Încrederea - prima calitate a boierului, cavalerului și gentlemanului

Bănuiala - trăsătura fundamentală a șmecherului

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ș.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor - fără excepție - ne apare și înzestrat cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler.

Mai întâi că stă la ușă și bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Și încrederea e prima calitate a boierului și cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a șmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine și nici nu se grăbește, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La șmecheri și la jigodii reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție - putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei.

Mai departe. Hristos iartă ușor și pe deplin. Șmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu țârâita. Pe când Domnul: "Nici eu nu te osândesc. Mergi și nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc...

E oricând gata să vină în ajutor, atâta așteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostivește fără ca ei să fi cerut ceva. Știe să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruință și curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăvește, întrebuințează o formulă complementară: O, femeie! mare îți este credința. (Numai ei; numai ei și exclamativul O! și calificativul mare!)

E mereu - și cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent și politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă disprețuitoare față de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înțepat, vreo pudoare de comandă. Și nici o condiție prealabilă pusă păcătoșilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (și încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belșug, mai mult decât s-ar cuveni, boierește. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie și fariseic drămuita socoteală, și mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: "Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiți pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simțul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea - boierește - peste orice calcul și avariție (fie ele sulemenite în opere de binefacere și patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălțare sufletească. Și acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-și sacrifice viața sau să-și spulbere averea. (Nobilul își va da uneori viața în duel pentru motive mundane ori își va pierde averea la cărți - dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitație a virtuților mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare și ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Încredere în oameni, curaj, detașare, bunăvoință către cei năpăstuiți de pe urma cărora nu te poți alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemnițați), simț sigur al măreției, predispoziția pentru iertare, disprețul față de prudenți și agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului și cavalerului.

Pe toți oamenii îi îmbie să se recunoască ceea ce sunt cu adevărat: niște fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce și cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o știe și le cere să se și poarte ca niște nobili ce sunt.

Prințul Mâșkin, când fapta lui Ganea nu se deosebește de a unui mojic și a unui cămătar, cum reacționează? Îi e milă și rușine de cel care și-a uitat (în mânie și-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

Situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat.

De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai "seniorale" însușiri: libertatea și încrederea (credința).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credința? Încredere în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi în Anna Karenina (scena alegerii mareșalului nobilimii din gubernie): "D-aia suntem nobili, ca să avem încredere."

În L’Otage, Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată experiența vieții și spectacolul lumii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-l confirmă, sfredelitor.

"Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă când lumea afecțiunii și a încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenței."

Se prea poate ca și în lumea veche mângâietoarele cuvinte afecțiune și încredere să fi sfârșit prin a se goli de conținut, să fi ajuns formale ca atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurență, lumea căreia urmașa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile temeiuri: ura, invidiam bănuiala.

Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pârjolul.

Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize iar evoluția e creatoare.

Dovadă: cine s-a gândit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, șmecheria atotputernică? Iată că totuși sunt. Pentru noi, futilitățile - cum numește Camus problema pusă de Copernic și Galileu, heliocentrismul ori geocentrismul - sunt gravele și naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspândirea democrației libere, știința binefăcătoare.

Avem, noi, ale griji.

Și printre ele, chinuitoarea problemă prefăcută în boală endemică.

[...]

Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul își făurește semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă și le-o dovedește. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desființează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuși, făurit de Dumnezeu, își transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeiești, omul le rânduiește în cuprinsul creației; purtând aproapelui dragoste și acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în șmecher.

Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloși, altul e procedeul (tot creștin): neîntârziată, neșovăitoarea luare de măsuri - stârpirea.

[...]

Hristos ca gentleman și cavaler.

La diavolul contabil nu încape nici ștersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, șterge un întreg registru de păcate.

Hristos, boier, iartă totul. A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți. Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat, nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten al Domnului.

Și cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l știe doar cine e și de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei și decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numește înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezența primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe pașnice (nu scoateți sabia) și fapte milostive (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi și face și un sfânt. Dar prietene implică o măreție și o liniște care, numai venind din partea divinității, nu dau impresia de irealitate.

(Ce-i drept că un simplu om, ba și foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare când, atins de cuțitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta este domnul care m-a lovit.)

Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanță. Nobilul refuză plata. Și-apoi, în prezența croitorului cu înscrisul în mână, poruncește feciorului să poarte două mii de galbeni unuia față de care în ajun pierduse pe cuvânt de onoare acea sumă la joc de cărți. Croitorului, care-și manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecât, croitorul își aruncă înscrisul în focul din cămin.

Aici anecdota ia de obicei sfârșit, nobilul plătindu-l pe croitor.

Dar e un sfârșit imbecil și duhnind a fals. De bună seamă că Nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înțeles. Și o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul - dacă-i nobil - face altceva, și asta-i versiunea autentică a poveștii, spune: luați loc, domnule, și vă voi plăti de îndată suma ce vă datorez. Acest luați loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoștință a posibilității omului de a se transfigura. Ne putem oricând transfigura și deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiți să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi și cum s-ar înțelege cuvintele: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu"?)

Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea când o întâlnește. Șmecherii pentru nimic în lume nu o concep; și nici contabilii sau fariseii. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rânjetul și încăpățânarea iscate pe fața și în mințile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.