Sfârșit de săptămână

Motto
„Doamne dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot și inteligența să le deosebesc”


La douăzeci și cinci de ani nimic nu mi se părea imposibil. Imaginam proiecte fabuloase pentru care mi-ar fi trebuit o sută de ani să le înfăptuiesc, dar la vârsta aceea timpul nu conta, credeam că oricum voi cuceri lumea !
În cele din urmă am cucerit-o pe Victorița, o brună spontană, căreia îi plăceau muzica, dansul, literatura, excursiile și clătitele umplute cu dulceață din cireșe amare.
Colegul meu Tiberius spunea că am făcut o fixație asupra acestei fete și-i păcat că s-ar putea să rămân cu buza umflată și-o să regret că am dat cu piciorul la atâtea șanse.
Mă ciondăneam cu el din cauza Victoriței, încercând să-i explic că ea nu-i ca celelalte, dar nu o scoteam la capăt, era convins că toate fiicele Evei au înscrisă în gene trădarea așa că e mai bine să profităm noi de ele decât invers.
El punea în aplicare acest principiu și folosea orice prilej să mai cucerească una. Avea un carnețel în care nota împrejurările în care a cunoscut fetele, semnele lor particulare și multe altele. Seara, la un pahar de bere îmi citea din acele însemnări, cam stereotipe mi se păreau mie. Uneori mă distram pe seama lui. Marusia, Larisa, Alida, Anita, toate sunt la fel. Capul tău deștept merita una mai bună. Pe domnișoara de la bar o cheamă Monica Luisa, Isabella Lupan și e cântăreață. Hai s-o invităm la masa noastră să ne cânte de amor ... El nu se supăra, spunea că sunt gelos pe farmecul și succesul lui și numai din prietenie nu îmi dă o lecție, că oricând ar putea să mi-o sufle pe Victorița.
Râdeam de vorbele sale fiind convins că se înșeală amarnic. Când evenimentul s-a petrecut totuși, pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet. Niciodată până atunci nu gândisem că nimic nu mai are importanță pe lumea asta fiindcă Victorița m-a părăsit !
Dintr-o dată studiul privind poluarea electromagnetică, excursiile în Bucegi la sfârșit de săptămână, întâlnirile cu prietenii la un pahar de bere, nu nmai aveau sens. Se crease în mine și în jurul meu un gol ce mă aspira precum vârtejul dintr-o bulboană ce nu iartă nimic.
În starea asta mă aflam în ziua aceea pe care mi-o amintesc în cele mai mici amănunte. Zăpușeala, zgomotul străzii de îmi țiuiau urechile, mulțimea compactă alergând de la o mașină la alta îmi dădeau o stare de leșin. Când a apărut troleibuzul târându-se precum o omidă, cu oamenii agățați ciorchine, n-aveam vlagă să mă năpustesc la asaltul ușilor. M-am hotărât în ultima clipă agățându-mă de o bară și împingând cu umărul de mi se tăiase respirația. Un oftat ce exprima poate suferință, mi-a atras atenția.
- Scuzați-mă am spus fetei din stânga mea. Aproape o strivisem încercând să-mi fac loc în aglomerație.
Troleibuzul a pornit cu scrâșneli din cauza burdufului care atingea asfaltul. Masa de oameni tăcută, aparent blazată, răspândind fel de fel de mirosuri, se unduiau o dată cu mașina, prin toate hârtoapele. Cu coada ochiului studiam tânăra care mă intrigase. Privirile ni s-au întâlnit ca din întâmplare. Surprinsă, a clipit de câteva ori, uitându-se apoi peste umărul meu. M-am foit o vreme până să încep :
- Știți, n-am vrut să vă lovesc.
S-a răsucit foarte încet spre mine. Îi asiguram protecția, încordându-mi spatele până la durere.
Parcă trezită din vis, abia am auzit-o.
- Ați spus ceva ?
Contrariat nu știam ce să-i răspund.
- E așa aglomerație mai ales sâmbăta, altminteri ...
- Îmi faceți loc ? La prima cobor.
M-am hotărât brusc.
- Cobor și eu tot aici.
Nu mi-a răspuns. Zâmbea abia perceptibil. Am traversat strada unde se-auzeau zgomotul de lăzi trântite, tocmeli la prețuri, vociferări. Fără voie îi admiram fusta de lână, lucrătura de mână, bluza albă apretată, ținuta dreaptă, o anume sobrietate.
Doi tineri îndrăgostiți, se-apropiau alene, ocupând toată aleea. Îi priveam și amintirea Victoriței îmi întunecă pentru o clipă gândurile. Le-am făcut loc să treacă, rămânând în urma fetei.
Þinuta ei mi-a atras încă o dată atenția. Fusta și bluza se mulau pe un corp proporționat, pantofii cu toc înalt îi puneau în evidență sveltețea. Se opri și după îndelungi căutări, scoase din geantă o chitanță. Mă pufni râsul.
- Dumneavoastră, tot la Nufărul ? Și eu care credeam că sunteți în vizită, că nu vă merge mașina că ... Decorul nu vi se potrivește !
- Nu înțeleg ce vă poate amuza ! Răspunsul era sec, tăios.
- Am făcut niște asociații ciudate, și d’aia am râs, iertați-mă.
Ghișeul pentru primirea și distribuirea hainelor se afla la etajul doi. Urcam scările încet, ea în față, eu câteva trepte în spate. S-a oprit o clipă și m-a măsurat fugar. O privire scrutătoare, ușor disprețuitoare mi s-a părut. Deodată m-am simțit foarte neînsemnat. Se citea atâta distincție și finețe pe chipul ei.
Ne-am așezat tăcuți la coadă. Acolo în holul spălătoriei căldura îmbibată de mirosurile lenjeriei, hainelor, covoarelor stivuite în maldăre mă sufoca. Fetele care serveau clienții se mișcau încet ca într-un vis halucinant. Am ieșit la aer hămesit. Îmi tamponam fruntea transpirată c-o batistă mototolită.
- Doamne, cum or răbda în zăduful ăla ? am întrebat-o mai mult ca să rup tăcerea.
Nu a răspuns. Mergea atât de absentă că așteaptam dintr-un moment în altul s-o văd împiedicându-se. La gât purta o bijuterie de familie probabil foarte scumpă și mă întrebam cum de are curajul să se expună în aglomerație.
- Fiecare are șansa lui în viață. Am tresărit. Vocea s-auzea ca un ecou. Omul sănătos, continuă ea, se adaptează relativ ușor la un mediu potrivnic. Vă mulțumesc pentru companie, la revedere.
„Of Doamne, ce-o să mă fac singur toată seara ?”
Pachetul pe care îl luasem de la Nufărul mult prea mare pentru a fi introdus într-o sacoșă mă incomoda și-l tot mutam dintr-o mână în alta.
- Când priveam la fetele acelea care abia își târșeau pașii, vorbea ea cu o voce înceată, tainică, m-am gândit că viața ne e dată parcă sub forma unor predestinări, genetic vorbind. Știe cineva când se naște ? Știe cineva când moare ? Și-acest arc al vieții între naștere și moarte are puține momente frumoae, cele mai multe sunt chinuitoare.
Se opri brusc ducându-și mâna la piept și inspirând puternic.
- Gata ... a trecut, n-aveam aer, poate a fost o senzație, n-am mai avut această stare.
„Oare ce-a vrut să spună cu predestinarea ?! Fandoseli de mimoză ! O fi religioasă ? Ce pantofi are !! Nici n-am văzut așa ceva prin oraș. Și calcă de parcă n-ar exista gravitație ! Probabil peste câteva clipe o să-mi ceară iar să ne despărțim. Ce să-i spun pentru a o reține ? Mai bine o las în plata domnului, nu se leagă nimic. Mă opresc prin piață să cumpăr ceva pentru acasă ... dacă ea m-ar ajuta ...”
- Ce-ați dori să cumpărați ?
Eram surprins că mi-a ghicit gândurile. Fața mi s-a luminat deodată. Înseamnă că nu se grăbește și nici nu e așteptată dacă are timp de târguieli sâmbăta după amiaza.
- Păi, ce se găsește, nu sunt pretențios.
La tarabe femei grase aranjau grămezile de vinete, ardei, prune, ascunzându-le în spate pe cele chircite, pătate sau lovite.
Niște piersici cât merele de mari îmi făceau cu ochiul. Mă căutam prin buzunare și ... Nemernicii, iar m-au furat ! Of Doamne, când om scăpa de hoți ? Le-aș tăia mâna ca să-i cunoască toată lumea. Și dacă ar recidiva le-aș mai tăia o ureche! Priveam viermuiala din jur și-mi venea să strig „Hoților, hoților !” Încercam să-mi ascund furia și abia reușeam.
În timpul ăsta ea a ales câteva piersici și i-a cerut femeii să i le pună în două pungi, dându-mi și mie una.
- Mulțumesc. Nu mă dau în vânt după așa ceva, vroiam doar câteva pentru nepoți, d’aia m-am oprit la tarabă.
- Am obsevat ! Zâmbește larg și-mi face cu degetul de parcă ar vrea să mă pună la punct. O simt dintr-o dată foarte apropiată. Abia bălmăjesc :
- De fapt mai aveam niște bani prin buzunare, nu știu unde naiba i-am rătăcit. Consider gestul dumneavoastră un împrumut. Parcă v-am spus, locuiesc la două stații de piață, dacă m-așteptați pe-aici, pe undeva,v-aduc banii imediat !
- Râde ... Dinții de un luciu nefiresc, aproape mă șochează.
- Erați atât de descumpănit !
- Voiam să vă invit la cofetăria din colț și când colo ... mi s-a spulberat orice speranță. Cu ce vă ocupați de ghiciți gândurile oamenilor ?
- Sunt medic.
Am făcut ochii mari. Nu îmi venea să cred. Victorița era medic pediatru. Să-i povestesc despre cearta noastră ?
- Ei ? insistă ea.
- Să fiu sincer, pe medici și pe artiștri îi privesc cu o anume superstiție ... unii luptă cu viața ... alții o crează, sau o recrează ! E ... cum să vă spun, am o anume admirație față de aceia care au reușit într-un domeniu inaccesibil mie.
- Exagerați !
- Deloc. Dar și eu lucrez într-un domeniu interesant, tehnica tensiunilor înalte, știți doar, energia stă la baza oricărei activități umane !
- Vă cam lăudați. Zâmbea cu toată fața. Eu de asemenea. Admiram fără să ne oprim florile în toate nuanțele oferite de țigănci.
- Domnișorule, ia domnițeri trandafiri, nu fiți zgârcit, ziceau ele.
O undă de tristețe trecu pe chipul fetei. Vorbeam de tot felul de nimicuri deși gândul cum să fac s-o invit la mine acasă fără să se supere, mă preocupa din ce în ce mai mult. Intrarea în blocul unde locuiam era străjuită de o alee cu sălcii plângătoare. Câteva fetițe și băieței s-au oprit din joacă și ne priveau. Nu îndrăzneau să-mi caute prin sacoșe când eram cu cineva. Le dau câte o piersică și urcăm până la etajul cinci.
- Aici locuiesc, spun c-o ușurare în glas.
Lăsăm pachetele în hol și-i arăt apartamentul. Mă felicit în gând. Cu două zile în urmă făcusem curățenie generală, bătusem covoarele, frecasem linoleul cu alba, chiuvetele și cada cu tix, aragazul lucea. În sufragerie, un bughet cu flori, pus într-o vază înaltă pe televizor, dau impresia unei primiri festive. Făcusem toate astea pentru Victorița ... iar ea îmi ceruse să mă decid :”Ori maică-ta, ori eu ! Nu sunt de acord să locuiască cu noi, nici acum nici mai târziu. E bine ca lucrurile să fie clare de la început”. Cum puteam să-i promit că dacă mama va ajunge în neputință n-o voi primi la mine ? Mintea mi se întunecă iar. Priveam fata de alături, și gândeam că nu este făcută pentru mine. Dacă n-ar fi aici nici n-aș crede că este posibil. Și-o fi dat seama că sunt băiat cumsecade ?! Poate nici nu sunt ! ce se poate spune despre mine ? Am un serviciu modest și un apartament la care voi plăti rate douăzeci și cinci de ani. Lucruri d’astea nu interesează fetele. Altceva ? M-a văzut prea supărat și-a vrut să-mi facă un bine, așa sunt unele fete, mămoase.
- Cum vă cheamă, am întrebat-o ursuz. Luase o carte din bibliotecă și-o răsfoia ca și cum ar fi fost singură.
- Larisa ! Larisa Ghencea !
- Ghencea ?!! Cât p’aici să-i amintesc de cimitirul cu același nume. Asocierea era morbidă și m-am scuturat ca de ceva neplăcut.
- Într-o vreme am fost pasionat de medicina naturistă. Am o groază de cărți despre homeopatie, acupunctură, presopunctură dar am și „Arta Iubirii” a lui Ovidiu. Să vă citesc ceva din această carte ? ... Mi-ar plăcea să fiu sclavul dumneavoastră.
- De ce nu ? Dar să lăsăm cărțile și să bem o cafea.
Umblu ca un năuc. De unde să-i dau cafea ? Trag sertar după sertar și în sfârșit găsesc o pungă cu ness. Apare și ea în bucătărie.
- Foarte ciudat ! parcă am mai fost aici. De altfel, toate bucătăriile de bloc sunt identice.
- Căsătorită ?
A încruntat ușor sprâncenele. În mod vizibil, întrebarea nu-i place.
- Locuiesc cu mama. Răspunsul ei nu mă lămurește și insist.
- De ce nu te-ai căsătorit ?
- Tu n-ai o prietenă ?! Expresia îi devine dură, impenetrabilă.
„Ba am drăguțo, îți închipui că ești prima cunoștință feminină ? E drept, n-am îndrăznit până acum să ridic ochii la o ființă atât de ... împondearabilă”. Continui cu voce tare.
- Ne-am certat acum câteva luni și ...
- Și ? mă încurajează ea.
- E complicat să-ți explic. Uneori, simt nevoia să fiu cu mine însumi, cu gândurile mele. Mi-am creat o lume a mea în care nu are acces oricine. Mi se pare inutil să continui.
- Da, te ascult.
- Ce să-ți mai spun ? În astfel de împrejurări devenea geloasă, mă sâcâia, îmi punea tot felul de întrebări. Plecam uneori la țară la sfârșit de săptămână. De la asta a pornit cearta noastră, n-o agrea pe mama. Rămân pe gânduri. Încă țineam la Victorița și nu vroiam s-o vorbesc de rău. Sunt surprins când îi aud vocea caldă, liniștitoare.
- Am fost o singură dată la țară, demult, în Bărăgan, undeva în zona Brăilei, ... aveam pe atunci zece, unsprezece ani. Nu-mi amintesc prea multe, totuși jocul acela, al fetițelor din sat, n-am să-l uit niciodată !
Fața ei se luminează treptat. Așa cum zâmbește, are aura unei icoane. Bucuria ne apropie. Mi-o închipui fetiță, alergând prin țărâna de-o palmă cu-n nor de praf în urma ei.
- La început am crezut că fetițele se distrează și m-am prins în joaca lor. Au făcut un copil din lut, l-au împodobit cu coji de ouă roșii, cu rochițe din lână și-o mulțime de flori, după care alaiul a tăiat comuna de-a latul până la o vâlcea cu iarbă înaltă și mărăcini ... Am început să plâng, să țip, alături de celelalte. Vroiam să fug de-acolo, însă nu mă puteam desprinde, eram ca în transă, o forță mă țintuise în loc. Așteptam să văd cum se înalță duhul din ceața care ne învăluise. Se oprește cu privirea pierdută. În ochi i se citea neliniște.
- M-au izbit atunci și n-am putut pricepe multă vreme lacrimile adevărate, bocetele sfâșietoare ale fetițelor în tot timpul procesiunii. Mult mai târziu am înțeles ... un copil poți să-l otrăvești doar cu un cuvânt, el trăiește totul cu o intensitate pe care noi cei mari de cele mai multe ori o pierdem !
- Îți spun și eu ceva, dar să nu râzi de mine ! Am la țară o cățelușă, Lupșa o cheamă. Stă în două picioare, mă privește în ochi, niciodată nu e nerăbdătoare. Îi dau o bucățică de zahăr, o ciocolată, o bomboană. Apoi iar stă așa, la nesfârșit. Pe prispa casei eu mă gândesc la o mie și unul de lucruri, iar ea așteaptă până îmi amintesc că e acolo. O mângâi pe cap și scâncește ca un copil. Am dorit foarte mult să se împrietenească cu Victorița, dar a zis „Lasă-mă dragă, are purici !” E atâta liniște acolo ! Râul, pădurile nesfârșite, munții din zare, îmi dau un sentiment al trăiniciei și uneori am nevoie de așa ceva.
Mă opresc. E ușor încruntată și pare că e concentrată la ceea ce face.
- În câteva minute sunt gata.
- Nici nu mi-e foame ... Dacă eram singur mă uitam la televizor.
- N-aș vrea să-ți strici programul din cauza mea.
- Vrei să mă supăr ?
- Bine, atunci fă-mi rost de o față de masă.
Larisa întinde bunătățile în sufragerie și vrea să dea drumul la televizor. O opresc strângând-o ușor de mână.
- Astă seară nu, prefer să mă uit la tine, ești, ca într-o poveste ! O mângâi pe păr și-i sărut în treacăt ochii. Mâncăm în tăcere și ne privim din când în când, zâmbind. S-a creat o vrajă pe care nu vreau s-o destram. Parcă ar fi cu mine dintotdeauna. Mă apropii încet și-o îmbrățișez. Îi șoptesc în timp ce se zbate.
„Ca o mătase sfâșiată
De zece lame de cuțit
Sună-n urechile amețite
Apretul fustei ... pipăit” ...
- Îți place Lorca ?
Se desprinde ca un arc. Vreau s-o sărut, mă-npinge, se zbate.
- E foarte târziu, trebuie să plec, imediat. Lasă-mă !
Þipătul m-a înfiorat. „Oare ce-or zice vecinii mei ?” Se îndreaptă spre cuier. Hotărârea ei mă lasă perplex. Totul mersese așa bine ! Și nici nu vroiam să merg mai departe ! Îi vorbesc rar, apăsat.
- Dacă ții neapărat, nu mă ating de tine, dar fă-mă să înțeleg, de ce ai urcat ? De ce ai acceptat să te însoțesc ? În definitiv te-am rugat să mă aștepți să-ți aduc banii împrumutați pentru piersici. Þi-am făcut o impresie atât de proastă ... sau a intervenit autocenzura ... Nu și nu pentru că ne-am cunoscut de câteva ore ! Prejudecăți ! Sunt oameni care nu se cunosc nici în câțiva ani cât ne-am ... hai să spunem „intuit” noi în timpul ăsta !
- Știu dar ... trebuie să plec.
„Paștele ei de viață” îmi vine să înjur. Îi răspund calm, cât se poate de calm.
- Fii înțelegătoare, e târziu, fulgeră ! Furia mă înăbușă. „Sunt prostul ei sau vrea să mă umilesc. Promit orice numai să rămână. Mă bagă în boală privirea aia, rugătoare. Te-ai hotărât să pleci, pleacă madame ! Nici nu știi ce vrei, în orice caz, n-am de gând să-ți cad la picioare, la dracu, în genunchi, pentru a rămâne ! Te las, du-te ! Ce mi-o fi trebuit încurcătura asta ?
- Îmi promiți, întreabă abia șoptit, cu mâna pe clanță.
„Așa îmi trebuie ! Te porți delicat și face pe virtuoasa. Dacă aș înțelege-o !”
- Nu fi trist, poate că altă dată am să-ți explic. Acum nu pot.
„Altă dată, n-o să mai fie o altă dată ! La bere colegii îmi povesteau că-n astfel de împrejurări, femeia dacă nu e puțin păruită, nu se simte bine. Să priceapă că are de-a face cu un bărbat, nu cu un tont ! Aș pune eu tehnica asta în aplicare, dar Larisa pare atât de chinuită ! Nimic care să mă ducă la gândul că face asta dintr-un capriciu, că joacă teatru, să mă incite mai tare.
- De acord, mormăi morocănos, voi fi cuminte, cuminte ! Îți aduc o pijama.
Deschid dulapul cu gândul aiurea. Caut printre lucrurile din rafturi, îngrămădite de-a valma, cămăși, maieuri, bluze. Iau una veche și i-o dau fără o vorbă. N-am curajul s-o trimit afară în miez de noapte, să-i spun că sunt un barbar nu fraierul ei și dacă tot citește gândurile oamenilor trebuia să-și fi dat seama cu cine are de-a face. Ar merita!
- Pot să-ți folosesc baia ?
„Privirea asta rugătoare ! Am priceput dragă, nu vrei, e clar asta, dar fără scene ”.
- E la dispoziția ta.
Aștept destul de mult până aud dușul. Glonț merg la cuier și-i caut în poșetă. Câteva sute și ceva mărunțiș în despărțitura mare, șervețele, o batistă înflorată și mirositoare. În despărțitura mică, într-un buzunar, buletinul și-o legitimație. Îmi notez seria, numărul, adresa. Inima îmi bate. Deși nu aștept să mă surprindă mă simt vinovat. Fotografia de pe legitimație e mai recentă. Ghencea Larisa. Medic internist, spitalul Colentina. „ Drăguța de ea, n-a mințit nimic!”. Intru în cameră, pun un cearceaf nou și deschid ușa de la balcon. E mare zăpușeală. Întind o pătură și rămân în chilot. Sting lumina și distrat de pregătirile făcute, privesc pe geam. Fulgerele sunt tot mai dese, tunetele abia se aud.
- Ai stins lumina ? Șoptește la ușă Larisa.
- N-am ieșit din cuvântul tău, îi răspund tot în șoaptă.
În bezna întreruptă doar pentru o clipă de-un fulger, o văd apropiindu-se. Nimerește greu patul. O iau de mână și mă așez alături de ea, la destulă distanță pentru a n-o atinge. Stau pe spate cu mâna întinsă, în așteptare. Tunetele din ce în ce mai dese se rostogolesc în noapte.
- Mi-e teamă, șoptește ea. Simt cum se apropie furtuna. O auzi ?
Nu-i răspund. Îi ating ca din greșeală vârful degetelor. Se retrage și mai mult apre marginea patului. „Face pe supărata ! S-o iau cu binișorul ...”
- E o teamă care vine din mine, n-o pot stăpâni ... S-a întâmplat în copilărie în Herăstrău, eram cu mama la plimbare când a început furtuna ... Doi tineri, au fost trăsniți în fața noastră ...
- Aici cu mine ești în siguranță. Mi s-a întâmplat ceva asemănător, la țară, în timpul unei furtuni. Atunci a apărut în gura podului de acasă Sfântul Ilie. Avea o mantie fluturândă și-o barbă mare, albă. L-am văzut pentru o clipă în lumina fulgerului, dar imaginea aceea cred că nu se va stinge niciodată din memorie. Deși întuneric o simt pe Larisa apropiată. Își trage perna lângă perete și se rezeamă de ea.
- Îmi place cum povestești, spune mai departe.
- În Muscel, casele sunt înalte, foarte înalte. Noi avem două, una scundă pentru toate zilele, alta cu pod și acoperiș țuguiat. Eram jos în casa cea scundă cu nasul lipit de geam și priveam la ploaia care bolborosea. Deodată, privind în sus, spre casa cea înaltă, am văzut o umbră uriașă în gura podului. Voia să coboare, să intre în pod, nu mi-am dat seama, că în același moment fulgerul urmat de un trăsnet care a făcut să zăngăne geamurile, m-au îndepărtat pentru o clipă de la fereastră. Când am revenit nu mai era acolo. Umbra semăna foarte mult cu tata, mi-am dat seama pe măsură ce timpul trecea. De câte ori era furtună, mă urcam în pod, mă ridicam pe stinghii până la acoperiș și mă ghemuiam într-un foișor de unde se vedea toată valea Mâzganei, mă uitam de-acolo cum cădeau trăsnetele peste stejarii bătrâni, nucii înalți și așteptam să-l văd încă o dată pe Sfântul Ilie în negura norilor sau în lumina șerpuitoare a fulgerului. N-a mai apărut niciodată!. Tata a murit de mult și nu mi-l amintesc decât când a trăsnit, de fapt el a fost în gura podului
O lumină orbitoare și-o bubuitură năprasnică, o făcură pe Larisa să vină pentru o clipă în brațele mele. Geamurile zăngăniră îndelung. Când liniștea se restabili se depărtă ca înainte.
- Închide ușa, te rog, m-am speriat atât de tare !
- Nu-ți fie teamă. Mă răsucesc spre ea și-o mângâi, îi caut sânii.
- Nuu ... Nuuu ! strigătul ei mă înfioară încă o dată. O sprijin cu mâna pe după gât și-n timp ce-o sărut, cu cealaltă mână trag pijamaua. „Jumătate e numai dorință, așteptare, jumătate e un arc, gata să mă plesnească.” Se încordează toată, mă împinge, se răsucește, se luptă pe tăcute până la epuizuare. În cele din urmă se abandonează, în brațele mele. Un sărut fără sfârșit ne scufundă într-o uitare totală. O pală de vânt și picăturile mari de ploaie care lovesc ritmic ușa dedschisă ne determină să ne strângem unul în altul. Trag pătura peste noi și-o alint mângâind-o. Nu-mi pasă că de la brâu în sus a rămas tot îmbrăcată, o bluză, peste care a îmbrăcat pijamaua mea.
- Îmi spui, ... spune-mi îi aud vocea înceată, timidă, ce m-a contrariat toată seara.
- Aș vrea să-ți spun că n-am mai întâlnit o fată ca tine și-mi pare rău de timpul pierdut până acum ! Ești însă ceva mai mult ... Ești ca o dimineață în soarele de mai, ești raza caldă a primăverii după o iarnă care nu se mai sfârșește ... ești lebăda care își plimbă singurătatea pe un lac înfiorat de razele lunii ... Þi-a plăcut cum mint ?
- Îmi pare rău, îi aud vocea gravă, aproape răgușită, n-am fost cinstită cu tine, iartă-mă !
Face o pauză. În liniștea nopții, îi aud răsuflarea agitată. Brusc mă cuprinde teama, teama de ceva rău, ireparabil, așa îmi explic de ce i-am căutat în poșetă, de ce i-am dat pijamaua veche, de ce n-am lăsat prosopul meu în baie ... Mă scutur ca de ceva neplăcut, îndepărtându-mă cât pot, aproape inconștient.
- Nu mă judea aspru !
Abia o aud. Încerc s-o privesc, însă bezna îmi dă sclipiri verzi în ochi.
- Încă o dată iartă-mă ! Trebuia să plec aseară. Dacă aș fi vrut cu tot dinadinsul aș fi reușit. N-ai nici-o vină.
Simțurile îmi sunt treze. Timpanele îmi țiuie. Nu știu unde vrea să ajungă.
- Au trecut șase ani de atunci. Îmi aducea flori ... multe flori și spunea că nu poate să trăiască fără mine. Se oprește. În mintea mea se năpustesc întrebările dar eu aștept să continue. Răsuflă adânc. Vocea e monotonă, indiferentă aproape.
- La început mi s-a întărit sânul drept. O jumătate de an i-am ascuns, am făcut totul pentru asta deși îmi cerea insistent analizele, să ne căsătorim, spunea el. Bănuia probabil. Nu-mi place să mă plâng, luptam să înving boala și n-o consideram gravă. A urmat internarea, zilele de coșmar. Continuam să ne vedem, adesea și de două ori pe zi. Apoi mi-au extirpat sânul.
La tresărirea mea, tăblia patului s-a lovit de perete. A urmat un moment de liniște apăsătoare.
- Așa se întâmplă, cunosc reacția. La confirmarea diagnoisticului i-am văzut fața, era desfigurată de teamă, silă. E o boală care nu se transmite, încercam să-l conving. Inutil. A mai venit de câteva ori și nu l-am mai văzut. Am suferit mult. Am supraviețuit, cum, nici eu n-am știut. Mi-am pus mereu întrebarea, de ce tocmai mie, de ce ? De ce în unele cazuri se reușește și în altele nu ? Am citit imens despre asta ... Medicina vindecă aproximativ treizeci de procente din cazuri, cam tot atâtea cât reușea să vindece de ciumă medicina evului mediu, deși există adevărate biblioteci, zeci de mii de tratate care analizează boala.
Abia înțeleg explicațiile ei. Capul îmi vuiește, trupul mi-e amorțit. Aș vrea să-mi înfig unghiile în carne să simt că exist.
- Prieteni n-am mai avut. La ce bun ? Nimeni nu suportă infirmitatea, nici eu, compătimirea celor din jur, mă ucide mai mult decât boala însăși. Mi-ar fi plăcut să iubesc, să fiu iubită ... dar nu din milă. Am urmărit cu-o plăcere patologică toate cazurile limită venite la noul loc de muncă, spitalul Colentina. Zile în șir, săptămâni de-a rândul îi îngrijeam, urmăream evoluția bolii, le deveneam necesară, le insuflam curaj, atât cât puteam să le dau. Acasă citeam, speram într-o minune. Felul ăsta al meu nimeni nu-l înțelegea. Dacă ar fi știut că și eu sunt bolnavă ... ! Acolo printre ei era singurul loc unde mă simțeam bine pentru că ei aveau nevoie de mine.
Din punct de vedere medical nu o să pățești nimic, ți-o spun ca specialist. O aventură ca oricare alta ! Poate sunt puțin cinică, iartă-mă ... O să-ți trebuiască un timp până o să te obișnuiești cu ideea că de fapt victoria a fost a mea, asupra vieții, bineînțeles. Tu mi-ai servit doar ca experiență care n-o s-o mai repet, e greu să găsesc un al doilea bărbat ca tine. Þi-am urmărit reacția, comportamentul ... Era să mă prind în propria-mi plasă, am crezut un moment că nu ești lipsit de sensibilitate și de oarecare înțelegere ... Vroiam să renunț la experiment și să plec. M-ai fi căutat ... poate aș fi început să țin la tine ... Ar fi fost groaznic. A doua oară nu aș mai fi suportat. Așa ... o aventură fără nici o urmare de ordin medical ... S-a întâmplat fără sentiment ... fără iubire ... Nu puteam să fac asta decât cu un om superficial, mi-a trebuit mult timp să te găsesc, te-am intuit după câteva replici, te-am lăsat să crezi că sunt una din gâsculițele care abia așteaptă ... în sfârșit faptul e consumat, nu se mai poate face nimic.
Zac inert. Patul se rotește, casa se rotește, în cap îmi huruie vocea ei neîntreruptă care nu se mai termină, nu se mai termină ! Mă simt pângărit, am în față pieptu-i descompus, sânii descompuși, simt în nări duhoarea amestecată cu parfumul fin ce m-a intrigat toată seara. O dorință bolnăvicioasă mă îndeamnă să înlătur pătura, să urlu. Văd în bezna nopții gaura din piept și rozaliul oaselor albe, roase. Cum putea să simtă durere sau plăcere când am iubit-o ? Carnea ei e putredă și n-o mai doare. Și-acum ... ce așteaptă de la mine ?! Să-i dau un an, o lună, o zi ... i-am dat-o, dacă asta a vrut ... Triumful vieții !... Experiment ! ... Doamne, am servit drept cobai unei minți bolnave ! ... Acolo în beznă ... e foarte singură ... E toată o rană ... dacă ar plânge ... Nu are putere, s-a golit. Corpul ei e însă viu, l-am simțit, am strâs-o în brațe și ... sufletul ...
Cum s-o ucid încă o dată ?! Mă răsucesc puțin și-i caut mâna. E fără vlagă, e de gheață. Îi dau treptat căldură, încet, încet, încet. Simt cum se destinde.
Lucrurile din casă prind contur în lumina difuză a dimineții. Nu ne spunem nimic, nu ne mișcăm, ne ținem doar de mână.
Au trecut de atunci zece ani ... și azi când aranjez florile pe mormântul ei, este tot un sfârșit de săptămână.

Post scriptum

Au mai trecut zece ani și întâmplător am citit însemnările scrise de mână pe marginea unei comunicări științifice susținute de un oarecare.
„Era o zi mohorâtă când la Paris am mers la cimitirul Per La Chais și-am pus o floare la mormântul lui George Enescu chevalier de legion d’oneur. Spre surpriza mea paznicul mi-a zis ... L-am cunoscut și eu pe Enescu ... memoria celui care a fost trăiește doar un timp în amintirea celor apropiați ,apoi dispare în umbra istoriei ...” Oare de ce această afirmație mi s-a părut atât de tristă ?


Nicolae Aurelian Diaconescu