agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7339 .



Nopti albe
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Fiodor_Mihailovici_Dostoievski ]

2005-05-15  |     |  Înscris în bibliotecă de



Nopti Albe


Roman sentimental


Din amintirile unui visător




INTIIA NOAPTE


Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinerețe pot fi nopțile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atît de luminoasă, încît, privind-o, te întrebai fără să vrei : cum e cu putință oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe și oameni posomorîți ori cu toane ? E foarte tinerească, desigur, și această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea să-ți însenineze cit mai des sufletul ! Alunecînd însă cu gîndul la feluriți oameni îmbufnați și cu toane, mi-am amintit și de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimțite stăpînire pe mine, chiar din zori. încercam senzația penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit și uitat de toți. Oricine este în drept, firește, să mă întrebe : dar cine erau acești „toți" ? De vreme ce, în cei opt ani de cînd locuiesc aici, la Petersburg, n-am reușit să leg aproape nici o cunoștință. Și ce rost ar avea, la ce mi-ar folosi de fapt asemenea cunoștințe, cînd, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul ! De aceea am și avut impresia că mă părăsesc toți, cînd orașul întreg s-a ridicat deodată cu tot calabalîcul, pornind într-un exod grăbit spre localitățile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Ingrozit la gîndul că rămîn singur, am hoinărit trei zile la rînd pe străzi, pradă unei tristeți copleșitoare și fără a izbuti să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam de-a lungul cheiului — nu mai întîlneam acum nici un chip cunoscut, nici unul din oamenii aceia cu care mă obișnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani de-a rîndul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoșteam... îi cunoșteam de aproape, căci le studiasem atît de bine chipurile, încît am ajuns să le admir cînd sînt voioase și mă simt tare abătut cînd le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrînel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nu-l întîlnesc, la aceeași oră, pe Fontanka. Are o înfățișare atît de gravă și e atît de cufundat în gînduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mîna stîngă, iar în dreapta ține un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar și el m-a observat și manifestă față de mine o simpatie sinceră. Sînt convins că, dacă s-ar întîmpla să nu fiu la ora obișnuită și la locul știut de pe Fontanka, l-ar cuprinde ipohondria. Iată de ce cîteodată aproape că ne și salutăm, mai ales cînd amîndoi sîntem în bună dispoziție. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rînd, întîlnindu-ne a treia zi, printr-o pornire spontană, duserăm involuntar mîinile la pălărie; ne oprirăm totuși la timp, stăpînindu-ne gestul și trecurăm cu simpatie unul pe lîngă celălalt. La fel de bine îmi sînt cunoscute și casele. Cînd trec pe. stradă, fiecare parcă m-ar întîmpina cu aerul că vrea să-mi iasă în cale, mă privește cu toate ferestrele și doar că nu-mi spune : „Bună ziua ! Cum vă mai simțiți ? Cît despre mine, mulțumesc lui Dumnezeu, sînt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj" ; sau : „Cum o duceți cu sănătatea ? Eu de mîine intru în reparație" ; sau : „Eram cît pe aci să pier în flăcări și de-ai ști ce spaimă am tras" etc. Printre ele — vorbesc de case — am și prietene mai apropiate : una are de gînd să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva — ferească sfîntul! — s-o dea gata cu tratamentul lui. Sau, n-am să uit niciodată întâmplarea cu o căsuță foarte drăguță, de culoare roz-pal. Era o căsuță de zid, zveltă și cochetă, și mă privea cu atîta prietenie, iar la vecinele ei grosolane și greoaie se uita atît de semeață, încît inima-mi tresaltă de bucurie ori de cîte ori mi se întîmpla să trec pe lîngă ea. Dar săptămîna trecută, avînd drum pe acea stradă și aruncîndu-mi privirea spre prietena mea, o auzii căinîndu-se amarnic : „Privește, mă vopsesc în galben!" Mizerabilii! Barbarii! Nu-i cruțaseră nici coloanele, nici cornișele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simții în gură gust de fiere și nici pînă acum nu mi-am găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluțiseră în chipul cel mai stupid zugrăvind-o în Culoarea Imperiului ceresc . Așadar, cititorule, cred că înțelegi cam în cel fel cunosc eu tot orașul Petersburg.
Spuneam mai adineauri că trei zile la rînd m-a chinuit acea stranie neliniște, pînă cînd să-mi dau seama de pricinile ei. Hai să zicem pe stradă n-aveam cum să mă simt bine (lipsește unul, nu mai apare altul, unde o fi cutare ?) — dar nici acasă nu mă simțeam în apele mele. Două seri m-am perpelit ca pe jăratec, să aflu ce nu-mi vine la socoteală în ungherul meu ? De ce acum mă simt atît de stingher acolo? și cu o privire nedumerită cercetam pereții verzui, afumați, tavanul acoperit de păienjenișul pe care Matriona îl ocrotea cu deosebit succes, întregul mobilier, fiecare scaun în parte, dacă nu cumva aici e buba ? (Căci la mine în casă, chiar dacă un singur scaun nu stă pe locul unde-l știam ieri, îmi pierd îndată tot echilibrul sufletesc și nu mai sînt în stare să-mi aflu locul.) Încercai să mă uit îndelung și fix în lumina ferestrei — zadarnic... nu-mi era cîtuși de puțin mai ușor ! La un moment dat, am chemat-o pe Matriona și am dojenit-o părintește pentru păienjeniș și pentru lipsa de curățenie din casă, dar femeia m-a privit foarte nedumerită și a plecat fără să spună un cuvînt, iar pînzele de păianjen au rămas pînă azi în același loc. In sfîrșit, de abia în dimineața aceasta am izbutit să-mi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Asta-i, va să zică ! Pur și simplu ei toți fug de mine; din cauza mea, deci, o șterg din oraș, se cărăbănesc la vile. Iertați-mi expresia aceasta vulgară, dar acum, drept să spun, chiar că nu-mi arde de finețuri stilistice... nu-mi arde de loc, pentru că e cert că tot ce există în Petersburg fie că a plecat, fie că o să plece cît de curînd în vilegiatură; pentru că în oricare domn onorabil, cu înfățișarea gravă, ce tocmește un birjar, sînt dispus să văd îndată un venerabil cap de familie, care, după obișnuitele-i îndeletniciri de serviciu, se grăbește, fără să-și ia bagaje cu el, să ajungă în sînul familiei sale instalată în vreo vilă; pentru că orice trecător părea acum să aibă o înfățișare cu totul aparte, vrînd parcă să spună fiecărui nou întîlnit : „Noi, domnilor, nu sîntem aici decît așa, în trecere, iar cel mult peste două ore sîntem plecați în vilegiatură". De se-ntîmplă să se deschidă o fereastră în geamul căreia mai întîi ciocăniseră niște degețele subțiri și albe ca neaua, și să apară căpșorul unei fetițe drăgălașe, care strigă după vînzătorul de ghivece cu flori — nu-mi închipui altceva decît că florile nu se cumpără numai așa, ca o încîntare de primăvară sau pentru primenirea aerului unui apartament sufocant de oraș, ci pentru că, peste foarte puțin timp, cu toții se vor muta la vilă, ducînd cu ei acolo și florile. Mai mult decît atît, în statornica mea năzuință de a descoperi mereu noi particularități și indicii de un anumit gen, obținusem atîtea succese remarcabile, încît constatai cu satisfacție că ajunsesem să ghicesc fără greș, numai după înfățișarea pietonilor, în ce vilă locuiește fiecare. Locuitorii ostroavelor Kamennîi și Aptekarski, sau cei de pe șoseaua Peterhof se deosebeau prin distincția studiată a manierelor, prin eleganța hainelor de vară și prin luxoasele trăsuri cu care veneau în oraș. Cei din Pargolovo și de mai departe „impuneau" de la prima vedere prin simțul măsurii și prin seriozitate; vizitatorul ostrovului Krestovski sărea în ochi prin voioșia lui pe care nimic nu o putea tulbura. Și, lucru curios, fie că mi se întîmpla să întîlnesc vreun convoi lung de căruțași, cu hățurile în mîini, pășind agale pe lîngă căruțele încărcate vîrf cu calabalîc (mese, scaune, divane turcești ori neturcești și felurite lucruri gospodărești trîntite claie peste grămadă), deasupra cărora trona — uneori chiar în vîrful grămezii de boarfe — cîte o bucătăreasă sfrijită, păzitoare zeloasă a avutului boieresc; fie că urmăream îndelung cu privirea luntrile greu încărcate cu tot felul de obiecte casnice, lunecînd agale pe Neva sau pe Fontanka, pînă către pîrîul Ciornaia sau către ostroave — în imaginația mea, căruțele și luntrile se înzeceau, se însuteau și mi se părea de fiecare dată că totul s-a urnit din loc și a pornit la drum, mi se părea că totul începe să se mute, în caravane întregi, pe la vile; că Petersburgul e amenințat să ajungă un imens pustiu, așa încît, pînă la urmă, mi se făcea tare rușine, mă simțeam jignit personal și începea să mă roadă tristețea, pentru că numai eu nu aveam unde și de ce să plec în vilegiatură. Aș fi fost gata să mă urc în oricare din aceste căruțe și să însoțesc bucuros orice domn cu înfățișare respectabilă, care ar fi tocmit o birjă ; dar nimeni, absolut nimeni nu mă invita ; ca și cum m-ar fi uitat cu toții, ca și cum aș fi fost într-adevăr un străin pentru ei!
Am rătăcit astfel mult, pînă cînd — potrivit obiceiului meu — am izbutit să uit cu desăvîrșire unde mă aflu și m-am pomenit la marginea orașului. Recăpătîndu-mi deodată buna dispoziție, am trecut dincolo de barieră și am apucat pe drumul dintre lanuri și fînețe, simțind cum dispare oboseala din mădularele-mi ostenite, cum înviorarea îmi umple ființa întreagă și cum o povară apăsătoare mi se ridică de pe suflet. Toți trecătorii mă priveau cu simpatie și doar că nu mă salutau; toți păreau cuprinși de o rară
mulțumire și toți, pînă la ultimul, fumau țigări de foi. Eu însumi mă simțeam copleșit de un inexplicabil sentiment de beatitudine, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ca și cînd m-aș fi pomenit deodată undeva în Italia — atît de puternic năvălea în sufletul meu natura, uimindu-mă, împrospătînd forțele inimii mele de orășean aproape bolnav, de om aproape sufocat între zidurile orașului.
O dată cu sosirea primăverii, natura Petersburgului devine nespus de înduioșătoare; cerul își deschide belșugurile de puteri și rîvne, iar de jur împrejur totul dă în verde și se împodobește cu fermecătoare smalțuri de flori... Fără să vreau, natura îmi poartă atunci gîndul, nu știu cum, la cîte o fată ofilită, plăpîndă, dintre cele la care și tu, cititorule, privești uneori cu milă, alteori cu un fel de dragoste și compătimire, sau pur și simplu nici nu o iei în seamă, dar care se întîmpla pentru cîte o clipă, deodată, ca într-o taină, să se facă nespus de frumoasă, încît tu însuți rămîi mut de încîntare și, fără să vrei, te întrebi : ce putere a știut stîrni atîta strălucire în acești ochi triști și îngîndurați ? Ce mister a putut aprinde bujorii aceștia în obrajii palizi și slăbiți ? Cine a putut să însuflețească gingașele trăsături ale chipului ei cu atîta pasiune ? De ce tresaltă așa de tulburător acest piept ? Ce anume și-a revărsat puterea, viața și frumusețea pe chipul sărmanei fete, silindu-l să strălucească cu un zîmbet atît de luminos, să se învioreze de atîta voie bună, de scînteietoare seninătate ? Dacă vei privi împrejur, ca și cînd ai căuta pe cineva, vei înțelege... Dar clipa a trecut și e posibil ca mîine chiar să întîlnești din nou aceeași privire cunoscută, adîncită în reverii și absentă ca și mai înainte, aceeași față palidă, aceleași mișcări docile și timide, poate chiar regretul sau pînă și urmele mîhnirii și ale unei ucigătoare tristeți pentru rătăcirea de o clipă... Și cîtă părere de rău în sufletul tău, că s-a stins atît de repede și fără de speranță frumusețea efemeră, atît de amăgitoare, dezvăluită atît de zadarnic și de fulgerător, irosindu-se apoi sub privirea ta uimită, încît nici s-o îndrăgești cu adevărat nu ai avut timp...
Și totuși, noaptea care a urmat a fost pentru mine mai bună decît ziua ! Iată cum s-a întîmplat.
M-am înapoiat în oraș foarte tîrziu și poate că trecuse de ora zece cînd mă apropiasem de casă. Trebuia să trec pe cheiul canalului, unde la ora aceea nu întîlnești de obicei țipenie de om. Ce-i drept, locuiesc în partea cea mai periferică a orașului. Mergeam cîntînd, pentru că atunci cînd sînt fericit, numaidecît încep a fredona cîte ceva, așa, pentru mine, ca oricare om fără prieteni
Și fără cunoscuți apropiați, care în momentele lui de bucurie n-au cui să-și deschidă sufletul și de aceea cîntă. Deodată însă o întîmplare cu totul neașteptată m-a scos din făgașul obișnuit.
Rezemată de balustrada cheiului, sta undeva mai la o parte o femeie; se sprijinea de grilaj și ar fi părut că privește foarte atentă spre apa tulbure a canalului. Purta o pălărioară galbenă nostimă și o pelerină cochetă. „E o fată, nu o femeie, mi-am zis, și trebuie să fie negreșit brunetă." Pasămite, nu-mi auzise pașii, fiindcă nu s-a clintit cînd am trecut pe lîngă ea, cu răsuflarea oprită și inima bătînd să-mi spargă pieptul. „Ciudat ! m-am gîndit apoi. Desigur că e absorbită de cine știe ce complicație sufletească", și deodată m-am oprit ca înlemnit. Mi s-a părut că aud un suspin înăbușit. Da ! nu mă înșelam : fata plîngea, plîngea din ce în ce mai tare, pînă cînd izbucni în sughițuri. Dumnezeule ! am simțit cum mi se strînge inima de durere. Și oricîtă sfiiciune am față de femei, în momentul acela am uitat de toate. M-am întors și am pornit spre ea, gata să-i strig : „Doamnă", dar aducîndu-mi aminte că în toate romanele rusești care zugrăvesc așa-zisa „înaltă societate" banalitatea aceasta e nelipsită, m-am oprit. Singurul lucru, de altfel, care m-a făcut să n-o rostesc. Dar în timp ce căutam un alt cuvînt, mai potrivit, fata își înfrînse durerea, mă privi și, recăpătîndu-și stăpînirea de sine, se strecură pe lîngă mine cu ochii în pămînt, de-a lungul cheiului. M-am luat numaidecît după ea, însă fata, dîndu-și seama de asta, părăsi cheiul, traversă strada și trecu pe trotuar. Nu m-am încumetat să traversez și eu, îmi bătea inima în piept ca la o păsărică prinsă în laț. O împrejurare îmi veni atunci în ajutor.
Pe trotuar, nu departe de necunoscuta mea, răsări pe neașteptate un domn vîrstnic, în frac, dar cu un mers șovăitor. Mergea clătinat, proptindu-se din cînd în cînd cu grijă de perete. Fata însă mergea ca săgeata, grăbită și sfielnică, așa cum e umbletul mai tuturor fetelor care nu doresc să accepte a fi conduse noaptea acasă și, fără îndoială, domnul care se clătina pe picioare n-ar fi ajuns-o nici în ruptul capului, dacă destinul meu nu i-ar fi sugerat să recurgă la anumite artificii. Brusc, fără să scoată o vorbă, el se smulse din loc și alergă din răsputeri ca s-o ajungă din urmă pe necunoscuta mea. Ea alerga ca vîntul, dar domnul cel amețit de băutură se apropia tot mai mult de dînsa, iată că o și ajunse, fata țipă — și... binecuvîntez providența pentru admirabilul ceatlău noduros pe care de data aceea se întîmplase să-l am în mîna dreaptă. Cît ai clipi din ochi, m-am pomenit de partea cealaltă a străzii și pînă să apuce a-i mai spune ceva, nepoftitul domn și înțelese că despre el este vorba și, luînd în considerație argumentul convingător din mîna mea dreaptă, se dădu la o parte, tăcut; abia după ce ne-am depărtat, hăt! începu să vocifereze, adresîndu-mi o sumedenie de vorbe tari. Cuvintele lui însă abia dacă mai ajungeau pînă la noi.
-- Dați-mi mîna, i-am spus necunoscutei mele, și el nu va mai îndrăzni să se lege de noi.
Fără să scoată o vorbă, ea îmi întinse mîna încă tremurînd de emoție și de spaimă. O, nepoftitule domn ! cum te binecuvîntam în momentul acela ! Am aruncat o privire fugară asupra ei: era foarte drăguță și brunetă — ghicisem ; pe genele ei negre mai străluceau încă lacrimile stîrnite de spaima prin care trecuse sau de amărăciunea de mai înainte, poate — greu de spus. Dar pe buze îi înflorea un zîmbet. Mă privi și ea pe sub gene, roșindu-se ușor și coborîndu-și apoi ochii în pămînt.
-- Ei, vezi ? De ce m-ai alungat adineauri ? Dacă aș fi fost lîngă dumneata, nu s-ar fi întîmplat nimic...
— Dar nu te cunoșteam ; credeam că și dumneata... la fel...
— Și nici acum nu mă cunoști ?
— Ba da, am apucat să te cunosc puțin. Iată, de pildă, de ce tremuri ?
— O, dumneata mi-ai ghicit firea chiar din prima clipă ! răspunsei eu, entuziasmat de faptul că fata pe care o țineam de mînă era deșteaptă, ceea ce, pe lîngă frumusețe, nu strică niciodată. Da, ai ghicit de la întîia privire cu cine ai de-a face. Așa este — n-am să ascund — cu femeile sînt un timid, sînt tulburat cel puțin tot atît de mult cît ai fost tulburată și dumneata cu cîteva clipe mai înainte, cînd acest domn te-a speriat... Uite, și acum mai sînt parcă înfricoșat. Mi se pare că e un vis, deși nici în vis nu mi se năzărise cîndva că voi ajunge să stau de vorbă cu o femeie.
— Cum ? Să fie adevărat ce-mi spui ?
— Crede-mă, și dacă mîna îmi tremură acum, așa cum bine ai observat, aceasta se datorește faptului că încă niciodată n-a cuprins-o o mînuță atît de mică și de încîntătoare ca a dumitale. Nu mai știu de loc cum să mă port cu femeile; adică, de fapt, nici n-am știut vreodată, sînt un însingurat. Atîta tot. Nu știu nici măcar cum trebuie să le vorbesc. Iată, nici în momentul acesta nu știu cum să mă port mai bine. Poate că ți-am spus vreo nerozie ? Da ? Vorbește-mi deschis ; te asigur că nu mă voi simți jignit.
— Dar n-ai spus nimic, nimic rău ; dimpotrivă. Iar dacă îmi și ceri să fiu sinceră, aș putea să-ți spun că femeilor nu le displace o asemenea timiditate ; și-n cazul că ai dori să știi mai mult, nici mie nu-mi displace și nu intenționez să te alung de lîngă mine pînă nu ajung acasă.
— O, dar felul dumitale de a vorbi cu mine, începui eu, sufocîndu-mă de fericire, va face să-mi dispară îndată timiditatea, și atunci... adio toate armele mele !...
— Armele... dumitale ? Ce fel de arme, adică ? Uite, asta începe să nu mai fie frumos.
— Iartă-mă, am greșit; mi-a scăpat fără să vreau această vorbă ; dar cum îți închipui dumneata că în asemenea momente nu se naște dorința de...
— De a plăcea, nu-i așa ?
— Ei da, întocmai ; dar te implor, pentru numele lui Dumnezeu, fii puțin mai îndurătoare. Judecă și dumneata cu cine stai de vorbă. Căci, uite, am douăzeci și șase de ani și... n-am cunoscut niciodată pe nimeni, nici o fată. Cum aș putea, așadar, conversa în cuvinte meșteșugite și absolut nimerite ? Sînt convins că ai prefera ca între noi totul să fie deschis, sincer... Să vezi, eu nu știu să tac atunci cînd inima din mine vorbește... Dar, în sfîrșit, asta n-are nici o importanță... Mă crezi ? N-am cunoscut nici o femeie, niciodată ! Nici una ! Deși visez, în fiecare zi visez că totuși voi întîlni cîndva pe cineva... Ah, dacă ai ști de cîte ori m-am îndrăgostit în felul acesta !...
— Cum așa ? De cine ?
— De nimeni, de un ideal... de făptura care mi se va arăta în vis. în visările mele, plăsmuiesc romane întregi. O, dar nu mă cunoști încă ! Este adevărat — nici nu se putea altfel — că am întîlnit și eu în viață două-trei femei, dar ce fel de femei ? dintre cele obișnuite, gospodine, așa încît... Vei pufni în rîs, poate, dacă îți voi spune că mă gîndeam uneori să intru pur și simplu în vorbă cu vreo aristocrată întîlnită pe stradă, firește, cînd e neînsoțită ; să încep să-i vorbesc, desigur, timid, respectuos, dar cu toată pasiunea ; să-i spun că mă mistui de singurătate, că o rog să nu mă gonească din preajma ei, că nu știu cum să fac pentru a cunoaște o femeie, măcar una ; s-o sugestionez că delicatețea de a nu respinge sfielnica rugăminte a unui om atît de nefericit ca mine intră chiar în obligațiile femeilor. Că, în sfîrșit, tot ceea ce îi cer e să-mi spună doar cîteva cuvinte, oricare ar fi ele, cu înțelegere și simpatie frățească, să nu mă alunge de la primul pas ; că o implor să mă creadă pe cuvînt, să asculte ceea ce am să-i vorbesc, să rîdă de mine dacă dorește, dar să-mi dea speranțe, să-mi spună cîteva vorbe, doar cîteva vorbe, iar apoi, chiar nici să nu ne mai întîlnim niciodată, dacă ține la asta !... Dar văd că rîzi... De altfel, pentru asta și vorbesc...
— Te rog să nu te superi ; rîd pentru că văd că ești propriul dumitale dușman și că, dacă ai fi încercat, fie chiar și pe stradă, reușeai fără îndoială în toate, cu cît alegi calea cea mai simplă, cu atît e mai bine... Nici o femeie cu bun-simț, în afară de cazul cînd e proastă sau tare supărată în acea clipă, nu te-ar îndepărta de lîngă ea fără ofranda celor două vorbe implorate cu atîta sfioasă căldură. Dar ce spun eu ! Te-ar lua, desigur, drept un nebun. Judecasem după mine. De fapt, ce știu eu despre viață și despre felul de-a fi și de-a se comporta al oamenilor !
— O, îți mulțumesc, strigai eu, nici nu știi ce-ai făcut pentru mine în clipa asta !
— Bine, bine ! Dar ajută-mă să pricep, după ce-ai putut cunoaște că eu aș fi o astfel de femeie cu. care... mă rog, pe care dumneata ai considera-o demnă... de atenție și prietenie... într-un cuvînt, nu una din acelea „obișnuite", cum le numești dumneata. Ce te-a îndemnat să te apropii de mine ? De ce ai făcut-o ?
— De ce ? Cum, de ce ? Păi... erai singură, domnul acela prea îndrăzneț, afară era noapte; vei fi de acord, cred, că era de datoria mea...
— Nu. Nu atunci, ci mai înainte, acolo, cînd încă nu trecusem de partea asta ? Doar ai încercat să te apropii de mine!
— Pe partea cealaltă ? Cînd încă... Drept să spun, nu știu cum să răspund ; mi-e teamă... Știi, azi am fost fericit ; mergeam, cîntam; am ieșit afară din oraș; nu mi s-a mai întîmplat niciodată să am clipe atît de fericite. Dumneata... mi s-a părut, dar poate că greșesc... Te rog să mă ierți că răscolesc... mi s-a părut că plîngeai, și eu... eu nu puteam să îndur asta... mi se sfîșia inima. O, Doamne ! Dar, văzîndu-te, nu-mi era îngăduit să fiu copleșit de mîhnire ? Să fi săvîrșit oare, într-adevăr, un păcat atît de mare, numai pentru că un sentiment frățesc de compătimire m-a îndemnat să vin lîngă dumneata ? Treci cu vederea că am spus compătimire... ei ! da, într-un cuvînt, te-am jignit oare, lăsîndu-mă pradă dorinței de-a mă apropia de durerea dumitale ?
— Gata... ajunge, nu mai continua... spuse fata, coborîndu-și privirea și strîngîndu-mi mîna. Sînt singură vinovată că am deschis discuția ; dar mă bucură, în ceea ce te privește, că n-ai fost pentru mine o decepție... și acum, iată că am ajuns și acasă ; trebuie s-o apuc pe ulicioara asta ; de aici, mai am doi pași... Adio, îți mulțumesc...
— Dar, cum așa ? ! E posibil să... ? Să nu ne mai vedem niciodată ? E cu putință ?
— Vezi, spuse fata cu un zîmbet, la început spuneai că te-ai fi mulțumit numai cu două vorbe, iar acum... De altfel, nu-ți mai spun nimic... Poate că ne vom mai întîlni...
— Mîine voi veni aici, negreșit, am implorat-o eu. Iartă-mă, o ! iartă-mă că îți cer...
— Da, ești nerăbdător... aproape că pretinzi...
— Ascultă-mă, rogu-te, ascultă-mă ! am întrerupt-o eu. Poate că îți voi spune iarăși ceva nelalocul lui, deși n-aș dori-o... Dar... nu pot să nu vin mîine aici. Sînt un visător; trăiesc atît de puțin în realitate și atît de rar clipe ca aceasta de acum, încît nu pot să nu le repet în reveriile mele. îți voi purta chipul în visările mele toată noaptea, o săptămînă întreagă, tot anul! De aceea spun că voi veni mîine aici, negreșit, chiar în acest loc și la aceeași oră, fericit de a-mi reaminti măcar de cele ce-au fost azi. Locul acesta a și început să-mi fie drag. Mai am eu vreo două-trei locuri asemănătoare la Petersburg. O dată m-au podidit chiar lacrimile la această aducere-aminte, exact ca pe dumneata, adineauri... Ce știu eu, poate că și dumneata, cu zece minute în urmă, plîngeai tot din pricina unei amintiri... Te rog să nu mi-o iei în nume de rău, dar m-am lăsat în voia gîndurilor; poate că aici, în acest loc chiar, ai fost cîndva foarte, foarte fericită...
— Bine, murmură fata, se prea poate să vin mîine aici, tot la ora zece. Văd că nu mai am cum să te împiedic... Uite ce este: mîine trebuie neapărat să fiu aici; să nu crezi însă cumva că îți fixez astfel o întîlnire; nicidecum, să știi; trebuie să fiu aici pentru mine. Și, la urma urmei, de ce nu ți-aș spune-o deschis... n-o să se întîmple nimic dacă vii și dumneata; în primul rînd, ca să nu survină iarăși neplăceri de felul aceleia de astă-seară, dar să lăsăm toate astea la o parte... Pe scurt: aș dori, pur și simplu, să te văd... ca să-ți spun... două vorbe... Numai că... dar nu mă vei condamna auzindu-mă vorbind astfel ? Te rog să nu-ți închipui cumva că dau întîlniri cu atîta ușurință... Nici acum n-aș fi admis-o, dacă... dar asta rămîne un secret al meu ! Cu o singură condiție, însă...
— Primesc ! Spune, spune, te rog, pentru dumneata sînt gata să fac orice... Spune totul, am exclamat în culmea fericirii, poți conta pe mine : voi fi ascultător, respectuos... mă cunoști doar...
— Tocmai de aceea, pentru că te cunosc, te și invit mîine, zise fata rîzînd. Te cunosc perfect. Dar, nu uita : vii numai cu o condiție (și să fim înțeleși — vei respecta întocmai rugămintea mea; după cum vezi, îți vorbesc deschis) să nu te îndrăgostești de mine... Pentru că așa ceva nu se poate, crede-mă. Să fim prieteni — da, cu cea mai mare bucurie, uite mîna mea... Dar să nu te îndrăgostești, te rog ! Asta nu se poate !
— Þi-o jur! strigai eu, strîngîndu-i cu ardoare mînuța întinsă...
— Lasă jurămintele, știu că ești în stare să te aprinzi ca un explozibil. Nu-mi lua în nume de rău că îți vorbesc astfel. Dacă ai ști... Nici eu n-am pe nimeni cu care să pot schimba cîteva cuvinte sau de la care să cer un sfat. Desigur, nu pe stradă îți cauți sfătuitorii, dumneata însă ești o excepție. Te cunosc atît de bine, de parcă am fi prieteni de douăzeci de ani... Nu-i așa că n-o să mă trădezi ?...
— Niciodată ! Ai să te convingi... Nu știu însă dacă nu mor pînă mîine... de emoția așteptării.
— Incearcă să dormi mai adînc. Noapte bună ! Și ține minte că eu am și dat dovadă de încredere în dumneata. Doar ai exclamat adineauri atît de frumos : „Să fi săvîrșit oare, într-adevăr, un păcat atît de mare, numai pentru că un sentiment frățesc de compătimire m-a îndemnat să vin lîngă dumneata ?" Ai spus-o cu atîta sinceritate, încît mi-ai sugerat ideea că aș putea să mă destăinui dumitale...
— Pentru Dumnezeu, dar cum ? In ce fel ?
— Așadar, pe mîine ! Să rămînă deocamdată o taină. E și în avantajul dumitale oarecum; măcar de departe se va asemăna cu un roman. Poate că îți spun chiar mîine, deși tot pe atît e posibil și să nu-ți spun... Va trebui să mai stăm de vorbă, să ne cunoaștem și mai bine...
— O, în ce mă privește, o să-ți povestesc chiar mîine totul despre mine ! Dar ce minune se petrece cu mine, Dumnezeule ? Visez ? Pe ce lume mă aflu ? Te rog, te implor, mai spune-mi o dată: e chiar adevărat că nu ești nemulțumită, că, spre deosebire de cum ar fi făcut oricare alta, nu te-ai supărat pe mine și că nu m-ai îndepărtat de la bun început ? Numai două clipe, și m-ai făcut fericit pentru totdeauna. Da ! fericit! Cine știe, poate că m-ai împăcat cu mine însumi, că mi-ai spulberat îndoielile... Căci am uneori niște momente... Ei, bine, în sfîrșit, mîine îți povestesc totul, vei cunoaște totul, totul!
— Bine, ne-am înțeles; așadar, începi dumneata...
--- De abia aștept!
— La revedere !
— La revedere !
Ne despărțirăm. Transportat în lumea visurilor mele, am rătăcit prin oraș toată noaptea. Nu mă simțeam în stare să mă întorc în bîrlogul meu. Și am fost atît de fericit... pînă a doua zi!

A DOUA NOAPTE

— Ei, iată că ai ajuns teafăr ! mă întîmpină ea surîzătoare, strîngîndu-mi amîndouă mîinile.
— Sînt aici de două ore. Nici nu-ți închipui ce-a fost cu mine toată ziua!
— Știu, îmi închipui... dar să ne întoarcem la ale noastre. Vrei să-ți spun de ce am venit ? Doar nu pentru a flecari amîndoi, ca ieri. De-acum încolo trebuie să fim mai înțelepți. Aseară m-am gîndit mult la toate acestea.
— Dar în ce fel, în ce fel crezi că am putea fi mai înțelepți ? In ce mă privește, sînt gata să fac tot ce-mi spui; crede-mă, însă, că în viața mea nu m-am simțit mai înțelept ca acum.
— Adevărat ? Mai întîi, te rog să nu-mi strîngi așa de tare mîinile, în al doilea rînd, îți mărturisesc sincer că toată ziua m-am gîndit numai la dumneata.
— Și la ce concluzie ai ajuns ?
— Am ajuns la concluzia că totul trebuie luat de la început, fiindcă, meditînd bine după despărțirea noastră de aseară, mi-am dat seama că nu te cunosc încă, ba nu te cunosc chiar de loc și că m-am purtat ieri ca un copil, ca o fetișcană fără minte, iar singura vinovată de tot ce a urmat este inima mea bună, cu alte cuvinte, mi-am făcut din asta și un titlu de merit, cum se întîmplă mai întotdeauna cînd începem a ne judeca pe noi înșine. Și, de aceea, ca să-mi îndrept oarecum greșeala, am hotărît să cunosc cît mai amănunțit totul despre dumneata. Și cum n-am de la cine culege amănunte, nu-mi rămîne decît să te rog să-mi istorisești singur, dar fără să-ți scape nimic, nimic. Ei, vorbește-mi, dar, ce fel de om ești ? începe mai repede, hai, spune-mi istoria vieții dumitale.
— Istoria vieții mele ? strigai eu speriat. Istoria vieții ?... Dar cine ți-a spus că viața mea ar avea o istorie... Eu n-am nici o istorie...
— Atunci, cum ai putut să trăiești, dacă n-ai și dumneata o istorie a dumitale ? întrebă ea surîzînd.
— Uite așa, absolut fără nici un fel de istorie ! Am trăit, adică, așa, cum s-ar spune la noi, de unul singur, absolut singur — singur-cuc — înțelegi cum vine asta, să trăiești singur ?
— Cum așa, singur ? Fără să vezi chip de om, absolut pe nimeni, niciodată ?
— Ba da, de văzut, văd eu, cu toate acestea, sînt un însingurat.
— Cum ? Dumneata nu stai de vorbă niciodată cu nimeni ?
— Intr-un anumit fel, cu nimeni, aș putea spune.
— Dar ce soi de făptură ești ? Lămurește-mă, te rog ! Dar ia stai, mi se pare că încep să înțeleg! Cred că ai, ca și mine, o bunică. A mea este oarbă și, de cînd mă știu, nu mă lasă să ies nicăieri, încît aproape că m-am dezobișnuit să vorbesc. Iar cînd cu vreo doi ani în urmă, am făcut o ștrengărie, văzînd că nu mă poate ține în frîu, m-a chemat lîngă ea și mi-a prins cu un bold rochia de-a ei, așa că de atunci stăm astfel agățate una de alta zile întregi; bunica, deși oarbă, împletește la ciorap; iar eu, așezată lîngă dînsa, ori cos ceva, ori îi citesc vreo carte cu glas tare; ți se va părea foarte ciudat, poate, dar uite ! așa îmi petrec viața de doi ani de zile, agățată de poala bunicii...
— O, Dumnezeule, ce nenorocire ! Dar eu, eu n-am o astfel de bunică.
— Păi, dacă nu ai o bunică, atunci cum poți sta tot timpul acasă ?...
— Va să zică, vrei cu tot dinadinsul să știi ce fel de om sînt eu ?
— Exact! Asta vreau să știu !
— In sensul cel mai strict al cuvîntului ?
— In sensul cel mai strict al cuvîntului!
— Fie, dacă-i așa ! Poftim: eu sînt un tip.
— Tip, tip ! ce fel de tip ? strigă fata, izbucnind apoi într-un hohot de rîs, de parcă un an întreg nu mai avusese prilejul să rîdă. Știi că ai haz, mă amuzi grozav! Ia să ne așezăm pe banca asta. Pe aici nu prea umblă lumea și n-are cine să ne audă, așa că nu mai sta pe gînduri și începe odată a-mi spune povestea vieții dumitale, pentru că n-ai să mă convingi niciodată că viața dumitale nu are o istorie; nu știu de ce vrei să mi-o tăinuiești. In primul rînd, ce-i aia tip ?
— Tip ? Tip înseamnă un ins original, un om cam... ridicol! i-am răspuns izbucnind într-o explozie de hohote, molipsit de rîsul ei copilăresc. O fire de o anumită structură... Spune-mi, știi ce este un visător ?
— Un visător ? Ei asta-i acum, cum să nu știu, cînd eu însămi sînt o visătoare. Uneori, stînd lîngă bunica, cîte și mai cîte nu-ți vin în minte, te și miri de unde ! Și, pe nesimțite, te lași furată de gînduri, începi să visezi și plutești așa, pe aripile închipuirii, ca să ajungi uneori să te măriți cu un prinț chinez... Cîteodată e și bine să visezi! Deși... poate că greșesc, cine știe ! Mai ales cînd ai și fără asta la ce să te gîndești, adăugă fata, de astă dată cu un aer destul de grav.
— Admirabil! De vreme ce erai pe punctul de a te mărita cu un prinț chinez, sînt sigur că mă vei înțelege perfect. Așadar, încep... Dar ascultă : nici nu-ți cunosc încă numele, cum te cheamă ?
— In sfîrșit! Bine că ți-ai adus aminte !
— Dumnezeule ! nici prin gînd nu mi-a trecut, mă simțeam bine și așa...
— Mă cheamă... Nastenka.
— Nastenka ! Numai atît ?
— Atît ! Þi se pare puțin, om nesățios ce ești !
— Să mi se pară puțin ? Dimpotrivă, mult, mult, foarte mult, Nastenka, suflet fermecător de bun ce ești, dacă de la început ești pentru mine doar Nastenka !
— Cred și eu ! Așadar...
— Ascultă dar, Nastenka, ce poveste nostimă vreau să-ți spun. M-am așezat lîngă ea, am arborat un aer grav, de pedant, și am început ca din carte.
— Există, Nastenka — poate n-ai știut pînă acum — există în Petersburg niște fundături destul de stranii. Pe-acolo parcă nu-și strecoară sulițele de aur același soare care se revarsă luminos peste toți oamenii orașului, ci-și împrăștie privirea un altfel de soare, un soare poruncit parcă anume pentru ungherele de care-ți vorbesc, și învăluie totul într-o altfel de lumină, aparte. Prin ungherele astea, Nastenka dragă, mustește parcă o altă viață, cu totul diferită de cea care clocotește în jurul nostru, o viață cum ar putea fi numai undeva într-o țară neștiută, de peste mări și țări, și nu la noi, nu în vremea noastră atît de cumpănită, mult prea serioasă și cumpănită. Ei bine, viața aceasta e un amestec de ceva pur fantastic, ceva înflăcărat și ideal, dar totodată (vai, Nastenka !) de ceva foarte-foarte prozaic, plat și banal, ca să nu spun de-a dreptul trivial.
— Uf, Doamne ! ce mai introducere ! îmi închipui ce-mi va fi dat să aud de aci încolo !
— Ai să auzi, dragă Nastenka, (cred că nu voi obosi niciodată să-ți spun Nastenka !) ai să afli că în acele unghere își duc existența niște oameni ciudați — visătorii. Visătorul — dacă e să găsim o definiție mai cuprinzătoare — nu este propriu-zis om, ci, cum să spun, un fel de ființă hibridă. In general, el se aciuiază undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo și de lumina zilei, iar o dată instalat astfel, e tot așa de nedezlipit de bîrlogul său ca și un melc, sau semănînd cel puțin în această privință cu acel interesant soi de vietate care este și făptură, și casă la un loc, și care se numește broască țestoasă. De ce crezi că se complace atît de mult între cei patru pereți, zugrăviți negreșit în verde, înnegriți de funingine, de fumul de țigară și din care răzbate o dezolantă tristețe ? De ce oare acest individ ridicol, atunci cînd vine să-l viziteze careva dintre rarii lui cunoscuți (și să luăm aminte că, pînă la urmă, toți cunoscuții îl părăsesc), de ce huhurezul acesta își întîmpină musafirul cu atîta jenă, schimbînd fețe-fețe, de ce se zăpăcește de parcă cu cîteva clipe înainte între cei patru pereți ai lui ar fi făptuit vreo crimă, parcă ar fi fabricat bani falși, ori ar fi comis niscai versulețe, ca să le trimită la o revistă cu o scrisoare anonimă alături, o scrisoare în care să arate că — adevăratul autor fiind mort — el, ca prieten, a socotit de-a sa datorie sacră să încredințeze tiparului stihurile celui dispărut ? De ce, spune-mi, dragă Nastenka, între cei doi oameni, gazda și vizitatorul, nu se poate înfiripa nici o conversație ? De ce nici rîsul, și nici o vorbă de duh nu-și ia zborul de pe buzele prietenului picat pe neașteptate șl nedumerit, căruia, în alte ocazii, nu-i displac nici rîsul, nici vorbele cu haz ori discuțiile despre sexul frumos și despre felurite alte subiecte plăcute ? De ce, oare, în fine, chiar și acest musafir, probabil o cunoștință recentă, care vine pentru prima oară în vizită — fiindcă a doua oară cu siguranță n-o să mai calce pe-acolo — de ce el însuși se fîstîcește în așa hal, își pierde șirul vorbelor și cîteodată înmărmurește — cu toate că altminteri este foarte spiritual (presupunînd că nu este lipsit de asemenea însușiri), de ce i se întîmplă toate acestea numai privind la figura întoarsă pe dos a gazdei, care la rîndul său, a reușit să se piardă cu totul, să se încurce cu desăvîrșire, după atîtea sforțări uriașe și zadarnice de a sparge gheața și a încropi o conversație cît de cit mai atractivă, ori de a arăta, la rîndul său, că nu e străin de bunele maniere ale lumii mondene, pălăvrăgind, bunăoară, despre farmecele sexului frumos, pentru ca măcar printr-un astfel de șiretlic să-i fie pe plac bietului om, nimerit din greșeală în vizită acolo unde nu îi era locul ? De ce, la un moment dat, oaspetele pune brusc mîna pe pălărie și se retrage în mare grabă, prefăcîndu-se că și-a amintit chiar atunci de o chestiune foarte urgentă — cu totul imaginară, inventată pe loc ca pretext — își sloboade, cu chiu, cu vai mîna din stăruitoarea strînsoare a mîinilor gazdei, care, în felul acesta, caută să-și arate regretul, încearcă să remedieze iremediabilul, să recîștige ce a pierdut ? De ce prietenul plecat atît de grăbit și atît de preocupat, depărtîndu-se de ușa închisă în urma lui, izbucnește deodată în hohote de rîs, jurîndu-și în gînd să nu mai calce niciodată pragul acestui om ciudat, deși bietul om ciudat nu-i în fond decît un tînăr foarte cumsecade ; și, totodată, nu-și poate refuza nicicum imaginației un capriciu nevinovat : de a compara, măcar pe departe, mutra recentului său interlocutor cu înfățișarea unui pisoi nepricopsit, care după ce-a fost capturat mișelește de cîțiva copii ștrengari, smucit din mînă în mînă, izbit și tăvălit, se refugiază, speriat și zăpăcit de zarva din jurul său, sub un scaun, unde mult timp după aceea, cu toată liniștea din casă, simte nevoia să se zbîrlească, să mîrîie și să pufnească, spălîndu-și cu amîndouă lăbuțele botișorul lovit, iar apoi să arunce priviri dușmănoase naturii, vieții și chiar bucății gustoase rămase de la prînzul stăpînilor, pe care o menajeră miloasă o păstrează pentru el?
— Ascultă-mă, întrerupse Nastenka, care mă ascultase pînă atunci cu ochii uimiți și gurița deschisă, te rog să mă crezi că nu pricep de loc de ce s-au întîmplat toate cîte mi le-ai înșirat, și nici nu știu de ce-mi propui avalanșa aceasta de întrebări pe cît de stranii, pe atît de hazlii ; sînt însă convinsă că toate astea te privesc direct și ți s-au întîmplat chiar dumitale.
— Exact, am răspuns eu cu aerul cel mai serios din lume.
— Ei bine, dacă-i așa, te ascult mai departe, îmi spuse Nastenka, fiindcă țin foarte mult să știu cum se va sfîrși povestea.
— Vrei să știi, Nastenka, ce făcea în ungherul său eroul nostru sau, mai bine zis, ce făceam eu, pentru că eroul întregii istorisiri sînt eu, propria și modesta mea persoană ; vrei să știi, bineînțeles, din ce pricină m-a răscolit, de ce nu mi-am mai revenit o zi întreagă în fire, după neașteptata vizită a acelui prieten ? Te interesează apoi motivul pentru care am fost atît de surprins, de m-am făcut roșu ca racul, cînd mi s-a deschis ușa camerei ? Dorești să afli, desigur, de ce anume n-am știut să primesc așa cum se cuvine un musafir și, sub povara obligațiilor mele de ospitalitate, să mă prăbușesc neputincios, acoperit de rușine ?
— Ei da, da ; firește că da ! răspunse Nastenka. Am însă o rugăminte: știi să povestești admirabil, dar nu s-ar putea totuși să folosești un limbaj mai puțin frumos, ca să nu pară că vorbești așa... ca din carte !
— Nastenka ! am rostit eu cu vocea gravă și severă, abia stăpînindu-mi rîsul, dragă Nastenka, știu că povestesc frumos, dar altfel nu pot, iartă-mă. Acum, draga mea Nastenka, mă simt aidoma spiritului regelui Solomon, care a stat o mie de ani într-un ulcior, sub șapte peceți, dar de pe care, în sfîrșit, s-au ridicat, una cîte una, cele șapte peceți. Acum, scumpa mea Nastenka, cînd ne-am reîntîlnit după o despărțire atît de lungă — căci eu te cunosc de mult, fiindcă de mult căutam pe cineva și cel mai bun semn că tocmai pe dumneata te căutam e că ne-a fost sortit să ne întîlnim... în mintea mea s-au deschis o mie de supape și trebuie să mă revărs printr-un șuvoi de cuvinte, căci altfel mă înăbuș. Așadar, te rog să nu mă întrerupi, Nastenka, ci să mă asculți cu răbdare, cuminte, căci altfel nu mai spun nimic.
— Nu, nu, nu ! asta în nici un caz ! te rog să continui. Nu mai scot nici o vorbă.
— Așadar, există o oră din zi, buna mea prietenă Nastenka, o oră care mă încîntă cel mai mult. E ora la care, de obicei, se încheie aproape toate grijile mari, îndatoririle de serviciu și toate obligațiile zilei și cînd toți se grăbesc spre casele lor, pentru a lua prînzul și a se odihni, iar în drum spre casă scornesc tot felul de îndeletniciri vesele pentru seara ori noaptea care urmează, adică pentru restul timpului disponibil. La ora aceea și eroul nostru — pentru că, permite-mi, Nastenka, să povestesc la modul impersonal, întrucît m-aș simți tare stînjenit s-o fac la persoana întîi — la ora aceea și eroul nostru, ziceam, care, și el, ca mulți alții, avea o ocupație, pășește în urma altora. Pe fața lui palidă, puțin obosită, rătăcesc licăririle unei desfătări ciudate. Privește emoționat vîlvoarea crepusculară care se stinge lent pe cerul rece al Petersburgului. Cînd spun privește, greșesc; cuvîntul privește este prea puțin potrivit, mai curînd aș zice contemplă, cu un aer puțin absent, cu expresia omului cam obosit sau ale cărui gînduri sînt atrase de altceva, mai interesant, care nu-i îngăduie decît în treacăt și aproape involuntar să cuprindă în disponibilitățile lui de timp lumea înconjurătoare. Este mulțumit de a fi scăpat pînă a doua zi de plictiseala treburilor cotidiene și se bucură ca un școlar scutit de a mai întîrzia la pupitru, spre a se reîntoarce la jocurile dragi și ștrengăriile care îl așteaptă. Dacă l-ai privi cu oarecare discreție în acest moment, dragă Nastenka, ai observa numaidecît că firicelul său de bucurie strecurase prin nervii lui slabi și prin liniștea bolnăvicioasei sale fantezii ceva plăcut și înviorător. Iată-l preocupat de ceva... Crezi că se gîndește la masa ce-l așteaptă ? Sau cum își va petrece seara ? La cine se uită oare ? Nu cumva la domnul acela cu ținută impozantă care a salutat-o atît de ceremonios pe doamna din luxosul cupeu cu cai sprinteni, ce-a trecut adineauri pe lîngă el ? Nu, Nastenka, nu-i pasă lui acum de toate aceste nimicuri! Acum se simte bogat, pentru că își are viața lui cu totul aparte! E atît de bogat dintr-o dată, încît și ultima rază a asfințitului de soare nu în zadar i-a strălucit cu atîta sprintenă veselie pe față, stîrnind în inima lui înfierbîntată un roi întreg de impresii. Abia dacă mai ia în seamă drumul, de-a lungul căruia altădată cele mai mărunte lucruri puteau să-l uimească. Acum, „zeița fanteziei" (dacă l-ai citit pe Jukovski, dragă Nastenka) a țesut, cu mîna-i capricioasă, urzeală de aur și a prins a-i desfășura prin fața ochilor horbote măiestrite dintr-o altfel de viață, cu totul bizară, ba poate — cine știe ? — l-a săltat cu miraculoasele-i puteri de pe acest splendid trotuar de granit, pe care merge spre casă, într-al șaptelea cer de cleștar. Incearcă să-l oprești, întrebîndu-l pe neașteptate : unde se află, pe ce străzi a trecut ? și nu-și va aminti nimic — nici pe unde a mers, nici unde se află acum, ci, roșindu-se de ciudă, va bîigui mai mult ca sigur ceva pentru salvarea aparențelor. Vei pricepe, prin urmare, de ce a tresărit atît de tare, încît doar că n-a țipat, privind cu sfială de jur împrejur, cînd o bătrînică foarte venerabilă l-a oprit politicoasă în mijlocul trotuarului, să-l întrebe de-o stradă pe care n-o mai nimerea. Incruntîndu-se supărat, el pornește apoi mai departe, fără să observe zîmbetele cîte unui trecător întîlnit, care se oprește din drum uitîndu-se după el, ori pe fetița aceea care s-a ferit cu teamă dinaintea lui, făcîndu-i loc să treacă, ca imediat după aceea să izbucnească într-un rîs zglobiu, uitîndu-se cu ochi mari de copil în ochii lui visători și urmărindu-i gesticulația. Și tot aceeași zeiță a fanteziei, din zborul ei sprințar, a adunat în același năvod vrăjit și pe bătrînică, și pe trecătorii curioși, și pe fetița numai bucle și zîmbet, și pe barcagiii care cinau în bărcile lor ce împînzesc Fontanka (să presupunem că tocmai pe acolo trece eroul nostru) ; i-a prins șăgalnic pe toți și totul în ghergheful ei, ca pe niște muște în păienjeniș — și, cu întreg tezaurul acesta, visătorul nostru a pătruns în vizuina sa tihnită, s-a așezat la masă, a prînzit și nu s-a trezit din reverie decît după ce îngîndurata și veșnic posaca Matriona, care îl servea, strînsese totul de pe masă și-i întinsese pipa ; abia atunci s-a trezit, dumerindu-se mirat că luase masa, deși habar n-avea cînd și cum se întîmplase asta. De mult se strecurase în odaie întunericul; de mult sufletul lui vîslea pustiu și trist ; o împărăție întreagă de închipuiri se năruia în jur, dispărea fără urmă, fără zgomot, ca un vis din care el însuși nu-și mai amintea nimic. Dar iată că o senzație vagă face să i se strîngă și să-i palpite ușor inima ; ceva ispititor, ca o nouă dorință, îi răvășește și-i tulbură închipuirea, strîngînd acolo un roi întreg de fantome necunoscute încă. In odăița lui domnește liniștea, singurătatea, și o lene dezmierdătoare îi încîntă imaginația; ea se aprinde ușor, dă puțin cîte puțin în clocot, întocmai ca apa din ceainicul bătrînei Matriona, care deretică nepăsătoare alături, în bucătărie, pregătindu-și, ca de obicei, cafeaua. Iată, pașii închipuirii taie încetul cu încetul drum prin neliniștile lui și cartea luată din raft, la întîmplare și fără scop, alunecă din mîinile visătorului nostru, mai înainte ca el să fi ajuns cu lectura măcar la a treia pagină. Și iarăși fantezia e avidă, căutătoare, și iarăși în gîndurile lui apare o lume nouă, cu o altă viață, încărcată de farmec, îi împresoară inima cu planuri din ce în ce mai strălucitoare. Un nou vis — o nouă fericire ! O nouă doză de rafinată și voluptoasă otravă ! Ce-i pasă lui de viața reală, de viața noastră ! După înșelătoarea sa părere, noi — eu și cu dumneata, Nastenka — trăim într-o molatecă lenevie, mult prea lent, cuprinși parcă de inerție ! După credința sa, noi toți sîntem atît de nemulțumiți de soarta noastră, încît ne e silă de viață ! Și, într-adevăr, privește, privește realitatea din jurul nostru : totul pare la prima vedere rece, mohorît și atît de sumbru... „Sărmanii !" ne compătimește în gînd visătorul meu. Și nici nu e de mirare că-l încearcă asemenea gînduri. Pe cîtă vreme, mută-ți ochii către aceste fantome vrăjite, care se adună cu atîtea drăgălășenii și capricii, de pretutindeni, puzderie sub fruntea lui, ca într-un tablou răpitor, plin de însuflețire, unde pe primul plan, primul personaj, desigur, este chiar el însuși, visătorul nostru, prețioasa-i persoană. Observă ce varietate de întîmplări, ce roi nesfîrșit de visuri amețitoare ! Mă vei întreba, poate, la ce visează ? Dar ce rost ar avea o asemenea întrebare ? Visează la toate... la menirea poetului necunoscut, încununat mai tîrziu de lauri; la prietenia cu Hoffinann, la noaptea sfîntului Bartolomeu ; la Diana Vernon, la rolul eroic al lui Ivan Vasilievici cel Groaznic în cucerirea banatului tătărăsc al Kazanului ; la Clara Mowbray ; la Eufia Dens; la Soborul prelaților care l-au judecat pe Jan Hus ; la răscoala morților din Rohert (îți amintești muzica, are un iz de cimitir !) ; la Minna și Brenda; la lupta de la Berezina ; la lectura acelui poem din casa contesei V D ; la Danton ; Cleopatra e i suoi amanți, la căsuța din Kolomna ; la un cămin al său, alături de o ființă dragă, care, într-o seară de iarnă, deschizînd gurița și ochișorii, să-l asculte, așa cum mă asculți dumneata acum pe mine, o ! îngerașul meu... Nu, Nastenka, ce-i pasă lui ? Cufundat într-o mreajă de leneșe voluptăți, nu-i pasă de loc de acea viață după care noi tînjim atîta. O astfel de viață i se pare săracă, meschină, neprevăzînd că-i poate veni și lui odată sorocul, ceasul nefast cînd — pentru o singură zi din această viață, jalnică și meschină — să-și dăruiască toți anii săi fantastici, ba chiar să-i dăruiască nu pentru vreo bucurie și nici pentru fericire, ci dintr-o istovitoare sfîrșeală, în ceasul acela de tristețe, de regret și de nemărginită amărăciune, cînd nu va mai sta să aleagă. Dar atîta timp cît n-a sosit încă momentul acela cumplit, el nu dorește nimic, pentru că este mai presus de dorinți, pentru că mustește de toate primăverile, pentru că soarbe mereu din preaplinul propriei sale ființe, pentru că el însuși este meșterul-faur al vieții sale, pe care o creează singur, clipă cu clipă, și mereu în alte forme, după vrerea inimii și bunul său plac. Și doar, atît de lesne, atît de firesc se înfiripă în el această lume de basm, o lume a fanteziei! Parcă nici n-ar fi vorba de niște năluciri! Și, zău, uneori este gata să creadă că viața aceasta de fantome nu-i o simplă surescitare a cine știe cărui simț înaripat, că nu-i doar un miraj, doar o biată amăgire a imaginației exaltate, ci că toate există aievea, sînt reale, palpabile, vii! De ce atunci, spune-mi, Nastenka, de ce totuși atunci, în asemenea clipe, i se taie respirația ? De ce dintr-o dată, ca prin farmec, ca printr-un tainic joc al hazardului, pulsul începe să-i bată mai repede, din ochii visătorului țîșnesc lacrimi, obrajii lui palizi, umeziți de plîns se aprind, și toată ființa i se umple de o năvalnică bucurie ? De ce oare nopți întregi de nesomn se scurg ca o clipă, scăldate într-o bucurie și o fericire de nesecat, iar cînd zorile trandafirii își trimit primele raze, revărsîndu-se în odaia sumbră și învăluind-o cu draperii fantastice de lumină îndoielnică, cum se întîmplă la noi la Petersburg, visătorul nostru vlăguit, stors de puteri, se aruncă în pat și adoarme în voia spiritului său bolnav, zguduit de extaz, ci un fel de durere copleșitor de dulce în inimă. Da, Nastenka, te lași amăgită și tu, bănuind fără să vrei că sufletul îi e tulburat de o pasiune adevărată, reală, că în imaterialele, etericele lui visări există ceva viu, ceva palpabil! Și de fapt, ce amăgire ! Căci iată, de pildă, în inima lui s-a revărsat, ca un năvalnic torent al fericirii, dragostea, cu dulcile ei chinuri... E de ajuns să-l privești, ca să nu mai ai nici o îndoială. Vei crede, oare, dragă Nastenka, privindu-l, că el n-a cunoscut-o niciodată pe iubita visurilor sale fantastice ? Socoti oare cu putință ca el să n-o fi văzut decît acolo, în ademenitoarele sale himere, ca o astfel de pasiune să fi avut întruchipare numai în vis ? Oare nu este adevărat că ei au trecut braț la braț, de-a lungul atîtor ani ai primei lor tinereți, prin străzi și anotimpuri — singuri, în doi, nepăsători față de lumea întreagă și împletindu-și fiecare universul său propriu, propria sa viață cu viața celuilalt ? Și n-a fost oare ea aceea care, în ceasul tîrziu al despărțirii, stătea la pieptul lui, plîngînd cu hohote și tînguindu-se fără să mai știe nici de vijelia dezlănțuită sub catapeteasma mohorîtă a cerului, nici de vîntul care smulgea, ducînd cu el, lacrimile de pe genele ei negre ? Să fi fost oare toate acelea numai vis ? Și parcul plin de melancolie, în paragină și părăsire, cu aleile năpădite de mușchi, adîncit în singurătate, mohorît, pe unde atît de des se plimbaseră împreună, speraseră și iubiseră atît de mult, „atît de mult și atît de duios" ! ? Să fi fost oare numai vis și acea stranie casă bătrînească, retrasă, în care a trăit ea singuratică, închisă în sine, atîta vreme, alături de un soț bătrîn și ursuz, veșnic tăcut și veninos, care pe ei, îndrăgostiții — sfielnici ca niște copii, ascunzîndu-și cu teamă și tristețe iubirea unul față de celălalt — îi înspăimînta ? Și cît de neprihănită, cît de pură le era dragostea, cît se frămîntau, de cîtă spaimă le erau bîntuite inimile față de (se înțelege de la sine, Nastenka !), față de răutatea oamenilor. Și, Dumnezeule, oare nu era ea ființa aceea pe care a întîlnit-o mai tîrziu, departe de țărmurile patriei, sub cer străin, un cer meridional, fierbinte, în acel minunat oraș etern, sub policandrele strălucitoare ale unui bal, cînd sunetele muzicii se revărsau prin palatul (era, negreșit, un palazzo !) incendiat de lumină, în balconul umbrit de mirt și trandafiri, unde dînsa — recunoscîndu-l — și-a scos cu atîta grabă masca, șoptindu-i: „Sînt liberă" și tremurînd, sfîșiată de hohotele plînsului, i s-a aruncat în brațe, și amîndoi, cuprinși de extaz, îmbrățișîndu-se, au uitat într-o clipită și amărăciunile, și despărțirea, și chinurile, și mohorîtă căsuță de odinioară, și pe bătrînul ei soț, și parcul cel posomorit din îndepărtata lor patrie, și banca de pe care — cu o ultimă sărutare pătimașă — ea se smulsese altădată din brațele lui încremenite într-o desperată chemare?... O, cred, dragă Nastenka, că vei fi de acord și dumneata că e atît de firesc să te tulburi, să-ți pierzi cumpătul și să te roșești pînă-n vîrful urechilor, ca un școlar care de abia și-a ascuns în fundul buzunarului un măr furat din grădina vecinului, cînd se ivește deodată un vlăjgan oarecare, unul voinic, înalt, glumeț și flecar — ca prietenul nepoftit de aseară — care cască larg ușa și strigă așa, ca din senin : „Frățioare, am sosit în clipa asta din Pavlovsk!'' Doamne, Doamne! Bătrînul conte și-a dat duhul și-ncepe o fericire de nedescris, iar aici, poftim, dumnealui a sosit din Pavlovsk !
După ce am rostit patetica mea perorație, am tăcut la fel de patetic. Nu uit nici azi că în momentul acela doream nespus, biruindu-mă pe mine însumi, să izbucnesc într-un hohot de rîs, răsunător, pentru că simțeam cum undeva, în tainițele adinei ale sufletului, începea să mă ispitească acel diavol vrăjmaș, drăcușorul neastîmpărat al închipuirii, simțeam cum mi se pune un nod în gît, îmi tremură bărbia, iar ochii mi se umezesc din ce în ce mai mult... Mă așteptam ca Nastenka, rotunjindu-și ochișorii ei cuminți, după ce m-a ascultat, va izbucni într-o cascadă veselă de rîsete copilărești și parcă-mi părea rău că am întins prea mult coarda, destăinuindu-i fără rost taina vieții care de mult îmi rodea inima, răscolind-o năprasnic; de aceea și vorbeam ca din carte, pentru că-mi pregătisem de mult propriul meu verdict, iar acum nu m-am putut reține să nu-l rostesc tare în auzul ei, să mă destăinuiesc fără a spera cel puțin că voi fi înțeles ; spre mirarea mea, însă, fata nu spunea nimic, iar după un răstimp mi-a strîns încetișor mîna și, cu un fel de compătimire timidă, m-a întrebat :
— Să fie adevărat că toată viața ți-ai trăit-o așa cum mi-ai povestit ?
— Toată viața, Nastenka, toată viața, și mi se pare că așa o voi sfîrși!
— Nu, asta nu se poate ! se neliniști ea. Așa ceva nu se va întîmpla ! Altminteri, ar însemna ca și eu să-mi petrec restul vieții prinsă de poala bunicii. O, dar știi că nu e deloc bine să trăiești așa ?
— Știu, Nastenka, știu ! am exclamat, nemaiputîndu-mi reține simțămintele. Ba știu mai mult decît atît — că mi-am pierdut zadarnic cei mai frumoși ani ai mei! Acum știu asta și sufăr și mai dureros pentru că însuși Dumnezeu mi te-a scos în cale, îngerul meu bun, ca să mi-o spui și să mi-o dovedești. Acum, cînd stau lîngă dumneata și-ți vorbesc, mă cuprinde și groaza la gîndul viitorului, pentru că în viitor mă așteaptă din nou singurătatea, din nou aceeași viață mucegăită, inutilă. La ce-am să mai pot visa de azi înainte, după ce în realitate, lîngă dumneata, am cunoscut clipe atît de fericite! Dumnezeu să te binecuvînteze, copilită scumpă, că nu m-ai alungat de la început și că acum pot spune că am trăit măcar două seri din viața mea așa cum mi le-am închipuit în vis !
— Ah, nu, nu ! strigă Nastenka și o podidiră lacrimile, nu se mai poate repeta ceea ce a fost pînă acum ; nu ne vom despărți chiar așa! Ce vorbă-i asta : două seri!
— O, Nastenka, Nastenka ! dacă ai ști pentru cîtă vreme m-ai împăcat cu mine însumi ! Iți poți imagina că de aci încolo nu mă voi mai gîndi cu atîta silă la mine, ca-n alte dați ? înțelegi că, de azi înainte, mi se pare posibil să nu mă mai tortureze ideea că am făcut din viața mea o crimă și un păcat, căci ce altceva este o astfel de viață decît o crimă și un păcat ? Și să nu crezi că am exagerat, pentru numele lui Dumnezeu, să nu-ți treacă prin minte așa ceva, Nastenka ! Pentru că mă simt cuprins cîteodată de o tristețe, de o melancolie atît de sfîșietoare !... Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viață adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzație a concretului, că nu mai am simțul realității ; pentru că, în sfîrșit, m-am blestemat de atîtea ori eu însumi, pentru că, după nopțile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sînt ucigătoare. Auzi cum în jurul tău hăuie și se frămîntă în vîrtejul vieții mulțimea uriașă de ființe vii ; o auzi, o vezi; te uiți cum trăiesc oamenii, cum trăiesc aievea ; vezi că viața pentru ei nu este oprită, nu se va spulbera ca visul tău, ca o nălucă oarecare, că viața lor se reînnoiește mereu, e mereu tînără și nici o singură oră de-a ei nu se aseamănă cu alta ; în timp ce atît de tristă, atît de monotonă, monotonă pînă la banalitate, este sperioasa fantezie, sclava umbrei, a ideii, sclava primului nor care va acoperi soarele și va strînge dureros inima adevăratului petersburghez atît de îndrăgostit de soare — iar în durerile acelea, ce fantezie mai poți căuta ? O simți cum obosește, cum într-o veșnică încordare această nesecată fantezie se mistuie ; pentru că te maturizezi, îți depășești idealurile de pînă atunci, supraviețuindu-le; ele se prefac în pulbere și țăndări, iar dacă tu n-ai o altă viață, atunci trebuie s-o reclădești pe cea dintîi din aceleași hîrburi. Dar, pe de altă parte, sufletul cere și vrea mereu altceva ! Și în zadar mai scurmă visătorul, ca în cenușă, în visurile lui vechi, căutînd sub maldărele de scrum o cît de mică scînteioară, ca să ațîțe din nou focul la care să-și încălzească inima răcită și acolo, în adîncu-rile inimii, să învie iarăși tot ce-i fusese atît de drag mai înainte, tot ce înduioșa sufletul, înfierbînta sîngele, smulgea lacrimi din ochi și amăgea, dar amăgea cu atîta plenitudine ! Știi dumneata, oare, Nastenka, pînă unde am ajuns ? Știi că mă aflu în situația de a sărbători aniversarea tuturor trăirilor mele imaginare, a ceea ce mi-a fost cîndva atît de drag, dar n-a existat, de fapt, niciodată — pentru că aici e vorba de sărbătorirea acelorași reverii serbede și sterile, urzite din umbre și păreri — și sînt nevoit s-o fac, pentru că nu mai am nici măcar asemenea visări deșarte, iar pe cele de altădată n-am eu ce să le birui, să le extirpez — pentru că și visurile pot fi biruite ! înțelegi oare că îmi mai place și acum să trec din cînd în cînd prin locurile pe unde cîndva îmi închipuiam, în felul meu, că-s fericit ; că simt o mare ispită să-mi urzesc viața de azi după amintirile trecutului, care niciodată nu se mai întoarce și că deseori, fără nici un rost, abătut și trist, hoinăresc pe străzile și prin fundăturile Petersburgului ca o umbră, fără nici un țel. Și-n definitiv, ce amintiri ! Iată, de pildă, mă pomenesc amintindu-mi, că acum un an, cam tot pe timpul ăsta, tot la ora asta și tot pe acest trotuar, mă plimbam în sus și în jos, la fel de singuratic și de abătut ca acum ! Și-ți răsare în gînd că și pe atunci visarea aducea cu ea tristețe, că deși nici mai înainte sufletului nu-i era din cale-afară de bine, simți totuși că trăiai parcă mai ușor și mai liniștit, că lipseau gîndurile negre care au pus stăpî-nire pe tine acum, nu erau aceste mustrări de conștiință, atît de chinuitoare, de tenebroase, și care te urmăresc zi și noapte. Și te întrebi : unde au dispărut visurile ? Și, clătinînd din cap, îți răspunzi altceva : vai, cum zboară anii! Și iar te întrebi : dar cu anii tăi ce-ai făcut ? Unde ți-ai înmormîntat vîrsta cea mai frumoasă ? Ai trăit, nu ai trăit? Ia seama, îți șoptești singur, observă cum peste lume se lasă frigul. Vor mai trece încă ani și ani, și după ei va veni singurătatea cu chipul ursuz și schimonosit, apoi — în cîrji — se va ivi tremurătoarea bătrînețe și după acestea — amărăciunea, tristețea. Va păli puțin cîte puțin lumea încîntătoarelor tale fantasme, se vor ofili visurile tale și se vor scutura ca frunzele galbene de pe copaci... O, Nastenka ! O... cît de copleșitoare e durerea de-a rămîne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decît un zero stupid și gol, decît un vis !
— Destul, nu-mi mai răscoli sufletul ! mă rugă fata, ștergîndu-și o lacrimă prelinsă printre pleoape. De aci înainte vom fi mereu împreună ! Orice s-ar întîmpla cu mine de azi încolo, nu ne vom despărți niciodată. Ascultă și ia aminte. Sînt o fată simplă, ; am învățat puțin, cu toate că bunica îmi luase profesor ; dar deși sînt simplă, crede-mă, te înțeleg, înțeleg tot ce mi-ai povestit, pentru că și eu — cînd bunică-mi i-a cășunat să mă agate cu un bold de poala ei — am trăit cam la fel. Desigur, n-aș fi fost în stare s-o spun în vorbe la fel de alese ca dumneata, că doar n-am cine știe ce carte, adăugă ea timid, cuprinsă încă de un anume respect față de patetica mea spovedanie, făcută în cuvinte meșteșugit însăilate, dar sînt foarte bucuroasă că mi-a fost dat să-mi deschizi sufletul fără ascunzișuri. Acuma te cunosc, te cunosc deplin. Și, știi ce ? Vreau să-ți istorisesc și eu povestea mea, fără să-ți ascund nimic, fără nici o scăpare, și după aceea îți voi cere un sfat. Ești tare ager la minte ; nu-i așa că-mi vei da un sfat ? Promite-mi!
— Ah, Nastenka, i-am răspuns, deși n-am fost niciodată sfătuitorul cuiva, și cu atît mai puțin — un povățuitor iscusit, îmi dau seama că, dacă de azi înainte vom rămîne prieteni pentru totdeauna — ceea ce va fi, într-adevăr, ceva foarte înțelept — pe viitor, desigur, ne vom putea da unul altuia nenumărate sfaturi înțelepte. Așadar, încîntătoarea mea Nastenka, spune-mi, de ce fel de povață ai nevoie ? Dar deschis, direct, că sînt acum atît de vesel, atît de fericit, de curajos și de ager la minte, îneît nu cred să-mi lipsească cuvintele.
— Nu, nu ! m-a întrerupt Nastenka rîzînd. Sfatul de care am nevoie trebuie să fie nu numai un sfat ager, ci și cald, frățesc, așa cum mi l-ai fi dat dacă m-ai fi iubit de o viață întreagă.
— De acord, Nastenka, de acord ! am exclamat în culmea entuziasmului. Nici dacă te-aș fi iubit de douăzeci de ani, sentimentul meu n-ar fi fost mai puternic decît cel de-acum !
— Dă-mi mîna dumitale, mi-a cerut Nastenka.
— Iat-o ! i-am răspuns, întinzîndu-i-o.
— Așadar, să începem povestea mea. Jumătate din viață mi-o și cunoști ; adică, știi că am o bunică bătrînă.
— Dacă și cealaltă jumătate este tot atît de scurtă... am întrerupt-o eu rîzînd.
— Taci și ascultă. Să ne înțelegem însă chiar de la început asupra unui lucru : să nu mă întrerupi, căci altfel mă încurc. Așadar, stai cuminte și fii atent la ce-ți spun.
Am o bunică bătrînă. M-a crescut de cînd eram micuță de tot, rămînînd orfană : și mama, și tata s-au prăpădit de foarte tineri. Cred că bunică-mea fusese destul de bogată mai înainte, deoarece și astăzi își mai amintește de zilele mai bune de odinioară. M-a învățat mai întîi să conversez franțuzește, după care mi-a angajat un profesor. Pe la cincisprezece ani împliniți (acum am șaptesprezece) am terminat-o cu învățătura. Cam tot pe atunci, izbutisem să fac și o poznă — ce anume însă nu-ți voi spune ; ajunge doar să știi că greșeala mea n-a fost prea mare. Numai că bunica m-a și chemat într-o dimineață la ea și mi-a spus că, deoarece ea e oarbă și nu mă poate supraveghea, a hotărît să-mi prindă rochia de-a ei cu un bold, căutînd să-mi bage bine în cap că, dacă n-am să mă fac mai cuminte, vom sta așa, agățate una de alta, toată viața. Așadar, la început n-am mai avut cum să mă desprind de ea ; lucrează, citește, învață — lingă poala bunică-ti! O dată am încercat un șiretlic, convingînd-o pe Fiokla să se așeze în locul meu. Fiokla e femeia noastră de serviciu, cam fudulă de ureche. Ea mi-a luat locul ; bunica adormise în fotoliu, iar eu m-am repezit pînă la o prietenă care stătea prin apropiere. Dar și încercarea aceasta s-a sfîrșit rău. Trezindu-se în lipsa mea și socotind că stau liniștită lîngă ea, bunică-mea a întrebat ceva. Fiokla și-a dat seama că bunica întreabă ceva, dar de auzit, n-a auzit ce anume ; s-a gîndit ce s-a gîndit ce are de făcut, apoi a desprins încetișor boldul și a rupt-o ia fugă...
Aici Nastenka s-a oprit, cuprinsă de un rîs molipsitor, la care m-am alăturat îndată și eu. Dar fata s-a oprit numaidecît.
— Ia, te rog, să nu faci haz de bunică-mea ! dacă eu rîd, apoi rîd de ridicolul situației... Cum să mă stăpînesc, dacă bunica-i așa cum este ? Dar să știi că și țin la ea nițeluș. Ei, dar atunci am pățit-o... am fost reîntronată la locul meu, și-acum poftește de mai fă o mișcare! Așa-a, am uitat să-ți spun că bunica avea, mai bine zis are o casă proprie, adică o căsuță numai cu trei ferestre, toată din lemn și tot atît de bătrînă ca și ea ; iar sus, deasupra noastră, avem un mezanin! Și iată că se mută la mezanin un chiriaș nou...
— Va să zică ați avut și un chiriaș vechi ? am remarcat eu în treacăt.
— Am avut, firește, mi-a răspuns Nastenka, însă unul care știa să tacă, nu ca dumneata. De altfel, omul de abia mai vorbea. Era un bătrînel sfrijit, mut, chior, șchiop, așa încît, pînă la urmă, n-a mai putut trăi pe lume și a murit. Deci, după moartea lui, a trebuit să căutăm un nou chiriaș, că ne trebuiau bani: bruma de chirie ce o primeam dimpreună cu pensia bunicii alcătuiau aproape întregul nostru venit. Și noul chiriaș s-a brodit parcă într-adins să fie un tînăr care nu era de prin părțile acestea, ci aflat la Petersburg doar în trecere. Deoarece omul nu se tocmise, bunica l-a primit, iar apoi m-a întrebat : „Nastenka, mamă, ia spune-mi : e tînăr, e bătrîn ?" N-am voit s-o mint și i-am răspuns : „Bunicuțo, nu se poate spune nici că-i prea tînăr, nici că-i bătrîn". „Ei, dar are o înfățișare plăcută ?" mă mai iscodi ea. Iarăși n-am vrut s-o mint : „Da, la înfățișare e plăcut!" O aud însă pe bunică-mea : „Vai! ce năpastă, ce năpastă ! Þi-o spun asta, nepoțico, pentru ca să nu te uiți prea mult după el. Ce timpuri, Doamne, ce timpuri! închipuiește-ți, un om atît de prăpădit, încît vine să închirieze o chițimie ca asta și cînd colo — poftim ! — cu înfățișare plăcută : eh, nu ca pe vremuri !" Bunica era totdeauna cu gîndul numai la cele de pe vremuri! Pe vremuri era și ea mai tînără, pe vremuri soarele era mai cald, pe vremuri frișca nu se înăcrea atît de repede, pe vremuri toate, toate erau altfel! Cum stăm tăcută, numai ce-mi dă prin gînd : ce i-o fi venit bunicii să mă întrebe despre chiriaș dacă e frumos și dacă e tînăr ca să-mi bage în cap o anumită idee ? Mi-a trecut, așa, prin minte, o clipă ; apoi gîndul s-a risipit fără urmă, și iarăși am început să număr ochiurile și să împletesc la ciorap. Și iată că într-o zi, de dimineață, a intrat la noi chiriașul, să vadă ce-i cu făgăduiala de a i se tapeta camera. Din vorbă în vorbă — bunica doar e foarte vorbăreață — îmi spune : „Du-te la mine în dormitor și adu-mi abacul, Nastenka, am de făcut niște socoteli". Am sărit cît ai bate din palme și, nu știu de ce, m-am roșit toată ; uitînd de tot că eram agățată cu boldul de poala bunicii, în loc să mă fi desprins pe furiș, ca să nu observe chiriașul, smucit așa de tare, că am tras după mine fotoliul bunicii. Iar după ce mi-am dat seama că omul înțelesese cum stau lucrurile, obrajii mi s-au aprins ca focul, am încremenit locului și, fără să mă mai pot stăpîni, am izbucnit în plîns. De ciudă și de rușine, îmi pierise orice gust de viață în acel moment. Bunica îmi strigă : „Ei hai, du-te ! Ce mai aștepți ?" Dar eu plîngeam și mai tare. Văzînd că mi-e rușine de el, chiriașul a salutat și s-a retras numaidecît. Din clipa aceea, orice zgomot ce venea din antreu mă înfiora. „Vine chiriașul"', mă gîndeam eu, și, pentru orice eventualitate, desprindeam încetișor boldul ; numai că nu era el, n-a mai venit. Au trecut astfel două săptămîni, pînă cînd, într-o zi, ne trimite vorbă prin Fiokla că are multe cărți franțuzești, numai cărți bune, care pot fi citite, și dacă n-ar vrea cumva bunica să i le citesc eu pentru a mai alunga urîtul ? Bunica s-a învoit recunoscătoare, numai că întreba mereu dacă sînt morale cărțile, că dacă-s imorale, spunea bunica, ție, Nastenka, îți e cu desăvîrșire oprit a le citi, căci de acolo poți deprinde cine știe ce năzbîtii.
— Dar ce năzbîtii să deprind, bunicuțo ? Ce poate să scrie acolo ?
— A ! mi-a spus, în unele se descrie cum anumiți tineri ademenesc fete binecrescute, cum, făgăduindu-le că se vor căsători cu ele, le răpesc din casa părintească, apoi le părăsesc — bietele fete !... în voia soartei, iar ele se pierd în chipul cel mai jalnic. Eu, a adăugat bunica, am răsfoit multe asemenea volume, în care totul e descris atît de frumos, încît pierzi nopți întregi citindu-le pe furiș... Așa că tu, Nastenka, bagă de seamă, să nu pui mîna pe așa ceva ! Ce fel de cărți sînt acelea pe care ți le-a trimis ?
— Numai romane de Walter Scott, bunicuțo.
— Romane de Walter Scott, fii atentă ! să nu cumva să-mi umble cu șiretlicuri... Ia uită-te, să nu-ți fi strecurat pe undeva vreun bilețel de dragoste !
— Nu, bunico, am domolit-o eu, nici pomeneală de vreun bilețel.
— Caută și sub scoarță ; potlogarii ăștia le vîră uneori sub scoarță !...
— Nu, bunico, nici sub scoarță nu e nimic.
— E bine, dacă-i așa !
Și astfel, am început să-l citesc pe Walter Scott; în mai puțin de o lună de zile, citisem aproape jumătate din cărți. Iar chiriașul ne trimitea mereu alte și alte volume ; ni l-a trimis și pe Pușkin ; acum mă obișnuisem într-atît cu cititul, că nu mă mai puteam lipsi
de el, și am încetat de a mai visa pînă și la măritișul cu prințul meu chinez. Așa stăteau lucrurile, cînd o dată dau nas în nas cu chiriașul nostru pe scară. Din întîmplare. Mă trimisese bunica după ceva. S-a oprit, eu m-am înroșit, s-a înroșit și el ; totuși, a zîmbit, m-a salutat, a întrebat de sănătatea bunicii și după aceea : „Ai citit cărțile pe care vi le-am trimis ?" „Da." „Ce ți-a plăcut mai mult ?" Am răspuns : „Ivanhoe și scrierile lui Pușkin m-au încîntat mai mult decît toate". Și cu aceasta s-a încheiat prima noastră conversație.
Dar după o săptămînă m-am nimerit iarăși în fața lui pe scară. Nu mă mai trimisese bunica, ci eu însămi ieșisem să caut ceva. Era ora trei, oră pe la care chiriașul se întorcea acasă. „Bună ziua !"' îmi spuse. I-am răspuns : „Bună ziua !"
— Spune-mi, mă întrebă, nu te plictisești să stai tot timpul lîngă bunica dumitale ?
De cum mi-a pus întrebarea aceea, nu știu nici azi de ce, m-am aprins la față, m-am fîstîcit și o jenă teribilă m-a cuprins iarăși, poate unde și alții începuseră să mă întrebe despre acest lucru. Aș fi vrut să nu-i răspund, să-l las și să plec, dar n-am fost în stare s-o fac.
— Ascultă-mă, a continuat el, ești o fată tare bună, iartă-mă că îți vorbesc astfel, dar o fac, crede-mă, numai pentru că îți doresc binele mai mult decît bunica dumitale, cu mai multă chibzuință. Nu ai nici o prietenă pe la care să te duci din cînd în cînd s-o mai vizitezi ?
I-am răspuns că n-am nici o prietenă ; am avut una, pe Mașenka, dar a plecat și ea la Pskov.
— Ascultă, zice : n-ai vrea să mergi cu mine la teatru ?
— La teatru ? Dar ce-o să-i spun bunicuței ?
— Ei! fă-o așa... pe ascuns...
— Pe ascuns ? Nici vorbă ! Nu vreau s-o mint. La revedere!
— La revedere ! s-a mulțumit el să spună, fără a mai adăuga nimic.
Numai că după prînz s-a și înființat la noi, a luat loc pe un scaun, a vorbit cu bunica îndelung, a tot întrebat-o dacă obișnuiește să facă vizite, dacă primește sau nu cunoscuți și apoi deodată schimbă vorba :
— Pentru azi am luat o lojă la operă ; se joacă „Bărbierul din Sevilla” ; urma să merg cu cîțiva prieteni de-ai mei, dar aceștia au renunțat și am rămas cu biletele, singur pentru o lojă întreagă.
— „Bărbierul din Sevilla” ! a tresărit bunica. O fi oare tot acel bărbier care se juca pe vremuri ?
— Desigur, spuse chiriașul, același bărbier. Și mi-a aruncat o privire pe furiș. Am înțeles totul ; m-am înroșit și inima a început să-mi palpite de emoția așteptării răspunsului bunicii.
— Cunosc bine opera aceasta, spuse bunica. Cum să n-o cunosc ! Chiar eu am interpretat pe vremuri rolul Rosinei într-un spectacol jucat în familie...
— Minunat ! în cazul acesta n-ați vrea să mergem diseară împreună ? întrebă el. Ar fi păcat să rămînă locurile goale...
— Păi, dacă-i așa, o să mergem, încuviință bunica, de ce n-am merge ? Mai ales că Nastenka mea n-a fost încă niciodată la teatru.
Dumnezeule, ce bucurie ! începurăm îndată pregătirile, ne-am îmbrăcat, ne-am mai aranjat... și ne-am dus. Deși oarbă, bunică-mea era dornică să asculte muzică, dar — peste toate astea — să știi că "bătrînica are o inimă bună și cred că a vrut mai mult să folosească prilejul pentru a mă distra pe mine, căci, desigur, numai noi amîndouă nu ne-am fi dus cît e veacul la operă. Impresia pe care mi-a produs-o Bărbierul din Sevilla nu ți-o mai spun ; dar am observat că în toată seara aceea chiriașul nostru m-a urmărit cu o privire atît de caldă, a vorbit atît de frumos, încît nu mi-a trebuit mult ca să înțeleg că dimineața a vrut doar să mă pună la încercare, propunîndu-mi să merg singură cu el la teatru. Dar, gîndește-te, ce bucurie pe mine ! M-am culcat beată de mîndrie. Eram așa de veselă ! Inima-mi bătea cu un ciudat neastîmpăr, am avut și puțină febră, iar toată noaptea n-am visat decît Bărbierul din Sevilla. Imi închipuiam că, după seara aceea, el se va abate pe la noi tot mai des ; dar n-a fost de loc așa. Aproape că nu l-am mai văzut. Iar dacă se întîmpla să treacă așa, o dată pe lună, atunci tot cu vreo invitație la teatru. In felul acesta, am mai fost în vreo două rînduri cu toții la spectacole. Și totuși un sentiment de nemulțumire se furișase în inima mea. Am înțeles că toate astea le făcea numai și numai pentru că îi era milă de mine, știindu-mă ținută prea sever de bunica, dar nimic, nimic mai mult. Și lucrurile tot continuînd așa, s-a petrecut în mine o schimbare : nu-mi mai aflam locul, de citit, nu mai citeam, de lucrat — nu mai lucram, cîteodată mă apuca rîsul și-i făceam bunicii în ciudă, alteori — ca din senin — mă podideau lacrimile. Slăbeam pe zi ce trecea și nu rămăsese mult să mă îmbolnăvesc grav. Stagiunea de operă se încheiase și chiriașul a încetat să ne mai calce pragul. Cînd ne mai întâlneam însă tot pe aceeași scară, se înțelege, mă saluta tăcut și atît de grav, de parcă nici n-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine, iar după ce el cobora scara și ajungea în pridvor, eu mai rămîneam la jumătatea treptelor, roșie ca o vișină, pentru că tot sîngele îmi năvălea în obraz cînd mă întîlneam cu el. Numaidecît vine și sfîrșitul. Exact cu un an în urmă, prin luna mai, chiriașul de la mezanin a coborît la noi și i-a spus bunicii că și-a terminat treburile la Petersburg, așa că pleacă iarăși pentru un an la Moscova. La auzul vorbelor sale, prinse din zbor, am pălit și am căzut pe un scaun, străfulgerată. Bunica n-a băgat de seamă nimic, iar el, după ce ne-a adus la cunoștință că pleacă de la noi, și-a luat rămas bun și-a ieșit. Ce să fac ? M-am frămîntat și mi-am muncit creierul mult, și, pînă la urmă, mi-am luat inima în dinți. El urma să părăsească orașul a doua zi, așa că m-am hotărît ca seara, după ce bunica se va duce la culcare, să lămuresc totul. Zis și făcut. Mi-am adunat într-o legăturică rochiile, rufăria de care aveam nevoie și, cu bocceluța în mîini, mai mult moartă decît vie, m-am urcat la mezanin. Cred că mi-a trebuit o oră ca să ajung pînă la camera lui. Iar cînd am deschis în sfîrșit ușa, el scoase un strigăt și rămase nemișcat, cu ochii la mine, crezînd că sînt vreo arătare din alte lumi. Apoi s-a grăbit să-mi dea să beau apă, deoarece abia mă mai țineam pe picioare. Inima îmi zvîcnea cu atîta putere, că simțeam dureri pînă-n creștetul capului, iar judecata mi se tulburase. Revenindu-mi după un timp, mi-am așezat în primul rînd bocceluța pe patul lui, mi-am făcut loc alături de ea, și, acoperindu-mi fața cu mîinile, am izbucnit în plîns ; lacrimile îmi curgeau șiroaie. Se pare că din prima clipă el a înțeles tot, fiindcă stătea palid în fața mea și mă privea cu o tristețe care-mi sfîșia inima.
— Ascultă-mă, a început el, ascultă-mă, Nastenka, și încearcă să înțelegi că e ceva care depășește puterile mele ; sînt un om sărac, deocamdată nu am nimic, nici măcar un post ca lumea ; cum ne-am putea descurca amîndoi, dacă te-aș lua acum în căsătorie ? Ceasuri întregi ne-au prins vorbind, și, în culmea desperării, i-am spus pînă la urmă că nu mai pot trăi lingă bunica și că am s-o părăsesc, fiindcă nu vreau să stau toată viața agățată cu boldul de poala ei, așa că, indiferent dacă vrea sau nu, am să-l însoțesc la Moscova, deoarece nu mai pot fără el. Și rușinea, și dragostea, și mîndria — toate vorbeau dintr-o dată în mine și aproape zgîltîită de spasme, m-am prăbușit pe pat. Mi-era așa teama să nu mă alunge !
Omul a stat cîtva timp fără a scoate un cuvînt, apoi s-a ridicat, s-a apropiat și m-a luat de mînă.
— Buna și draga mea Nastenka ! a început el printre lacrimi— plîngea și el, ca și mine — ascultă-mă : îți jur că dacă voi fi vreodată în măsură să mă căsătoresc, atunci negreșit la dumneata îmi voi căuta fericirea ; fii încredințată că ești singura făptură care m-ar face astăzi fericit. Uite, plec la Moscova și voi sta acolo un an. Atît. Nici o zi mai mult. Sper să-mi pun la punct treburile. Dacă la reîntoarcerea mea vei mai ține la mine, îți jur că vom fi fericiți. Acum, însă, acum e imposibil, nu pot și n-am dreptul nici măcar să-ți promit ceva. Iar dacă visul acesta, repet, nici peste un an nu se va înfăptui, el va deveni totuși cîndva cu siguranță o realitate ; se înțelege, numai dacă dumneata n-o să preferi între timp pe altcineva în locul meu, căci a te împiedica prin vreun legă-mînt oarecare n-o pot face și nici n-aș îndrăzni.
Iată ce mi-a spus el, și a doua zi a plecat. Ne înțelesesem ca bunicii să nu-i pomenim nimic. Așa voia el. Și cu asta aproape că s-a terminat întreaga poveste a vieții mele. S-a scurs un an. Chiriașul s-a întors, sînt trei zile de cînd se află în oraș, și... și...
— Și ce se întîmplă ? am întrebat, nerăbdător să aud sfîrșitul.
— Și pînă acum n-a venit să dea ochii cu mine ! mi-a răspuns Nastenka, adunîndu-și parcă puterile. Nici un semn de viață...
S-a oprit, a tăcut puțin, și-a plecat căpșorul și, deodată, acoperindu-și fața cu mîinile, a izbucnit în plîns ; mi se sfîșia inima de atîta potop de lacrimi.
Nu mă așteptasem, fără îndoială, nici pe departe la un asemenea deznodămînt.
— Nastenka ! am strigat eu sfios, dar cu multă compasiune. Nastenka, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai plînge ! De unde poți să știi ? Poate că nici nu-i aici încă...
— Ba da, ba da, e aici ! Știu foarte bine, e aici. Ne-am înțeles încă de atunci, din seara aceea, în ajunul plecării lui : după ce ne spuseserăm atîtea și atîtea, adică tot ce ți-am povestit, și după ce ne înțeleseserăm cum o să fie, am ieșit amîndoi să ne plimbăm aici, pe acest chei. Era poate ora zece ; și am stat pe această bancă, eu nu mai plîngeam, îmi făcea atîta plăcere să ascult ceea ce spunea el... M-a încredințat că, de cum va sosi la Petersburg, va veni pe la noi, și dacă nu voi fi renunțat pînă atunci la dînsul, îi vom spune totul bunicii. Acum e la Petersburg, știu bine asta, și încă n-a venit să mă vadă, încă nu !
Și se porni din nou pe plîns...
__ Dumnezeule ! Și să nu te pot ajuta cu nimic într-o astfel de nenorocire ? am izbucnit eu, ridicîndu-mă brusc de pe bancă, într-un gest de supremă deznădejde. Nastenka, nu s-ar putea să caut măcar eu să-l întîlnesc ?
— Crezi că că posibil ? ridică ea capul cu speranța renăscută în ochi.
— Nu, sigur că nu ! retractai eu, dîndu-mi seama de situație. Dar putem face altceva : scrie-i o scrisoare.
— Nu, nici asta nu se poate ! mi-a răspuns hotărîtă. dar cu privirea lăsată în jos, evitînd să se uite la mine.
— Cum, nu se poate ? De ce nu se poate ? am insistat eu. Știi însă, Nastenka, știi cum trebuie să fie scrisoarea, fiindcă există scrisori și scrisori... Ah ! am găsit, am găsit !... Ai încredere în mine, Nastenka, atîta îți cer: să te bizui pe mine. N-am să-ți dau un sfat rău. Totul se poate aranja. Că doar dumneata ai făcut atunci primul pas, de ce acum...
— Nu, nu, nu se poate ! Ar reieși, totuși că... mă țin scai de el...
— Ah, buna mea Nastenka ! am întrerupt-o eu, fără a-mi ascunde zîmbetul, nici vorbă de așa ceva ! De vreme ce ți-a făgăduit, înseamnă că ai tot dreptul la o explicație. De altfel, se vede că e un om delicat și a făcut foarte bine ceea ce a făcut! m-am înfierbîntat eu, sedus de logica propriilor mele deducții și argumente. Pentru că, în definitiv, nu trebuie să uităm felul cum a procedat el ! In ce-l privește, a făcut un legămînt : că dacă va fi să se căsătorească, apoi nu se va căsători decît cu dumneata, lăsîndu-ți în schimb (în ceea ce te privește) deplina libertate de alegere sau de renunțare la el... De aceea, poți face fără nici o ezitare acest prim pas, ești în dreptul dumitale, ai față de dînsul privilegiul inițiativei, să zicem, dacă ai vrea, de pildă, să-l dezlegi de cuvîntul dat...
— Dar dacă ar fi să-i scrii dumneata, cum i-ai scrie ?
— Ce anume ?
— Ei, scrisoarea aceea...
— I-aș fi scris așa : „Stimate domn..."
— Trebuie neapărat început așa, cu : stimate domn ?
— Neapărat ! Deși, în cazul acesta, eu cred că s-ar putea...
— Și... și... mai departe !
— Mai departe ?
— „Stimate domn ! Iertați-mă că"... Adică nu, nu e nevoie de nici un fel de scuze ! Faptul în sine justifică totul, trebuie să te adresezi pur și simplu așa : „Iți scriu. Iartă-mi nerăbdarea ; dar un an întreg m-a încîntat speranța ; sînt oare vinovată că nu pot suporta acum nici măcar o zi de îndoială ? De cînd te-ai întors, poate că intențiile dumitale sînt altele. In cazul acesta, scrisoarea mea te va scuti de presupunerea că mă plîng sau că te-aș învinovăți. Nu-ți găsesc nici o vină că n-am nici o putere asupra inimii dumitale ; poate că așa mi-a fost destinul ! Ai un suflet nobil. Și cred că nu vei zîmbi și nu te vei înciuda primind nerăbdătoarele mele rînduri. Nu uita că le scrie o biată fată, care nu are pe nimeni să-i dea o povață ori s-o îndrume și care niciodată n-a știut să-și stăpînească inima. Dar te rog să mă ierți că am lăsat să mi se strecoare în suflet, chiar și pentru o clipă, asemenea bănuială. Dumneata n-ai fi capabil s-o jignești, nici măcar cu gîndul, pe cea care te-a iubit atît și te mai iubește încă."
— Da, da, e minunat ! întocmai cum mă gîndisem și eu ! a strigat Nastenka, și ochii ei au început să strălucească de bucurie. Ah ! dumneata mi-ai limpezit îndoielile, parcă Dumnezeu însuși te-a trimis ! Iți mulțumesc, îți mulțumesc mult !
— De ce ? Pentru că m-a trimis Dumnezeu ? am întrebat-o, privind cu nesaț cum i se lumina chipul.
— Da, fie și pentru asta.
— Ah, Nastenka ! Vezi, cîteodată le mulțumim unora dintre oameni pentru că-și trăiesc zilele laolaltă cu noi. Eu binecuvîntez întîmplarea că te-am întîlnit, pentru că astfel întreaga viață îmi voi aduce aminte de dumneata !
— Ei, gata, gata, destul ! Vreau să-ți mai destăinuiesc ceva : la despărțire, ne-am înțeles ca, de îndată ce se va întoarce, să-mi dea de știre printr-o scrisoare trimisă pe adresa unor cunoscuți ai mei, niște oameni tare cumsecade, buni și simpli, care habar n-au ce și cum ; iar dacă n-o să-mi poată scrie, fiindcă într-o scrisoare nu totdeauna poți cuprinde totul, atunci să vină chiar în ziua sosirii la ora zece seara, aici, unde ne-am propus să ne întîlnim. Despre sosirea lui am aflat, dar iată că au trecut trei zile și nici scrisoarea, nici el nu mai apar. Ca să plec dimineața de lîngă bunica e cu neputință. De aceea, am să te rog pe dumneata să predai personal scrisoarea mea acelor oameni cumsecade de care ți-am vorbit. Ei o vor transmite, iar eventualul răspuns mi-l vei aduce la ora zece seara.
— Dar scrisoarea, scrisoarea ? Mai întîi trebuie ticluită scrisoarea. Altfel, totul urmează să se amîne abia pentru poimîine.
— Scrisoarea... a răspuns Nastenka, cam încurcată, sigur... dar... N-a terminat însă fraza. Mai întîi și-a întors privirea în altă parte, s-a înroșit ca un trandafir și deodată am simțit că-mi strecoară în mînă un plic închis, vezi bine, cu scrisoarea pregătită încă de mult.
O amintire foarte familiară și nostimă, îneîntător de gingașă și grațioasă îmi flutură prin cap. Fără să vreau, m-am pomenit articulînd :
— Ro-Ro-si-si-na. u
— Rosina ! am intonat după aceea împreună și eram gata s-o cuprind în brațe de bucurie, iar ea se îmbujorase grozav și i se amestecau zîmbetele cu lacrimile, care, adunate în stropi tremurători pe genele ei negre, păreau niște mici perle.
— Ei, haide, ajunge ! Destul! Te las cu bine acum, îmi spuse ea grăbită. Poftim scrisoarea, poftim și adresa unde trebuie dusă. La revedere, pe mîine !
Mi-a strîns cu putere amîndouă mîinile, a dat energic din cap în semn de salut și a zbughit-o ca săgeata pe ulicioara ei. Am rămas locului, petreeînd-o cu privirea.
„Pe mîine ! Pe mîine 1" îmi umbla prin minte, după ce făptura dragă s-a mistuit în întuneric.

A TREIA NOAPTE

Astăzi a fost o zi tristă, ploioasă, fără o rază de lumină, așa cum are să fie și bătrînețea mea. Gînduri stranii mă asaltează, senzații atît de sumbre au poposit în mine, mintea mi-e năpădită de un noian de întrebări tulburi — și nu știu cum, parcă puterile și voința m-au părăsit, nimic nu mai mi-ajută să găsesc răspunsuri. Nu mie îmi este dat să le dezleg pe toate !
Astăzi nu ne vom vedea. Ieri, cînd ne luam rămas bun, norii începuseră să acopere cerul și cobora ceața. Am presupus că ziua următoare are să fie o zi urîtă ; ea nu mi-a răspuns — ar fi fost poate ca și cum s-ar fi rostit împotriva ei însăși; căci pentru Nastenka ziua de azi nu-i de loc mohorîtă, e numai lumină, fărîmă de nor nu umbrește fericirea așteptării sale. Abia într-un tîrziu a adăugat :
— Dacă o să plouă, nu ne vom vedea ! N-am să pot veni. îmi închipuiam că nici nu va lua în seamă că plouă. Cu toate acestea, n-a venit.
Ieri a fost cea de-a treia întîlnire a noastră, a treia noapte albă... Cît de mult îl înfrumusețează pe om bucuria și fericirea! Cum clocotește întreaga-i ființă de iubire ! Ai crede că de abia așteaptă inima să-și reverse preaplinul într-altă inimă și ai vrea să vezi în jurul tău numai voioșie, numai surîs. Cît de molipsitoare e această bucurie ! Ieri era atîta drăgălășenie în cuvintele ei, atîta bunătate revărsau privirile ei!... De cîtă tandrețe mă înconjura, cum îmi dezmierda și-mi încuraja inima cu gesturi duioase ! O, cîtă cochetărie naște fericirea ! Iar eu... eu am luat totul în serios ; am crezut că Nastenka...
Dumnezeule, cum de mi-am putut închipui una ca asta ? Cum am reușit să fiu atît de orb, cînd totul aparține altuia, cînd nimic nu era al meu ? Cînd, în sfîrșit, chiar și tandrețea, chiar și dezmierdarea ori iubirea ei... iubirea ei față de mine —repet — n-a fost altceva decît o tresărire de veselie la gîndul că se va întîlni cu celălalt, decît dorința de a împărtăși cuiva o părticică dintr-o fericire prea mare... Cînd s-a văzut că el nu venise, iar noi îl așteptam în zadar, n-am văzut-o oare încruntîndu-se, descurajată, n-o cuprinsese oare teama ? Toate mișcările, toate cuvintele își pierduseră naturalețea, sprinteneala și cîntecul plecaseră din ele. Și, ciudățenie, își înteți delicatețea gingașă față de mine, vrînd parcă instinctiv să reverse asupră-mi ceea ce își dorea sieși, tot de ce ea însăși avea nevoie, dar de oare nu era sigură c-o să-i facă parte întîmplarea, neprevăzutul. Și atîta sfiiciune a cuprins-o pe Nastenka mea, păru atît de speriată, încît a deslușit, pînă la urmă, cît îmi vine mie de greu, cît o iubesc, și i s-a făcut milă de sărmana mea dragoste. Adesea, cînd sîntem nefericiți, simțim cu mai intensă durere nenorocirea altora ; în loc să se disperseze și să se destrame, dimpotrivă, sentimentul crește și devine mai puternic, mai adînc, mai intens.
Ii ieșisem în întîmpinare cu inima plină de iubire, și am așteptat nerăbdător întîlnirea. N-am prevăzut ce simțăminte îmi vor năpădi vijelios sufletul, că totul va lua o altă întorsătură și se va termina într-altfel. O vedeam strălucind de bucurie, era acolo, aștepta răspunsul. Răspunsul trebuia să fie el însuși: chiriașul! Urma să se arate, să vină în fugă la chemarea ei. Nastenka sosise cu o oră înaintea mea. Dintîi rîdea fără noimă, necontenit, la fiecare cuvînt al meu. Vorbeam și simțeam cum verva toată îmi pălește și am amuțit, jenat.
— Știi de ce sînt atît de bucuroasă astăzi ? de ce mă uit la dumneata cu atîta plăcere ? de ce te iubesc atîta ?
— De ce ? Inima începuse să-mi palpite.
— Te iubesc mult pentru că nu te-ai îndrăgostit de mine. Căci, fără îndoială, un altul în locul dumitale ar fi început să miorlăie, să-mi facă ochi dulci, să ofteze, să sufere, într-un cuvînt — sa mă plictisească, făcîndu-mi curte, cu declarații și suspine, pe cîtă vreme dumneata ești atît de drăguț!
Și, spunîndu-mi aceste cuvinte, mi-a strîns atît de tare mîna, că doar n-am țipat. A pufnit-o rîsul.
— Doamne ! Ce prieten minunat ești ! începu iar peste o clipă, acum însă pe un ton grav. Numai Dumnezeu mi te-a scos în cale ! Ce m-aș fi făcut dacă nu erai acum aici, lîngă mine ? Și cu cît dezinteres m-ai ajutat! E ceva atît de frumos în dragostea pe care mi-o porți ! Cînd am să mă mărit, vom fi cei mai buni prieteni ; ce prieteni ? vom fi ca frații! Și am să te iubesc aproape tot atît de mult ca și pe el...
Am simțit în clipa aceea cum o tristețe apăsătoare îmi învăluie sufletul, deși de undeva, din adînc, dădu să răzbească și să prindă glas ceva ce ar fi vrut să fie probabil rîsul.
— Mă tem că faci o criză, i-am spus. Þi-e frică de ceva... crezi, poate, că el nu vine ?
— Doamne ferește ! s-a apărat ea. Dacă n-aș fi atît de fericită, poate că neîncrederea și mustrările dumitale m-ar fi făcut să plîng. Deși trebuie să-ți mărturisesc că mi-ai sugerat o idee care îmi va da serios de gîndit și voi reflecta la asta ceva mai tîrziu. Deocamdată, vreau să-ți spun deschis că n-ai greșit în temerile exprimate adineauri. într-adevăr, parcă nu-mi mai aparțin. E în mine un fel de așteptare și percep totul, nu știu cum, superficial, din zbor. Dar să lăsăm la o parte sentimentele, să nu mai vorbim de ele...
In momentul acela s-au auzit niște pași și un trecător s-a desprins din întuneric : venea spre noi. Tremuram amîndoi, ea doar ca n-a strigat cînd l-a văzut. I-am lăsat mîna liberă și poate că am schițat un gest ca de retragere; ne înșelasem totuși : nu era el.
— De ce te-ai speriat ? Și de ce ai dat drumul mîinii mele ? îmi reproșa ea, întinzîndu-mi-o din nou. Ei și ? Il vom întîmpina împreună. Vreau să vadă și el cum ne iubim !
— Cum ne iubim ! am bolborosit eu.
„O, Nastenka, Nastenka ! gîndii eu, cîte ai rostit tu prin acest cuvînt ! De la o astfel de dragoste, Nastenka, în anumite împrejurări, ți se strînge inima de durere și sufletul îți atîrnă mai greu decît plumbul. Mîna ta e rece, a mea dogorește ca focul. Cît de orbită ești, Nastenka !... Și ce nesuferit poate deveni un om fericit în unele momente ! Dar nu puteam să mă supăr pe tine”.
In cele din urmă nu m-am putut stăpîni :
— Dacă ai ști, dragă Nastenka, ce-a fost cu mine toată ziua !
— Ei, ce anume ? Hai, povestește-mi repede ! De ce-ai tăcut pînă acum ?
— In primul rînd, Nastenka, după ce am îndeplinit toate comisioanele pe care mi le-ai dat, după ce-am predat scrisoarea, după ce-am fost la bunii dumitale prieteni... m-am întors acasă și m-am culcat.
— Numai atît ? m-a întrerupt ea rîzînd.
— Da, aproape tot... i-am răspuns călcîndu-mi pe inimă, deoarece simțeam că ochii mi se împăienjenesc de lacrimi nedorite. M-am trezit însă cu o oră înainte de întîlnirea noastră, ca și cînd n-aș fi dormit de loc. Nu știu ce-a fost cu mine. Veneam să-ți povestesc totul, de parcă timpul se oprise cu desăvîrșire pentru mine și doar o singură senzație, doar un singur sentiment urma să ră-mînă în mine din acel timp, pentru totdeauna, de parcă o singură clipă urma să dăinuie o veșnicie, de-ai fi zis că însuși cursul vieții se oprise pentru mine... M-am trezit cu senzația tulbure că o melodie dulce și răscolitoare, auzită cine știe unde și cînd, demult uitată, îmi reînvie în memorie. Era ca și cum melodia aceea ar fi vrut de cînd mă știu să evadeze din sufletul meu, și numai acum...
— Of, Doamne, Dumnezeule ! izbucni Nastenka. Cum vine asta ? Nu pricep nici un cuvînt.
— O, Nastenka! Doream... să-ți împărtășesc cumva această impresie stranie... începui cu glas jalnic în care mai licărea încă o speranță, deși foarte îndepărtată, e-adevărat.
— Te rog, nu trebuie, te rog mult ! stărui ea, uite că într-o clipă ștrengărită a și înțeles despre ce este vorba.
Deodată deveni neobișnuit de vorbăreață, veselă și zglobie. Mă luă la braț rîzînd ; voia să mă amuz și eu, iar fiecare cuvînt sfielnic rostit de mine trezea la ea o cascadă de hohote, prelungi, sonore. Cînd simți că sînt gata să mă supăr, a început să cocheteze.
— Dacă vrei să știi, începu ea, mi-e cam necaz pe dumneata că nu te-ai îndrăgostit de mine. Ce ți-e și cu firea pîrdalnică a omului, zău! Totuși, neînduplecatul meu domn, s-ar cuveni să-mi apreciezi sinceritatea ! îți spun tot, tot, orice prostie mi-ar trece
prin cap.
— I-auzi ! am tresărit eu cînd sunetul grav, ritmic al orologiului a răsunat dintr-un turn îndepărtat al orașului. Se pare că e unsprezece. Ea se opri brusc, încetă să mai rîdă și începu să numere bătăile.
— Da, unsprezece, murmură în sfîrșit, dar cu glasul pierit, șovăielnic.
M-am căit îndată pentru intervenția aceasta brutală : o speriasem punînd-o să numere bătăile orologiului și m-am blestemat în clipa aceea pentru pornirea mea de răutate. O tristețe adîncă m-a învăluit și aș fi dat orice ca să-mi ispășesc păcatul. Am început s-o consolez, să scornesc tot felul de motive care să justifice lipsa lui, să înșir argumente și presupuneri.
Era cum nu se poate mai ușor s-o minți în clipele acelea ; de altfel, oricine, în asemenea clipe, este dispus să asculte orice vorbe de mîngîiere și e bucuros la culme dacă poate să găsească fie și o umbră de justificare.
— De altfel, mi se pare chiar ridicolă pretenția noastră, mă tot înflăcăram eu admirînd în același timp claritatea extraordinară și înlănțuirea logică a argumentărilor mele. Nici n-avea cînd să vină ; dumneata, Nastenka, ai un fel de-a fi care m-a derutat pînă și pe mine, făcîndu-mă să pierd cu totul noțiunea timpului. Gîndește-te numai : omul abia dacă a putut să primească scrisoarea pînă acum. Să presupunem totuși că nu poate veni din cine știe ce motiv ; va răspunde tot prin scris, iar răspunsul lui va sosi abia mîine, cel mai devreme. Mîine, cu noaptea-n cap, mă duc să iau scrisoarea și numaidecît după aceea îți dau de știre ; dar poți presupune, la urma urmei, alte o mie de eventualități : bunăoară, n-a fost acasă cînd a venit scrisoarea, și poate că nici n-a citit-o pînă acum. Orice se poate întîmpla.
— Da, da ! încuviință Nastenka, nu m-am gîndit la toate acestea. Desigur, orice se poate întîmpla, urmă ea, dar în tonul ei resemnat distingeai ca o disonanță supărătoare ecoul unui alt gînd îndepărtat. Uite ce-am să te rog să faci, zise ea apoi: du-te mîine cît mai devreme acolo și, dacă primești vreun răspuns, dă-mi de știre. Știi unde locuiesc, nu-i așa ? Și-mi repetă adresa ei. O vedeam acum atît de duioasă și atît de sfielnică față de mine... Ai fi zis că ascultă foarte atentă tot ce-i spui, însă era numai o aparență ; fiindcă la o întrebare de-a mea, în legătură cu cele ce-i vorbisem, a ezitat, s-a fîstîcit și a sfîrșit prin a-și întoarce căpșorul în altă parte. Am privit-o în ochi : da, plîngea.
— Ei, cum se poate ? Cum se poate una ca asta ? Ce copil ești ! N-are nici o noimă. Gata ! Te rog, liniștește-te.
S-a căznit să-mi surîdă, se vedea că vrea să se liniștească, dar bărbia îi tremura și pieptul îi trăda un zbucium ascuns. A urmat un moment de tăcere, după care mi-a spus :
— Mă gîndesc la dumneata, cît ești de bun... Aș fi de piatră dacă n-aș simți-o... Știi ce mi-a trecut prin gînd ? V-am asemuit pe amîndoi. De ce nu este el — dumneata ? De ce nu e la fel cu dumneata ? El nu e atît de bun ca dumneata, și totuși îl iubesc mai mult.
N-am răspuns nimic. Era limpede că așteptase să spun ceva.
— Desigur, n-ar fi de mirare ca eu să nu-l înțeleg încă pe deplin. Poate că nici nu-l prea cunosc. Dar știi, întotdeauna parcă m-am temut de el ; era mereu atît de serios și atît de mîndru ! îmi dau seama că nu era astfel decît în aparență și că avea în suflet, poate, mai multă duioșie decît mine, dar... Nu pot să uit cum m-a privit atunci cînd, îți amintești, am venit cu bocceluța la dînsul în odaie ; și, cu toate acestea, îi port oarecum un respect prea deosebit; nu vrea să însemne asta că parcă n-am fi egali ?
— Nu, Nastenka, nu, asta înseamnă doar că-l iubești mai mult decît orice pe lume, mult mai mult chiar decît pe dumneata însăți.
— Bine, să zicem că așa este, admise Nastenka naivă, dar uite la ce m-am gîndit acum, și nu e vorba anume de el, ci vorbesc așa, în general ; toate acestea mă frămîntă de multă vreme. Spune-mi doar atît : de ce noi, noi toți, nu ne purtăm unii cu alții cum s-ar purta frații între ei ? Oare de ce pînă și omul cel mai bun are parcă întotdeauna ceva de ascuns față de celălalt și tăinuiește ceva, păstrînd tăceri ? De ce să nu spui dintr-o dată deschis, fără ocolișuri, tot ce ai pe suflet, dacă ești sigur că vorbele tale nu sînt aruncate în vînt și nu sînt spuse zadarnic ? Dacă privești în jur, poftim ! fiecare pare mai aspru decît îi este adevărata lui fire, ca și cînd i-ar fi teamă să nu-și jignească sentimentele dacă și le-ar destăinui așa cum sînt ele cu adevărat...
— Ah, Nastenka ! ai pus degetul pe rană ; ceea ce spui dumneata are o sumedenie de pricini, am întrerupt-o, înăbușind eu însumi în clipa aceea, mai mult decît oricînd, propriile-mi sentimente.
— O, nu, nu ! mă opri ea, adînc tulburată. Uite, dumneata, de pildă, nu ești la fel ca alții ! Drept să-ți spun, nu știu cum aș putea să-ți arăt tot ce simt, dar mi se pare... da, chiar și acum, mi se pare că jertfești ceva pentru mine, a încheiat ea timid, privindu-mă pe furiș. Te rog să mă ierți dacă îți vorbesc astfel : sînt doar o biată fată simplă ; am văzut încă prea puțin pe lumea asta și, drept să spun, cîteodată nu pot rosti ceea ce gîndesc. Nu găsesc cuvintele necesare. Ii tremura glasul, poate din pricina acelui tăinuit val de simțăminte care o încerca în momentul acela, deși se silea să-și acopere neliniștea cu un surîs palid. Am dorit numai să-ți spun, continuă ea cu o vădită sforțare, că îți sînt recunoscătoare, că toate acestea trăiesc și în mine... O, pentru cît mi-ai fost de sprijin, să-ți dea Dumnezeu fericire ! Dar ceea ce mi-ai povestit atunci, despre acel așa-zis visător, nu este cîtuși de puțin adevărat; adică vreau să spun că nu ți se potrivește de loc, că n-are nici o legătură chipul acela cu dumneata. Eu te văd altfel, te văd cu totul alt om, crede-mă, decît acela pe care mi l-ai descris. Și dacă vreodată vei iubi pe cineva, să-ți ajute Dumnezeu să fii fericit. Iar ființei aceleia nu-i urez nimic, pentru că sînt sigură că va fi fericită cu dumneata. O știu, sînt doar femeie, și dacă îți vorbesc astfel, trebuie să mă crezi...
Nastenka a tăcut strîngîndu-mi mîna cu putere. Și nici eu n-am fost în stare să îngăim ceva, atît eram de tulburat.
A trecut așa un răstimp. Pe urmă, înălțîndu-și fruntea, a spus :
— Da, se vede că azi nu mai vine ! E tîrziu !...
— Va veni mîine, am încredințat-o cu glasul cel mai convingător și ferm.
— Da, a adăugat ea înviorîndu-se, îmi dau seama acum că numai mîine va veni. Prin urmare, la revedere ! Pe mîine ! Dacă plouă, voi lipsi poate. însă poimîine voi fi negreșit aici, orice s-ar întîmpla ; să vii poimîine negreșit! Vreau să te văd ! Am să-ți istorisesc tot.
Cînd ne-am luat rămas bun, mi-a întins mîna, m-a privit cu seninătate și mi-a șoptit :
— Doar de acum încolo, noi doi — nu-i așa ? rămînem pentru totdeauna împreună.
Ah, Nastenka, Nastenka ! Dacă ai avea și tu de unde ști cît de singur mă simt eu acum ! Cînd am auzit orologiul bătînd de nouă ori, nu-mi mai găseam locul în odăița mea; am început să mă îmbrac și am ieșit, cu toate că era o vreme posomorită. M-am pomenit acolo, pe banca noastră. Am pătruns apoi pe ulicioara lor, dar mi s-a făcut rușine de mine, m-am întors și nici măcar la ferestre nu m-am uitat, deși eram doar la doi pași de casa ei.
M-am înapoiat acasă atît de trist, cum n-am fost niciodată, niciodată ! Ce vreme umedă și apăsătoare ! Dacă era timp frumos, m-aș fi plimbat pe-acolo toată noaptea...
Așadar — pe mîine ! pe mîine ! Mîine ea îmi va istorisi totul...
Dar scrisoarea n-a venit nici azi. De altminteri, era și firesc să fie așa. Ei s-au și întîlnit și acum sînt împreună...

A PATRA NOAPTE

O ! Doamne... cum au fost să se sfîrșească toate acestea, cum au fost să se sfîrșească!
Am venit la ora nouă! Ea era acolo. Am zărit-o încă de departe. Stătea ca și atunci, întîia oară, rezemată de parapetul cheiului și nici nu m-a auzit cînd m-am apropiat.
— Nastenka ! am strigat cînd am fost la cîțiva pași, stăpînindu-mi cu greu tulburarea.
S-a întors repede spre mine :
— Hai! spuse ea. Hai, mai iute! Mă uitam nedumerit.
— Unde e scrisoarea ? Mi-ai adus scrisoarea ? m-a întrebat ea, apăsînd cuvintele și rămînînd cu mîna încleștată pe parapet.
— Nu, n-am nici o scrisoare, i-am răspuns în cele din urmă. Cum ? El n-a fost încă pe la voi ?
S-a făcut albă ca varul și s-a uitat lung la mine. îi spulberasem ultima speranță.
— Să-l lăsăm în plata Domnului ! reuși ea să rostească în cele din urmă cu glasul sugrumat. Să-l lăsăm în plata Domnului, dacă a avut inima să mă lase... își pironise ochii în pămînt, pe urmă voi să mă privească, dar nici măcar atît nu izbuti. Cîteva clipe mai luptă să-și biruie tulburarea, apoi deodată se răsuci, se sprijini de balustrada cheiului și lacrimile îi țîșniră șiroaie.
— Nu trebuie să plîngi, liniștește-te, am încercat s-o consolez, dar n-am mai avut putere să stărui; la urma urmei, ce i-aș fi putut spune ?
— Nu mă consola ! mă imploră ea plîngînd. Nu-mi vorbi, te rog, despre el; nu-mi mai spune că va veni, că nu m-a părăsit cu atîta cruzime omul acesta fără inimă. Și pentru ce ? Pentru ce a făcut-o? Ce a găsit de neiertat în scrisoarea mea, în acea nenorocită scrisoare?
Aici, hohote de plîns i-au curmat vorba ; simțeam cum mi se sfîșie inima, privind-o.
— O, cîtă neomenie și cruzime ! Și nici un rînd măcar, nici un singur rînd nu mi-a trimis! Să-mi fi răspuns cel puțin că nu-i pasă de mine, că se leapădă de dragostea mea, că nu are nevoie de ea ; dar așa... de trei zile, și să nu vină din partea lui măcar un singur rînd ! Cît de ușor e pentru el să umilească, să azvîrle în fața unei sărmane fete fără apărare, a cărei vină e doar că l-a iubit, asemenea jignire... Cît am suferit în aceste trei zile! Doamne, Doamne ! Cînd mi-aduc aminte cum am urcat la el prima oară singură și nechemată, și m-am umilit în fața lui, și-am plîns cerșindu-i puțină dragoste... Iar pe urmă, pe urmă!... Ascultă-mă, mi se adresă ea din nou și ochișorii ei negri prinseră a străluci, e de neconceput! E cu neputință ! Negreșit, lucrurile stau altfel. Sau dumneata, sau eu ne-am înșelat. Poate că nici n-a primit pînă acum scrisoarea ? Poate că pînă la ora asta nu știe nimic ? Cum e posibil, judecă singur, și spune-mi și mie, pentru numele lui Dumnezeu ! Lămurește-mă, fiindcă nu pot înțelege, cum e posibil să te porți așa de barbar și cu atîta brutalitate cum a făcut-o el cu mine ! Să nu-mi scrie nici un cuvînt! Dar și față de cel mai umil om de pe lume se impune totuși o mai mare înțelegere. Dar dacă a ajuns ceva la urechile lui, i-o fi spus careva cine știe ce baliverne, m-o fi bîrfit ? Ce-ai spune de una ca asta ? mi se adresă ea aproape strigînd.
— Eu zic, Nastenka, să mă duc chiar mîine la el, ca din partea dumitale.
— Așa.
— Și-i povestesc totul, și aflu cum stau lucrurile.
— Și ? și ?...
— Ii vei trimite prin mine o scrisoare. Să nu te împotrivești, Nastenka, să nu spui nu ! Am să-l fac să se pătrundă de respect pentru gestul dumitale, o să afle totul exact și dacă...
— Nu, prietene, nu stărui zadarnic ! mă întrerupse ea hotărîtă. Nu mai are rost. Nici un cuvînt mai mult, nici un singur cuvînt, nici un rînd de la mine. Ajunge ! Nu-l cunosc, nu-l mai iubesc, trebuie să-l uit...
Dar nu-și mai isprăvi gîndul.
— Liniștește-te, liniștește-te ! Stai aici, Nastenka, spuneam eu așezînd-o pe bancă.
— Dar n-am nimic, sînt foarte liniștită. Nu te frămînta atîta pentru mine. îmi trece. Nu sînt decît lacrimi, se vor usca... Crezi că îmi pun capăt zilelor, că mă înec ?...
Inima-mi era plină de clocot. Am vrut să vorbesc, dar nu eram în stare să scot un cuvînt.
— Spune-mi, spune-mi (și din nou îmi luă mîna în mîna ei), nu-i așa că dumneata n-ai fi făcut la fel ? N-ai fi părăsit-o pe cea care ar fi venit să-ți mărturisească singură dragostea ei și nu i-ai fi aruncat în față batjocura nesimțirii, pe seama unei inimi naive și slabe ? Ai fi știut s-o cruți, ferind-o de suferința umilirii, nu-i așa ? Te-ai fi gândit, desigur, că e singură pe lume, că n-a știut cum să se ferească de acest sentiment al dragostei față de dumneata, și, o dată căzută pradă lui, nu știe cum să-și apere dragostea, că, de fapt, nu are nici o vină, în sfîrșit, că nu e vinovată... că n-a făcut nimic... O, Doamne, Dumnezeule !...
— Nastenka ! am strigat, neizbutind să-mi înving tulburarea. Nastenka, nu mă chinui! îmi sfîșii inima, Nastenka, nu pot să mai tac, orice s-ar întîmpla ! E timpul să las să se reverse tot ce mi s-a adunat aici, în piept...
Și cu aceste vorbe am dat să mă ridic de pe bancă. Ea m-a reținut, luîndu-mă de mînă și uitîndu-se mirată la mine.
— Ce-i cu dumneata ? m-a întrebat într-un tîrziu.
— Ascultă-mă ! i-am spus plin de hotărîre. Ascultă-mă, Nastenka ! Ceea ce vei auzi acum nu-i decît o aberație, ceva irealizabil sau, dacă vrei, o plăsmuire de-a mea prostească. Știu bine că așa ceva nu se poate împlini niciodată, dar tăcerea mă sugrumă, trebuie să-mi descarc sufletul. In numele suferințelor dumitale de acum, te rog dinainte să mă ierți !
— Dar ce este, ce ? mă cercetă ea, încetînd să mai suspine și ațintindu-mă cu ochișorii mirați, strălucind de o stranie curiozitate. Ce se întîmpla cu dumneata ?
— Este irealizabil, dar te iubesc, Nastenka ! Poftim : asta se întîmpla cu mine ! Iar prin mărturisirea aceasta am spus totul ! am încheiat cu un gest scurt, dar hotărît. Abia de aci înainte vei vedea dacă mai poți vorbi cu mine așa cum ai făcut-o adineauri și dacă, în sfîrșit, mai face să asculți în continuare ceea ce aș mai avea de spus...
__ Dar bine, bine, de ce atîta zbucium ? Știam doar de mult că mă iubești, dar mi se părea că mă iubești doar așa... pur și simplu, într-un fel cu totul obișnuit... O, Doamne, Doamne!
— Da, Nastenka dragă, dintîi începuse oarecum simplu, dar pe urmă... pe urmă... uite, acum sînt la fel cum erai dumneata cînd, cu o bocceluță în mînă, ai urcat atunci în camera lui. Ba chiar mult mai rău, Nastenka, pentru că atunci el nu iubea pe nimeni, pe cîtă vreme dumneata iubești pe altcineva.
— Pentru ce-mi spui asta ? La urma urmei, nu te înțeleg de loc. Bine, dar ce rost au toate acestea, adică nu ce rost au, ci pentru ce dumneata... așa... cum așa, deodată... Dumnezeule ! Spun prostii ! Doar, dumneata...
Și Nastenka s-a încurcat de-a binelea. Obrajii îi ardeau, privirea i-a alunecat în jos.
— Ce să fac, Nastenka, ce pot să fac ? Sînt vinovat, am abuzat de... adică mint, nu-mi apasă cugetul nici o vinovăție. O simt, aud ce-mi șoptește inima și inima îmi șoptește că am dreptate, pentru că n-aș putea să te jignesc cu nimic, n-aș putea să-ți fac nici un rău. Þi-am fost prieten. Iți sînt și acum. N-am trădat prin nimic prietenia noastră. Numai că, iată, mă podidesc lacrimile, Nastenka. Lasă-mi-le, nu stînjenesc pe nimeni, lasă-le să curgă, Nastenka. Se vor usca...
— Dar stai odată, stai jos ! încercă ea să mă convingă să mă așez pe bancă. O, Doamne, Dumnezeule !
— Nu, Nastenka, nu mai stau ; acum nu mai pot rămîne aici ; și nici dumneata nu trebuie să mă mai revezi. Cîteva cuvinte numai și după aceea plec. Atîta vreau să-ți spun : n-ai fi aflat niciodată că te iubesc. Inmormîntam cît mai adînc taina aceasta și n-ar fi aflat-o nimeni, niciodată. Nu te-aș mai fi torturat acum cu egoismul meu. Nu ! Dar acum n-am mai putut îndura, chiar dumneata ai adus vorba despre aceasta — ești singura vinovată; vina o porți dumneata, eu n-am ce să-mi reproșez. Și n-ai dreptul să mă alungi de lîngă dumneata...
— Dar, nici gînd, nici gînd să te alung, ce ți-a venit ? îngăimă Nastenka, încercînd, sărmana, să-și ascundă pe cît putea profunda ei tulburare.
— Nu mă alungi, nu ? Și eu care am vrut să mă îndepărtez singur, să fug... Și am să plec, bineînțeles. Am să plec, dar nu mai înainte de a-ți fi destăinuit totul; pentru că adineauri, cînd dumneata vorbeai, stăteam ca pe jăratec, iar cînd ai izbucnit în plîns, cînd te-am văzut căinîndu-te din pricină (o spun și asta, Nastenka) că ai fost respinsă, că iubirea dumitale a fost nesocotită — o ! atunci mi-am simțit inima plină de atîta dragoste pentru dumneata, Nastenka ! Atîta dragoste ! Și m-a cuprins o adîncă amărăciune că nu-ți pot fi de nici un sprijin cu dragostea mea! Biata mea inimă prea plină n-a mai rezistat, a rupt zăgazurile stăpînirii. de sine, ale cumințeniei — și am vorbit. Trebuia să vorbesc, Nastenka !...
— Da, da ! vorbește-mi. Simt nevoia să te aud vorbind așa ! zise Nastenka, înfiorată de un imbold lăuntric. O să-ți pară ciudat poate că ți-o cer, dar... te rog, continuă ! Mai tîrziu o să-ți explic totul mai pe-ndelete.
— Iți este milă de mine, Nastenka ; de ce să ne ascundem după degete ? Þi s-a făcut milă de mine, scumpa mea prietenă ! Dar ce-ai pierdut o dată, pierdut rămîne. Cuvîntul rostit nu-l mai poți întoarce. Nu-i așa oare ? Acum știi totul. Aici a fost punctul de plecare, pricepi ? Perfect! Acum totul e în ordine. Un singur lucru aș mai vrea să-ți spun. Privindu-ți fața înlăcrimată, reflectam în sinea mea (o, lasă-mă să spun și asta !) îmi spuneam (știu că acest lucru e cu neputință, Nastenka), îmi spuneam că, poate... cumva, printr-un miracol, fără să-ți dai seama, vei fi încetat să-l mai iubești. In clipele acelea, Nastenka — pentru că bănuiala asta m-a ros și ieri, și alaltăieri — eram în stare să fac orice, numai să mă îndrăgești și dumneata ; mai ales de cînd te-am auzit că nu lipsea decît puțin ca să mă iubești. Și, mai departe ? E aproape tot ce am vrut să-ți spun ; îmi rămîne să mai adaug (dar asta doar pentru mine) : ce-ar fi fost dacă dumneata m-ai fi îndrăgit cu adevărat și încolo — nimic, atîta tot! Mai ascultă, dar, și asta, buna mea prietenă, pentru că, oricum, îmi ești prietenă : sînt, desigur, un om simplu, un om sărac, cu totul neînsemnat — deși nu despre asta este vorba (nu știu cum, dar, de emoție, vorbesc parcă fără nici o noimă, spun cu totul altceva decît aș fi vrut să spun) dai să știi, Nastenka, te-aș fi iubit atît, atît de mult, încît chiar dacă ai fi nutrit aceleași sentimente față de el, dacă ai fi continuat să-l iubești pe cel pe care eu nu-l cunosc, n-ai fi simțit nici o clipă că dragostea mea te stingherește în vreun fel. Ai fi auzit numai, ai fi simțit în fiecare clipă că undeva, pe-aproape, bate o inimă recunoscătoare și devotată, o inimă fierbinte, care pentru dumneata ar fi în stare... Ah, Nastenka, Nastenka! ce-ai făcut din mine !...
— Nu plînge, te rog, nu vreau să plîngi, mă imploră ea, ridicîndu-se brusc de pe bancă. Mai bine să mergem, haide, ridică-te, s-o pornim împreună. Potolește-te, potolește-te, repeta ea, ștergîndu-mi obrajii cu batista ei. Ei, hai să mergem, poate că am să-ți spun ceva... Fiindcă el m-a părăsit, fiindcă a uitat de mine, deși eu (nu vreau să te amăgesc) îl mai iubesc încă... aș vrea să-mi răspunzi : dacă, bunăoară, te-aș îndrăgi pe dumneata, adică dacă aș fi... numai... O, dragul meu prieten ! cît de rău îmi pare că te-am jignit atunci cînd te lăudam că nu te-ai îndrăgostit de mine, fără să-mi dau seama că te răneam în sentimentele dumitale !... O, Doamne, cum a fost posibil să fiu atît de oarbă, să nu-mi dau seama de asta ? Cum a fost cu putință să nu prevăd ? Cum de-am fost atît de naivă ? Dar... fie ! Uite, m-am hotărît — îți spun acum totul, tot ce am pe inimă...
— Știi, Nastenka, cred că e mai bine să plec, să dispar. Acum, îndată ! E limpede că prezența mea te chinuie. Poftim, acum ai mustrări de conștiință că te-ai amuzat pe seama mea. Așa că nu vreau, da, nu vreau ca, pe lîngă durerea pe care o încerci, să mai adaug și eu... mă simt vinovat, desigur... Așadar, Nastenka, adio !
— Nu mă părăsi! Ascultă-mă : de ce nu vrei .să mai aștepți puțin ?
— Să aștept ? Cum, ce să aștept ?
— Il iubesc, n-am cum să neg, dar îmi va trece; trebuie să treacă, nu se poate să nu treacă, o simt... Cine știe, poate că nici nu-l mai iubesc, poate că astăzi chiar se va termina cu totul, nu va mai fi decît un nor destrămat; pentru că simt că-l urăsc acum ; pentru că și-a bătut joc de mine, în timp ce noi doi am plîns aici împreună și, sînt sigură că, în locul lui, nu m-ai fi respins, pentru că dumneata mă iubești, iar el nu m-a iubit niciodată ; și pentru că... da ! pentru că și eu te iubesc pe dumneata... mult, mult! tot așa de mult cum mă iubești și dumneata... Þi-am mărturisit-o singură încă înainte. Și te iubesc pentru că ești mai bun decît el, mai nobil, mai generos, și pentru că, pentru că el...
Emoția sărmanei fete era atît de mare, încît n-a mai fost în stare să termine ; cu fruntea rezemată de umărul meu, apoi de piept, și-a dat drumul ultimelor stavile ale amarnicelor ei lacrimi. O consolam, o conjuram, dar nu se putea opri, îmi strîngea într-una mîna, spunîndu-mi printre sughițuri : „Așteaptă, așteaptă puțin... o să-mi treacă numaidecît... Vreau să-ți spun... să nu crezi că e din pricina firii mele slabe... doar o clipă, pînă mă liniștesc..." în sfîrșit, s-a mai potolit, și-a șters lacrimile și am continuat să ne plimbam. Vroiam sa-i vorbesc, dar ea mă ruga într-una să mai am răbdare. Am tăcut... Și, multă vreme am tăcut așa amîndoi, pînă cînd, într-un tîrziu, s-a recules și a vorbit...
— Uite ce e... începu ea cu glas slab și tremurător, în care însă am deslușit accentele unei simțiri care mi-a umplut inima cu o dulce și tulburătoare așteptare... să nu-ți închipui cumva că sînt nestatornică sau ușuratică, înclinată să uit atît de ușor și de repede, ori să trădez. L-am iubit un an întreg și. jur în fața lui Dumnezeu că niciodată nu i-am fost necredincioasă, nici măcar cu gîndul. El a desconsiderat toate astea, ba încă și-a bătut joc de mine — să-l lăsăm, deci, în plata Domnului ! Dar el m-a și disprețuit, mi-a rănit inima. De aceea, nu-l mai iubesc. Nu pot iubi decît un suflet mărinimos, plin de generozitate și de înțelegere față de celălalt ; pentru că eu însămi sînt astfel, iar omul acesta nu m-a meritat — rămînă în plata Domnului ! Totuși, e mai bine poate că s-a întîmplat așa de pe acum decît să-mi fi înșelat mai tîrziu încrederea și să-l fi cunoscut abia cine știe cînd așa cum e în realitate... Dar s-a sfîrșit ! Și, cine știe, bunul meu prieten, continuă ea, strîngîndu-mi mîna, cine știe dacă toată dragostea mea n-a fost decît o iluzie a simțurilor, o aprindere a închipuirii mele pornită dintr-o zburdălnicie copilărească, dintr-o glumă, poate din pricina supravegherii prea aspre din partea bunicii... Poate că ar fi trebuit să iubesc pe un altul, nu pe el, nu pe un asemenea om ; pe cineva care ar fi avut milă de mine, și, și... Dar să lăsăm, să lăsăm toate astea, se întrerupse Nastenka sufocîndu-se de emoție, țineam doar să-ți spun... să-ți spun că, trecînd peste faptul că-l iubesc (ba nu : că l-am iubit), trecînd peste asta, dacă vei crede... dacă vei mai simți că dragostea dumitale pentru mine e atît de mare, încît să poată alunga din inima mea, să șteargă din amintire cealaltă iubire, dacă-ți va fi milă de mine și nu vei dori să mă lași singură în voia soartei, fără nici un sprijin și fără nici o speranță, de vei dori să mă iubești totdeauna așa cum mă iubești acum, atunci îți jur că recunoștința mea... că dragostea mea va fi, în cele din urmă, demnă de dragostea dumitale... Mai vrei să iei și acuma mîna pe care ți-o întind ?
— Nastenka ! am strigat eu înecîndu-mă în lacrimi. Nastenka ! O, Nastenka !
— Ajunge, ajunge ! mă ruga ea, acum s-a terminat, nu mai are nici un rost zbuciumul acesta... Și o vedeam cum caută la rîndu-i să se stăpînească. Ceea ce era de spus, s-a spus, nu-i așa ? Nu ? Și dumneata ești fericit, și eu sînt fericită, să nu mai vorbim nimic despre asta ; așteaptă, cruță-mă... Vorbește-mi acum despre altceva, pentru Dumnezeu, te implor!
— Da, Nastenka, da ! ajunge despre asta, acum sînt fericit, eu... dar, bineînțeles, Nastenka, să vorbim despre altceva. Chiar acum, imediat. Hai, sînt gata... să vorbim...
Dar nu știam cum să începem, ba rîdeam, ba plîngeatn și îndrugam tot felul de vorbe, mii de vorbe răzlețe, fără noimă și fără nici o legătură între ele ; mergeam ba pe trotuar, la întîmplare, ba, deodată, ne întorceam de unde o porniserăm, și iar traversam strada, și iar ne opream, pentru ca din nou s-o luăm de-a lungul cheiului, uitînd cu totul de noi și de lume ; eram ca niște copii...
— Acum locuiesc singur, Nastenka, am încercat eu să înnod o conversație, dar mîine... Știi, desigur, Nastenka, eu nu sînt un om înstărit : tot cîștigul meu revine la o mie două sute, dar nu-i nimic...
— Se înțelege că nu-i nimic, are și bunica pensia ei ; așa că nu ne va sta povară. Fiindcă pe bunica trebuie s-o luăm neapărat cu noi.
— Firește, trebuie neapărat s-o luăm pe bunica... Numai, nu știu ce mă fac eu cu Matriona...
— Așa e, și noi o avem pe Fiokla !
— Matriona e o femeie de treabă, are însă un cusur ! îi lipsește imaginația, Nastenka ; nu are absolut nici un pic de imaginație ! Dar nu-i nimic, cred...
— N-are nici o importanță. Se vor descurca ele cumva împreună ; chiar de mîine ai putea să te muți la noi.
— Cum așa ? la voi ? Bine, dacă spui... Eu sînt gata...
— Iți închiriem noi o cameră. Avem sus, ți-am povestit eu, una la mezanin : e liberă, a stat acolo pînă de curînd o chiriașă, o bătrînică, o nobilă scăpătată, dar s-a mutat; iar bunica, o știu eu, vrea să închirieze mezaninul unui domn tînăr ; am întrebat-o : „De ce neapărat unui domn tînăr ?" Și mi-a răspuns : „E mai bine așa, eu sînt bătrînă, dar tu nu cumva să-ți închipui, Nastenka, că mă gîndesc să te mărit cu el". Am priceput, bineînțeles că tocmai de aceea...
— Ah, Nastenka ! am exclamat eu îneîntat. Și amîndoi am izbucnit în rîs.
— Ei, hai, hai, ce atîta haz ! Unde zici că stai dumneata ? Am și uitat...
— Pe la podul N. în casa lui Barannikov.
— E o casă mare, nu-i așa ?
— Da, e o casă mare.
— O știu, o știu, e foarte impunătoare ! Dar asta n-ar fi o piedică să pleci de acolo și să te muți la noi, cît mai curînd...
— Chiar mîine, Nastenka, uite, chiar mîine, deși aici unde stau am cam rămas în urmă cu chiria... Dar n-are a face. Voi primi în curînd leafa și...
— Sigur că da, știi, poate că și eu am să încep să dau meditații. Studiez singură ca să pot preda lecții.
— Foarte bine! Iar eu voi căpăta curînd o gratificație, Nastenka...
— Minunat! Prin urmare, de mîine ești chiriașul meu...
— Da, și vom merge împreună la Bărbierul din Sevilla, pentru că în curînd se va juca din nou.
— Sigur, sigur, vom merge, încuviință amuzată Nastenka, clar mai bine să ascultăm altă operă, nu tot Bărbierul...
— Fie și alta, cum să nu ! firește, ar fi și mai bine ; cum de nu m-am gîndit...
Și, sporovăind astfel, umblam amîndoi aiuriți, ca într-o ceață amețitoare, de parcă nici nu știam ce se petrece cu noi. Ne opream locului, într-o discuție lungă, aprinsă, și iar porneam, pomenindu-ne Dumnezeu știe unde, și din nou rîsete, din nou lacrimi... Pînă cînd o auzeam la un moment dat pe Nastenka spunînd că vrea să se înapoieze acasă, iar eu, neîndrăznind s-o rețin, ziceam s-o conduc pînă la poartă, ca după un sfert de oră de drum să ne pomenim din nou pe chei, lîngă banca noastră. Și iar suspine, și iar o lacrimă stingheră, care mă făcea să-mi pierd curajul, simțind cum mă trec fiori reci. Dar fata îmi strîngea mîna și mă atrăgea iar după dînsa într-o rătăcire necontenită pe străzi, flecărind, hohotind, în-tristîndu-ne și iar lansîndu-ne în discuții fără de început și fără
de sfîrșit...
— E timpul, totuși, e timpul să plec acasă ! zise Nastenka în cele din urmă. Cred că s-a făcut tîrziu de tot și ajunge cît ne-am făcut de cap ca niște copii neastîmpărați!
— Da, Nastenka, numai că eu tot n-am să pot adormi ; acasă nu mă duc.
— Nici eu, cred, n-am să fiu în stare să adorm, dar ai să mă însoțești pînă la poartă...
— Negreșit!
— De data aceasta, trebuie negreșit să ajungem acasă.
— Negreșit, negreșit...
— Pe cuvînt de onoare ?... Căci trebuie odată și odată să mă întorc și acasă, nu-i așa ?
— Pe cuvînt de onoare ! am împăcat-o rîzînd.
— Atunci, să mergem !
— Să mergem !
— Privește, privește cerul, Nastenka! Uită-te ce senină și adîncă este bolta. Mîine va fi o zi splendidă. Ah, ce coviltir albastru de smalț, ce lună ! Vezi norul acela gălbui de colo ? E gata s-o acopere, vezi ?... Acum !... Tiii... N-a acoperit-o, a trecut, ca atîția alți nori, pe alături. Privește, te rog, privește !...
Dar Nastenka nu mai privea norul, stătea mută și nemișcată ca o statuie ; în clipa următoare, am simțit-o cum prinde să se lipească de mine, întîi sfioasă, pe urmă din ce în ce mai strîns. Mîna îi tremura în mîna mea ; am privit-o... Se sprijinise de mine cu toată greutatea trupului.
Tocmai atunci a trecut pe lîngă noi un tînăr. L-am văzut oprindu-se brusc, privindu-ne fix, apoi și-a reluat drumul, și s-a depărtat cu cîțiva pași. Am avut o tresărire și cu jumătate de glas am întrebat-o temător :
— Nastenka, spune-mi, cine este ?
— El! mi-a șoptit, ghemuindu-se și mai mult în mine.
O simțeam atît de aproape, încît îi auzeam bătăile năuce ale inimii. îmi dădeam seama că mi se înmoaie picioarele.
In clipa aceea, din urma noastră se auzi o voce :
— Nastenka ! Nastenka, tu ești ?
Și, în aceeași clipă, tînărul înainta cîțiva pași spre noi... Doamne, ce strigăt! N-am să-l uit toată viața. Și cum a tresărit ea cuprinsă de un tremur profund, cum s-a smuls apoi din mîinile mele și cum a țîșnit ca o rîndunică în zbor către el! îi priveam înmărmurit, zdrobit. Totul a ținut cît o străfulgerare : i-a întins mîna, doar atît, s-a aruncat la pieptul lui, apoi s-a întors și, cu iuțeala vîntului, a fost lîngă mine, și mai înainte să pot înțelege bine ce se petrece, m-a îmbrățișat, cuprinzîndu-mi gîtul cu amîndouă brațele și m-a sărutat fierbinte. Apoi, tot așa, fără să-mi spună un cuvînt, a fugit din nou la el, ușoară ca o libelulă, l-a luat de mîini și s-au dus.
Am rămas mult timp nemișcat și priveam în urma lor. Și am stat așa, am stat pînă cînd amîndoi s-au șters din fața ochilor mei.

DIMINEAÞA

In dimineața aceea, nopțile mele luară sfîrșit. Era o zi urîtă. Ploua, și stropii îmi izbeau geamurile ca o muzică tristă. în odăița mea era întuneric, afară mohorît. Mă durea capul și aveam amețeli ; prin toate mădularele mi se furișa neliniștitoare febra.
— Þi-a venit o scrisoare, maică, prin poștă. A adus-o poștașul, răsună deasupra urechii mele glasul Matrionei.
— O scrisoare, zici ? de la cine ? am sărit eu de pe scaun.
— Nu știu, maică, vezi acolo, poate că scrie de la cine-i. Am rupt sigiliul. Era de la ea !
„Ah, iartă-mă, iartă-mă! îmi scria Nastenka : te implor în genunchi, iartă-mă! Inșelîndu-mă pe mine, te-am înșelat și pe dumneata. A fost un vis, o nălucire... Am suferit nespus astăzi pentru dumneata ; iartă-mă, te conjur, iartă-mă !... Nu te grăbi să mă condamni, pentru că față de dumneata nu m-am schimbat cu nimic ; am spus că te voi iubi și te iubesc și acum, ba îți port în suflet poate mai mult decît dragoste. O, Doamne ! Dacă v-aș putea iubi pe amîndoi deodată! O, dacă ai fi dumneata — el!"
„O, dacă el ar fi — dumneata !" îmi trecu prin minte. Mi-am adus aminte de cuvintele dumitale, Nastenka !
„Dumnezeu mi-e martor, numai el știe ce-aș fi în stare să fac acum pentru dumneata ! Simt cît îți este de greu și de amar. Te-am rănit, dar atunci cînd iubești— știi bine ! — chiar și rănile jignirii se uită repede. Iar dumneata mă iubești! Iți mulțumesc! da! îți mulțumesc nespus pentru dragostea aceasta. Ea s-a cuibărit în mine, e ca un vis dulce care nu te părăsește multă vreme după ce te-ai trezit ; și-mi voi aminti întotdeauna de acea scumpă clipă în care ți-ai deschis sufletul, frățește, primind cu atîta mărinimie în dar inima mea zdrobită, ca s-o ocrotești, s-o mîngîi și s-o tămăduiești... Dacă mă vei ierta, amintirea ce ți-o port se va înconjura de nimbul înălțător al unei recunoștințe nepieritoare, încît nu se va șterge niciodată din sufletul meu. Rămîn credincioasă acestei amintiri, n-o voi trăda, pentru că nu-mi pot trăda propria inimă : este statornic legată de ceea ce i-a fost odată scump. Nu mai departe decît ieri, inima aceasta s-a întors caldă și fără pic de zăbavă la cel căruia i se făgăduise pe vecie. Ne vom întîlni, vei veni pe la noi, n-o să ne părăsești, vei rămîne prietenul, fratele meu de totdeauna... Și cînd o să ne revedem, îmi vei întinde mîna... nu-i așa ? îmi vei întinde mîna, fiindcă m-ai iertat, nu-i așa ? Și mă iubești ca înainte ?
O, te implor : iubește-mă, nu mă părăsi, pentru că te iubesc atît de mult în clipa aceasta, pentru că mă simt demnă de dragostea dumitale, pentru că sper s-o merit... dragul meu prieten ! Săptămîna viitoare ne căsătorim ; el s-a întors la mine plin de tandrețe și sînt sigură că nici o clipă nu m-a dat uitării. Să nu te superi că îți scriu despre el în rîndurile acestea. Vreau însă să vin la dumneata împreună cu el; îl vei îndrăgi și dumneata, nu-i așa?
Iartă-ne. S-o porți în amintire și s-o iubești întotdeauna pe a dumitale
Nastenka"
Am recitit de nenumărate ori scrisoarea ; din ochii încețoșați doar că nu-mi șiroiau lacrimile. In cele din urmă, mi-a căzut din mînă și mi-am înfundat fața în palme.
— Auzi, maică, începu Matriona.
— Ce s-a întîmplat, mătușico ?
— Să știi că păienjenișul ăla care năpădise tavanul... nu mai e ! Am deretecat, de-am făcut lună : acum n-ai decît să te și însori, ba să-ți poftești și oaspeți la nuntă...
M-am uitat la Matriona... Bătrînă-bătrînă, dar o știam în putere, ageră în mișcări — și iată, dintr-o dată, nu știu cum mi-a apărut în fața ochilor zbîrcită, cu ochii stinși, cocîrjată și sleită... Am avut deodată impresia că odaia mea a îmbătrînit la fel ca Matriona. Pereții și podeaua se decoloraseră, totul părea lipsit de viață, păienjenișul se lăbărțase din nou, întinzîndu-și plasa în toate părțile. Și iată că, fără să pricep de ce, cînd m-am uitat pe geam, și casa de peste, drum îmbătrînise parcă, se pipernicise și-și pierduse culorile : tencuiala stîlpilor de zid i se cojea, curgea din ea mortarul, cornișele înnegrite crăpaseră, iar din galbenul-aprins al pereților mai rămăseseră doar niște pete bălțate...
Sau, poate, o rază de soare, privind o clipă de după nori, se ascunsese din nou după norul acela cenușiu, aducător de ploaie, și în fața ochilor mei totul se întunecase iarăși, sau poate că zărisem pentru o clipă panorama rece și mohorîtă a întregului meu viitor și cu penelul închipuirii m-am surprins așa cum aveam să ajung cincisprezece ani mai tîrziu, adică îmbătrînit, în aceeași odaie mizeră, la fel de singur, cu aceeași Matriona, care în toți acești ani nu a prins nici un dram de minte...
Dar cum te-aș putea tulbura cu rănile mele, Nastenka ? Cum aș putea îngădui negrului nor al durerii mele să umbrească seninătatea fericirii tale, ori să strecor reproșuri zadarnice și aducătoare de mîhniri în sufletul tău ? A-ți încerca inima cu remușcări ascunse, silind-o să bată îndurerată tocmai în culmile supremelor ei bucurii, ar fi ca și cum m-aș porni să calc în picioare gingașele flori pe care le-ai împletit în buclele tale negre, cînd ai mers împreună cu el în fața altarului...O, asta niciodată, niciodată ! Fie ca bolta înstelată a cerului, pe sub care călătorești, să strălucească de-a pururi limpede ; fie ca zîmbetul tău gingaș să fie mereu numai lumină și împăcare ! Fii binecuvîntată pentru acea clipă de fericire, de încîntare sublimă pe care ai dăruit-o unei alte inimi însingurate și recunoscătoare !
Doamne ! O clipă doar ! O întreagă clipă de încîntare sublimă... Oare nu e de ajuns chiar și pentru o viață de om?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!