Trecuse o grămadă de vreme. Era normal să aibă picioarele moi, să vorbească ezitant, să se privească pe ascuns și nimeni să nu își găsească ușor cuvintele. Erau ca oamenii care în mod voluntar își închid ochii și caută să se bazeze pe celelalte simțuri pentru a afla adevăruri altfel ascunse. Se comportau tipic blagian fără să o știe, momente tensionate, teribile îndoieli încolăcindu-li-se-n gânduri, vorbe ucise înainte ca limbile să le rostească, bătăi repezi de inimă, ochi fugind către obiecte altfel nebăgate în seamă, izvoare mici de adrenalină revărsându-și surplusul la intervale neregulate. Drog al alăturării. Revedere.
Salt mortal înapoi, trecutul se redeschide, momente de mult uitate explodează în circumvoluțiunile creierului, podul și pivnița amintirilor se deschid și amintiri prăfuite strălucesc din nou, curate ca niciodată, clare, reverberațiile sunetelor moarte înviorează colțuri ale creierelor în care neuronii tușesc, treziți din somnul comatos și reîncep să transmită impulsuri către cortex, talamus și zone mai puțin explorate. Temeri, imaginație, vise și terori neștiute sau de obicei încuiate se amestecă într-o supă mentală puternic condimentată, timpul dezarticulat se îngroașă sau se topește în firișoare incolore sau violent pictate, reci ca gheața polilor sau arzătoare ca miezul Soarelui, avalanșe de cuvinte pornesc brusc sau sunt retezate mai iute ca prăbușirea șoimului asupra prăzii, venele pulsează haotic, nările se dilată, buzele tremură la rostirea fiecărui cuvânt, încercând parcă să îl mestece înapoi, respirațiile clocotesc în plămânii ce par din când în când a-și uita menirea, vederea se încețoșează doar pentru a deveni clară ca logica aproape absurdă a unui sistem informatic. Timp al contrastelor. Revedere.
Și mai presus de toate acestea era un bine mare de tot, un sentiment de învingător al reîntregirii, miracolul unei Atlantide renăscută din mare, uimirea amnezicului care într-o dimineață se trezește amintindu-și totul, calmul unui bătrân care privește albumul cu fotografii al vieții sale, durabilitatea unui munte himalayan, fericirea unui sfânt în apropierea lui Dumnezeu, eternitatea Universului însuși. Pacea regăsită. Revedere.
Și corul celor două voci intona mereu, mereu, tăcut, liniștit, în armonie deplină, litania iubirii:
„Oriunde ne-am afla, oricine am fi, orice am deveni, oricând am trăi, suntem Una. Sfera perfectă am găsit-o, unul în celălalt, pentru totdeauna. Desparte-ne-am dar nu ne vom desparte, plecar-am și nu vom pleca, murir-am și nu vom muri, uitar-am dar nu vom uita, niciodată. Ucideți-ne și nu ne veți putea ucide, tăiați-ne și ne vom vindeca, înghețați-ne și vom arde mai departe, căci unul și una suntem în același timp, chiar dacă din timp în timp uităm. Suntem părți ale aceluiași suflet, suntem tonuri ale aceleiași voci, suntem fragmente ale aceluiași gând, suntem cărnuri ale aceleiași inimi, suntem gusturi ale aceluiași sânge și mușchi ai aceleiași mâini, infinități de puncte ale aceluiași plan, suntem Iubire în cea mai minunată formă a ei: imperfectă dar neschimbătoare, tristă dar fierbinte, ascunsă dar eternă, temătoare dar victorioasă. Ne dăm unul celuilalt viață și putere, emoții și idei, ploi de vară și calde ierni, apusuri și răsărituri, căldură și seninătate, zâmbet și lumină. Dansăm la nesfârșit pe ritmurile neauzite ale bătăilor de inimi, ascultându-ne reciproc de la distanțe infinite, ne îmbrățișăm prin orizonturi, chemându-ne întotdeauna, vibrăm la unison privind aceleași stele, vorbim peste depărtări nemăsurabile, nevăzut, neauzit. Unicitate în absolut. Revedere.