Mulți ani a fost orb la ciudățenia casei pe care o cumpărase în tinerețe. N-a băgat de seamă decât ceea ce ieșea în evidență, pentru el a fost un loc în care să stea, nimic mai mult, poate n-a remarcat nimic straniu pentru că nu au fost necesare nici un fel de reparații, casa părea că se îngrijește singură, nu s-a spart vreo țeavă de apă, nu s-a stricat nici un fir electric, nici o ușă, nici un geam nu s-a spart, igrasia nu a venit să păteze pereții, varul nu s-a cojit, faianța nu s-a dezlipit, nici măcar chiuveta nu s-a înfundat. Se obișnuise cu liniștea, cu lipsa de preocupări, nu s-a mirat niciodată, decât acum.
A văzut neregula pentru prima dată cu două luni în urmă, dintr-o întâmplare. Atunci, a crezut că greșise, ochiul înșeală, poate bătrânețea, poate oboseala, cine știe, și în aceeași noapte, pe la patru dimineața, s-a trezit cu îndoiala sfredelindu-i mintea. Și dacă, totuși...? N-a mai avut răbdare și în toiul nopții a ieșit să măsoare. Și a măsurat și înăuntru, și afară, de mai multe ori, până când, cu mâinile tremurându-i, puțin amețit și cu ochii măriți de o spaimă tubure și confuză, a trebuit să accepte evidența. Casa era mai mare măsurată pe dinafară. Mai lungă cu aproape un metru și jumătate, chiar dacă adăuga o grosime intenționat mai mare a pereților. O cameră secretă! Și ochii i-au lucit: comori nebănuite, pirați, adultere zidite de vii, o întreagă istorie sălbatică descoperită de un bătrânel...
Câteva zile a trăit febril, cu imaginația galopându-i ca în tinerețe, ba chiar s-a așezat la masa din bucătărie, hotărât să scrie un roman nemaivăzut, cu privirea fugindu-i des către peretele ce ascundea minuni și secrete, a ciocănit fiecare centimetru, cu urechea mânjită de var, a adulmecat colțuri și a mângâiat zidul cu duioșie, dar nici o crăpătură nu îi revela intrarea, nici un zgomot diferit, totul suna a plin, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Apoi revolta i se strecură încet în suflet, nu i se părea drept, trebuia să existe o intrare ascunsă, trebuia. Atâta nedreptate, și și-a adus aminte de viața-i de până atunci, de palmele primite de la șefi de șantier, de fire de păr albe apărând mai multe în fiecare dimineață, celelalte căzând, ducându-se cu zilele fără gust și de patul rece. Norocul surâzându-i poate acum, niciodată prea târziu, un zâmbet scurt iluminându-l uneori, dar nedreptatea, lipsa de respect îl măcina, cum adică nu e nici o intrare, nu se poate, asta e discriminare...
În ziua următoare a căutat prin actele aruncate în funduri de dulap, a deschis sertare în care cu ani în urmă păianjeni cuibăriți nu se știe cum își țesuseră pânzele și muriseră liniștiți în mijlocul lor așteptând zadarnic o pradă ce n-a mai venit, a răscolit ca un răufăcător prin valizele în care îngălbeneau încă fotografii mai vechi decât amintirile sale, căutând în van un document, unul singur, care să îi spună măcar anul în care fusese construită casa. O cumpărase în vremuri cu noroc, demult apuse, de la un oficial plictisit care îi ceruse un preț de nimic, spunându-i că fostul proprietar plecase departe și o lăsase părăsită, statul neavând ce face cu ea. Nici măcar nu se tocmise, semnase actele înainte chiar de a o vedea pe dinăuntru, îi plăcuse oricum, mobila demodată o păstrase neatinsă, în atâția ani n-a dat cu var pe vreun perete, n-a vopsit o ușă, ca acum să vadă că misterul casei l-a însoțit mereu, ascuns și totuși la vedere.
Și-ntr-o clipă de furie, stând în fața peretelui golit de tablouri, s-a întors scurt și-a ieșit să smucească de barosul ruginit care zăcuse mai bine de două decenii în atelier, l-a cărat cu greu în casă și când a intrat a văzut ușa veche, apărută de nicăieri, așteptând în mijlocul zidului, de parcă fusese acolo dintotdeauna. Uluit a scăpat fierul greu și a înaintat ezitant, apoi cu hotărâre de neclintit a apucat clanța obișnuită și a intrat într-un culoar gol și plin de praf.
Doi ani mai târziu, un tânăr zâmbea cumpărând de la un oficial plictisit o casă al cărei fost proprietar plecase departe și o lăsase părăsită, statul neavând ce face cu ea.