agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-18 | |
Privesc cu disperare monitorul pe care se lăbărțează foaia virtuală, disprețuitor de albă, dacă aș fi trăit acum cincizeci de ani aș fi mototolit nenumărate foi albe, cu acea satisfacție prea tristă a disperării pe care numai un violator refulat o poate avea. Așa, îmi vine doar să dau cu pumnii în tastatură, și știu că nu aș rezolva nimic, poate doar să îmi agravez starea. Dar la urma urmei cui îi pasă? Tu, cititorule, ție îți pasă? Nu-mi spune, n-o să aflu niciodată. Păcat. Chiar eram curios.
Mai bine așezat decât în picioare, mai bine culcat decât așezat, mai bine mort decât culcat. Așa spune un vechi proverb arab, dacă memoria nu îmi joacă feste. Dar, iarăși, cui îi pasă? Căci poate eu, acel eu care eram odată, nu mai sunt, sau poate că doar mă ascund. Chem ploaia și ploaia vine. Chem soarele și roua se ridică ușurată către ceruri. Chem norii și uite, e tot cerul întunecat de ascultătorii elefanți ai înalturilor. Nu mă ajută. Ceea ce ar putea să mă ajute nu mai există. Și e greu. Mai bine mort decât așa. Ce singur trebuie să fie Dumnezeu... Nu-i de mirare că nu ne mai iubește. Am avut și eu odată Dumnezeul meu. Am încercat să mă fac după chipul și asemănarea Sa, dar n-am reușit, căci carnea și mintea nu mă ascultă, sunt sclav al viciilor și al orbirii, dorm atunci când trebuie să iubesc, sunt orb atunci când trebuie să văd, cânt atunci când ar trebui să ascult, plec, deși trebuie să rămân, sunt ca un ceas stricat al cărui unic scop este să se facă urât. Și Dumnezeul meu s-a săturat și a plecat, era dreptul lui, și eu n-am făcut nimic ca să îl împiedic, poate că nici n-aș fi putut, dar nici n-am încercat. Sunt eu, ceasul care aruncat la gunoi începe să arate ora exactă, dar fără rost, e deja uitat și poate doar sărmanul jerpelit de colo îl ridică, în speranța de a-l revinde. Zadarnic însă. Limbile au amorțit, mecanismul plin de zoaie a ruginit de tot, și ceasul cu cadranul spart arată cu tristețe o singura oră, pentru totdeauna. Ora despărțirii. S-a oprit odată cu finalul destinului său. Dumnezeu poate oricând să găsească alt ceas. Timpul vine și trece, se scurge, ziua se înnoptează, apoi învie iară. Eu însă nu mai măsor nimic, pe mine însumi nu mă pot măsura, căci nimic nu mai sunt, în afară de cele câteva degete cu care apăs o tastatură inutil. Fie ca inima să îți bată mai precis decât a făcut-o a mea.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate