Noaptea, pe întuneric, se aude glasul singurătății… Se aude… ca un lup singuratic urlând la lună. E iarnă, e frig și până și copacii goi urlă unii la alții să se-audă. Zăpada îngheață orice sentiment de căldură. Nori grei acoperă până și ultima rază de soare. Îngheață și soarele, și luna, și aștrii…în lipsa sentimentelor…
Urletul singurătății e sfâșietor. Îți pătrunde-n oase și te-nfioară. Dacă-ai fi tu acel lup uitat de lume? Să umbli singur, să n-ai pe nimeni în jur, să nu zărești suflet cu zilele, cu anii. Să fii înconjurat de pustiu!… Și de frig! Ai deveni și tu la fel de rece, cu sufletu-nghețat, de acel frig, cu trupu-ngropat în acel pustiu!
Singur și pustiu mi-e sufletul acum… Și orice mișcare în jurul meu antrenează frigul, îl provoacă și-i mărește puterea mistuitoare. Orice suflet care moare mărește puterea blestemată a singurătății! Orice urmă de speranță-ngheață sub puterea iernii și a frigului din lume, din oameni, din orașele pustiite.
“Să-ți auzi vocea ca un ecou în lume” , devine un motto… “Să-ți trăiești viața singur uitat de viață” , devine un blestem… Să fii asemeni unui proscris, unui condamnat la viață veșnică, fără odihnă, fără hrană, fără iubire, fără prieteni… Devii un trup fără suflet… Golul din juru-ți se adâncește-n tine, în sufletu-ți meschin! Nu te mai doare ca-nainte! Nu mai simți! Gheața ți-a acoperit și mintea și simțirile și tot! Singurul lucru care-ți rămâne e să rătăcești prin lume, singur și pustiu.
Nimeni nu te-a părăsit, dar tu i-ai părăsit pe toți! Toți te-au iubit și tu i-ai disprețuit pe fiecare. Nu ai fi primit nimic să-ți încălzească sângele în inimă! Nimic!
Te urmăresc… Te urmăresc crâmpeie de amintiri ce-au înghețat acolo undeva în minte și-au început să-ți crească în sufletul pierdut…
“Mai bine mort!” strigi, dar degeaba…Cine să te audă?!? Nu-I nimeni! Cuvintele îngheață și cad pe pământ, cu zgomot răbufnitor, de sticlă, cioburi și gheață, și frig! Ești singur!… Ești părăsit!…
Ești părăsit în primul rând de tine! Nu-i vezi pe alții căci te-ai ascuns în lumea ta, înăuntrul unui iceberg! Îți plângi singur de milă când știi ce-i de făcut! Refuzi… Nu poți… Nu vrei… Să accepți?!?! Nici gând! Să uiți?!?! Niciodată!! Ranciuna te orbește! Te simți mai greu! Te miști mai încet! Paralizezi… Frica preia și ultima fărâmă din umanitatea ta! Te uiți… Nimic… Ai înghețat până la ultima picătură… Regreți?!? Nici gând… Te doare??? Probabil… dar nu mai simți… Deodată…ceva cald… Cum? Unde? Când? Entuziast, sufletu-ți arde…Picături de sânge curg pe obrazul rece, împietrit de frig… “Plâng?!” te-ntrebi. “ Imposibil! ” . A mai rămas ceva din omul care ai fost… Dar refuzi să crezi… Și ultima speranță zboară spre locul unde între nori a răsărit o rază de lumină și se pierde în soare… În urma ei, degeaba plângi cu disperare… Nu mai poți face nici o mișcare căci sângele a înghețat și simți în vene și în capilare ace de gheață care te dor…te chinuiesc… Durere… încă mai simți durere… Și tot ai să simți până ai să mori! Căci blestemul nu te va scuti de suferință, ci te va scurge de viață picătură cu picătură! Cu fiecare zi-ți va fi mai greu… să nu te-obișnuiești cu durerea și să n-o mai simți. Pe zi ce trece norii vin mai aproape și întunericul devine mai apăsător! Zăpada cade-n continuare și vântu-ți arde obrajii reci! Pare că lumea vrea să te uite, dar tu nu poți s-o uiți pe ea! Cerul te binecuvântează în uitarea ta!
Te roade vinovăția… Te doare și mai rău trădarea…trădarea ta…trădarea lor… Ceilalți te-au iertat, te-au uitat, ți-au oferit liniștea, dar tu încă nu! Tu continui să te chinui singur. “Ești vinovat!”. Și ultimul cuvânt va fi mereu: “Ești vinovat!”. Devine o rutină… Devine obositor… Devine chinul și mai chin… Și norii au încremenit privindu-ți crucea ce-o porți! O cruce făurită cu mâinile tale! O cruce grea… ce-apasă și te doare… Îți continui drumul în uitarea ta, singur și pustiu…