici pe departe. Însă cum spuneam, în urmă cu 12 luni și nouă zile, ne-am reîntâlnit. Întâmplător. Și din momentul când am recunoscut-o, am știut de era de făcut. Între timp, situația se schimbase puțin. Ea căpătase în liceu o reputație nu tocmai măgulitoare, iar eu moștenisem o avere frumușică de la un unchi din partea tatălui. Avantaj eu. Nu am nici o îndoială că, cel puțin la început, costumele scumpe, telefonul făcut la comandă și mașina sport și-au făcut datoria. Întâlnirea „întâmplătoare” în același club unde o văzusem cu o săptămână în urmă declanșă un lanț de evenimente ce culmină cu o cerere în căsătorie și o petrecere de logodnă zgomotoasă în cel mai select restaurant din oraș, cinci luni mai târziu. La întrebarea mea, a răspuns un Da! țipat uitând să mai pară surprinsă și trecând direct la beatitudine. Nu știu dacă era deja fericirea întâlnirii sufletului pereche sau doar încununarea unor eforturi, atingerea unui scop; indiferent, fie că vroia sau nu, urma să mă iubească! În noaptea aceea am avut parte de cea mai grozavă partidă de sex din viața mea. Următoarele două luni au fost critice. Nu știam dacă am timp destul, însă trebuia să încerc. Altfel, totul era în zadar. Acesta a fost primul obstacol: timpul. În aceste două luni, am avut grijă să fie mai fericită decât și-ar fi imaginat vreodată că ar putea fi. Cheltuiam banii cot la cot cu ea. Ne întreceam în a-i cumpăra lucrurile cele mai diverse: de la haine de blană, la bijuterii, de la duzine de trandafiri, la cele mai ieftine mărunțișuri, însă pline de semnificații. Din fericire, unchiul meu cel defunct avusese o avere mai mult decât mărișoară. Dacă ar fi știut pe ce i-am cheltuit-o, ar fi ieșit din mormânt să mă ia cu el înainte de vreme. Dar strategia mea nu consta doar în a-i arăta că știu să cheltui banii mai bine decât ea, asta ar fi fost inutil. În plus, o duceam în excursii pe munți maiestuoși și pe plaje însorite. La concertele formațiilor favorite. Și nu în ultimul rând, în plimbări lungi pe malul apelor oglindind razele lunii. Nu știu dacă aș fi fost în stare să fac ce aveam de făcut, dacă nu aș fi crezut întâi că o iubesc și eu. Al doilea obstacol: eu. Ajunsesem să o cunosc destul de bine: două luni de zile, nedespărțiți 24 de ore, înseamnă destul de mult timp. Nu era o persoană chiar așa de rea. Însă vedeam mereu în ea puștoaica arogantă care cândva, demult, fusese, și un cuvânt îmi țiuia din când în când în urechi: RÂMÃ. Dar pe măsura trecerii timpului și apropierea atingerii scopului, am reușit să trec peste ele și am început chiar să o îndrăgesc. Însă o criză pe care am avut-o într-o seară m-a readus la planul inițial. Îmi place să cred că reacția ei când a aflat verdictul a fost sinceră. Același țipăt ascuțit, acum exprimând întreaga neputință a omului în fața destinului. Leucemie. Am încetat să mai ascund pastilele și am intensificat vizitele la medic. Acum o luam și pe ea, intenționat trecând prin aripa de oncologie a Spitalului Județean și zăbovind ca să observ reacția ei. Ce am văzut era ceea ce așteptam de la ea: frică. Rămânea de văzut dacă era frica de a-și pierde sursa de venit, sau dacă într-adevăr planul meu funcționa. Încă nu eram decis. Oricum, acum nu mai erau multe de făcut. Am început cu vizite prin toate colțurile țării, la toți medicii de care auzisem sau nu. Au urmat tot soiul de remedii naturiste și leacuri băbești. Eu trecusem deja prin toate astea, însă acum vroiam să treacă și ea. Vroiam să vadă cu ochii ei fabuloasa avere mărunțită puțin câte puțin. Și am ajuns cu mulțumire la concluzia că, într-adevăr, contam pentru ea mai mult decât banii mei. Știa că nu eu făcusem averea, și nu puteam spera să o refac vreodată, chiar dacă prin cine știe ce miracol aș fi supraviețuit. Deci totuși mă iubea. Și astfel mi-am cheltuit timpul și banii rămași, până ieri, când am simțit în sfârșit că se apropie finișul. Am avut emoții în vreo două rânduri, când speranța unei recuperări părea mai vie datorită vreunui doctor prea zelos sau vreunui zvon despre cine știe ce leac miraculos. Însă soarta nu a fost atât de crudă cu mine. Ieri noapte am stat treaz, dar cu ochii închiși, să pândesc orice mișcare a ei. Nu a plecat de lângă mine nici o clipă, deși spre ziuă nu a mai rezistat și a adormit cu obrazul pe dosul palmei mele. Efortul meu nu a făcut decât să grăbească deznodământul, deci a meritat. Însă pe când o priveam cum doarme, cu urmele lacrimilor uscate pe obraz, am realizat că mai am un ultim obstacol de trecut: EA. Oare o iubeam și eu? Oare chiar o iubesc? Este posibil ca în inima mea năpădită de o ură prostească, dar mistuitoare, ură împotriva lumii întregi, a destinului, a lui Dumnezeu, să fi răsărit un firicel de iubire? Dar e prea târziu… Ce ar mai fi de făcut? Și oricum, ea nu mă iubea pe mine. Îl iubea pe cel care îi dăruise acele lucruri și acele iluzii, pe cel pe care credea că-l cunoaște, dar care în fond habar nu avea cine e. Eu nu sunt el. El fusese doar o unealtă care își îndeplinise cu prisosință scopul, și care murea acum pe un pat de spital. Iubise doar o coajă a unui ou din care nu a ieșit și nu va ieși niciodată nimic. Și va plăti prețul de a avea încredere în cineva, și îl va plăti înmiit față de cel plătit de mine într-o dimineață geroasă de martie, cine știe cu câte milenii în urmă!! Sunt mulțumit. Am trecut și ultimul obstacol. Și totuși, dacă… Taci! Dar dacă i-ai spune… GURA! Nu ai nici un drept! Ea te-a iubit și încă te iubește sincer. Va suferi enorm la gândul că acel cineva care îți e sortit să-l întâlnești o dată în viață, și pe care nu ar mai trebui să-l lași să-ți scape, i se scurge printre degete mai repede ca nisipul Clepsidrei. Nu i-ai dat niciodată vreun motiv să se îndoiască de dragostea ta, te-a iubit cu toată ființa ei. Dacă ai fi făcut-o, i-ar fi fost mult mai ușor să treacă peste moartea ta. Fă-o să te urască!! Spune-i adevărul. Spune-i că singurul motiv pentru care te-a iubit a fost ca să te piardă. Spune-i că pentru un sigur cuvânt rostit în vânt pe când era doar o copilă, va pătimi acum atât de crunt. Spune-i…! Nu te mai obosi, conștiință! Monstrul a murit. Ei îi mai dau vreo trei luni. Replică de agățat: „Știi, doctorii spun că mai am trei zile de trăit…” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate