agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-04 | |
S-a răsucit numai o dată în somn, și s-a trezit cu ochii închiși încercând să-și amintească. Ceva lipsea. Fereastra deschisă zâmbea către cer, nimic ieșit din comun, o banală cameră de burlac, studioul mânjit de urme de scrum, scrumiera prea plină și o pereche de șosete nu tocmai curate atârnând pe scaun. Lumina palidă a felinarelor târziu-noptatice se târa pe pereții un pic afumați, lăsând urme luminoase pe ușa plină de etichete de sticle, un hobby întâmplător și fără semnificație, aer cald, un borcan pe trei sferturi plin cu monede pe dulăpior, câteva zeci de plicuri goale primite de la un unchi îngăduitor, folosite uneori pe post de coli goale, două scrisori niciodată trimise îngălbenindu-se într-o cutiuță, la ce bun, corespondența este pentru cei care nu au ce face cu timpul, un fel de sictir de viață plutea în cameră, ca întotdeauna. Singur.
S-a ridicat într-un cot, mâna stângă bâjbâind după pachetul cu două țigări, bricheta scânteind de mai multe ori. A înjurat înfundat, azvârlind-o într-un colț obscur, cu un gest leneș, de dictator ce-și condamnă supusul la moarte. Alt supus înspăimântat, de data aceasta mai ascultător și plămânii s-au umplut cu otrava binecuvântată. Totuși, ceva lipsea. După atâția ani, pentru prima oară a stins țigarea înainte de a fi fumat-o până la filtru. Gestul surprinzător l-a lăsat cu o clipă cu palma în aer și teama venită de nicăieri i-a mângâiat spatele osos, zgribulindu-l. Pătura plină de puncte arse l-a învăluit mai bine, singur ca întotdeauna, fiecare zi mereu la fel, totuși, ceva lipsea. Ceva așa de banal și de obișnuit, încât nu-și dădea seama. Singur. La fel de singur era de-o viață, familie, rude, pierdute pe cărările întâmplării, trăind și ei pe undeva, uitați, uitători, trezindu-se poate în vreo noapte cu gândul la fiul, fratele, nepotul rătăcit în locuri neștiute, femeile rămăseseră toate în urmă, anii trecuseră ca niciodată de monotoni, aventuri întâmplătoare, niciodată începute din proprie inițiativă, și din când în când nopți albe petrcute frenetic, dar cu indiferență, deasupra sau dedesubtul vreunui corp mlădios și tânăr sau flasc și ridat, identic pline de sudoare și de reproșuri matinale, nici un moft, le accepta și le lăsa să plece fără vreun gest, nimic nou, nimic nou, și dintr-o zi, fără a-și propune, începuse să nu mai bage în seamă priviri pofticioase sau gesturi timide, provocatoare, subtile. Uneori se trezea privind în tavan, în minte cu întrebări vagi, niciodată cristalizate, o mirare mută stinsă repede de lenea covârșitoare. Fusese numit ratat, impotent, geniu, nimic nou, nimic nou. Și-acum, ca niciodată, simțea acut că ceva lipsea. Ceva ce nu fusese niciodată dorit, căci nu lipsise niciodată. Și-a pironit ochii în tavan, cu mâinile împreunate odihnindu-i-se pe xilofonul coastelor, mirarea vagă nemaiapărând, nimic nou, totuși ceva în minus. Singur, singur. Nu i-a displăcut niciodată singurătatea, nu i-a dus vreodată dorul, s-a aflat mereu în afara sentimentului, desigur, a existat cândva o perioadă de aparentă sociabilitate, o mască ce a pălit în timp, pentru a nu mai fi deloc într-un moment oarecare, uitat și el, sămânța se copsese, n-a avut însă de ce să încolțească, a așteptat să se întâmple altceva, nimic nu s-a mai întâmplat, și-acum... era altfel. S-a ridicat cu lene din patul îngust și a privit afară, prin fereastra deschisă și cu un geam crăpat. Și atunci a știut. Nimeni. Orașul era gol ca niciodată. Nu s-a mirat, nici măcar n-a tresărit. Doar mâna dreaptă tremura puțin când s-a întins după pachetul de țigări, și un zâmbet mic i-a lucit o clipă în colțul gurii, știa cumva că nu numai orașul era gol. Nu mai era nimeni. Nicăieri. Singur. Și-atunci, pentru prima oară după ani și ani, a început să râdă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate