De mai mult de patruzeci de ani își privise zi de zi satul cu aceiași ochi iluminați de sunetele care i se roteau în minte, și trăise cu însuflețirea celui care avea un colț al lui, în capul cu care de-abia putea să numere până la o mie, un ascunziș prețios, pe care îl putea revela oricând, uimind lumea pe care nu o putea cuprinde cu gândul, dar a cărui finalitate încă nu era. Însă acum, când se întorcea de la oraș, ochii îi erau opaci și grădina în floare din sufletul său se ofilise. Simfonia a murit, foile acoperite cu note pe care cu trudă le mâzgălise, învățând astfel să scrie și să citească, numai pentru a-și vedea visul împlinit, nu mai aveau nici o valoare. Degeaba le mai strângea la piept, degeaba palma bătătorită de sapă și vremea aspră mângâia foile mototolite, pline de acel scris într-o limbă numai de unii știută, degeaba primăvara îi cântase de atâtea ori, toată acea trudă se dovedise a fi zadarnică, cu limba își tot umezea buzele și nu știa cum să le spună tuturor celor care râseseră de el cu anii că au avut dreptate. Nu putea să înțeleagă și n-ar fi înțeles vreodată că o creație de o asemenea amploare, care s-a rotit atâția ani în sufletul lui, nu mai are valoare. Și nu din cauză că melodia aceea minunată, pe care o șlefuise până și în visele-i de fiecare noapte, ar fi fost dezastruoasă, cu asta s-ar fi împăcat, așa cum s-a împăcat cu moartea, la vârste timpurii, a tuturor celor unsprezece copii ai săi, și apoi și nevastă-sa, o țărancă simplă, dar pe care o iubise cu totul, răpuși unul după altul de o boală fără nume, în fața căreia doctorii ridicaseră din umeri, dar care pe el îl ocolise, uitându-l parcă prins în visul său fără sfârșit, cel al simfoniei tuturor lucrurilor. Oh, această simfonie pe care o simțise și care cântase înăuntrul său încă dinainte ca el să învețe chiar să vorbească, o pânză voluptoasă a sunetului, care ar fi făcut lumea să se schimbe cu totul, însă acest lucru nu se putea face, căci, printr-o așa de amară ironie a sorții, încât pentru el rămânea de nepătruns, simfonia lui fusese scrisă (ah, nu, nu, ci furată, nu se putea altfel) cu mai bine de trei sute de ani înainte.
Fusese nevoit să îndure ani și ani batjocura celorlalți țărani din sat, oameni simpli, fără multe vorbe, dar fusese ușor, căci îi înțelegea, le înțelegea limitele, așa cum spunea întotdeauna, „nu au cap mult”, dar știa că și el, fără acest dar de la Dumnezeu, ar fi gândit la fel. Îi accepta cu o iluminare pe care nu o înțelesese niciodată, era în el această mare putere a acceptării, fusese dintotdeauna, căci altfel simfonia minunilor s-ar fi atenuat și ar fi dispărut în timp, dar nu, o îngrijise cu desperare, o crescuse și într-un final îi dăduse forma definitivă, cu mai multă ușurință decât învățase grelele arte ale cititului și scrisului, dar dorința de a da o formă gândului care îl bântuise toată viața l-a mânat înainte.Și oamenii aceia învățați de la oraș îi răspunseseră cu privirile lor ciudate și îl făcuseră fără voie să se prăbușească într-una, de când îl goniseră politicos și până acum, când urca înapoi pe drumul desfundat care ducea la pâlcul acela rărit de case între care trăise toată viața.
A cântat cu gura închisă, mormăind notele încă neștiute și alcătuind filigrane sonore, cu mult înainte de a învăța chiar să și vorbească; a mai cântat pe dinăuntru și la fiecare înmormântare a celorlalți, împotriva voinței sale a cântat, căci melodia aceea fără de sfârșit se cerea afară, se dorea zburând pe deasupra tuturor, și el a înțeles-o, a priceput-o ca nimeni altul, era a lui și numai a lui: și acum aflase că de mult de tot, dinainte de nașterea lui, cineva i-a furat-o cu nepăsare, așa cum i-ar fi furat Diavolul sufletul dacă ar fi putut; ce altceva putea fi mai nedrept?
Dar el, cu mintea lui simplă, deodată a început să zâmbească. Într-adevăr, altceva ar fi fost mai nedrept. Uimit la început, a înțeles. Mai nedrept ar fi fost să fie el primul. Căci asta ar fi însemnat să-i fure el nenăscutului cântăreț din viitor un vis.
La moartea sa n-a venit nimeni, dar după ce groparul aruncase ultima lopată de pământ și plecase să își bea rachiul meritat, pe crucea de lemn s-a așezat o pasăre obișnuită care repeta obsesiv câteva sunete ale celei mai mari simfonii a tuturor timpurilor.