agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-25 | | Puține sînt amintirile care mă cheamă cu atîta fervoare și gingășie, spre care mă aplec cu atîta sfială și însuflețire ca spre temeiul norocului meu pămîntean. Între ele aflu miracolul a două nopți în care sălbăticia risipitoare a copilăriei se domolește urzind în pragul visului candoarea unei vieți, două tulpini cu seva vîrtoasă sublimînd mereu aceeași mireasmă proaspătă, ctitoritoare. Vara, la bunica din parte mamei, în cîmpia Romanațiului. Spațiul de joacă restrîns la praful din trei ulițe și cîteva ogrăzi. Mai departe doar exotism sonor – nume pline de rezonanțe stranii, de demnitatea misterioasă a neștiutului: Comanca, Deveselu, Redea. (Nici acum nu știu mai mult despre ele – sonorități fabuloase, incitante.) Între drum și bătătură, un șir de salcîmi. Gardul e îndoielnic, se confundă în închipuirea mea – simbolic în sărăcie – cu o împrejmuire de coceni. Cu casa, memoria e lipsită de generozitate: două odăi, în care – unic centru de interes – tronează țestul. Luna lui Cuptor. Săptămîni de uscăciune. Paparude. Salcîmii pe jumătate goi. Miroase a ars – pămîntul, frunza. Dormim în curte pe un țol. Bunica așterne neîndemînatic, dar pe îndelete, cu o răbadare care îi dă măsură. Nu vorbim înțeleși parcă să respectăm oboseala zilei. Ne întindem sub boarea ce trezește miresmele. Cîinele se așează covrig, la distanță, cuviincios. Stelele se limpezesc și-și ning polenul pe gene înfrigurate. Rana luminii – caldă – o ascund sub pleoapă. Mă trezesc peste noapte. Curtea sub lună, luminată ca ziua. Numai tăcerea e strecurată din vis. Ciudată această bucurie gravă, nemișcată – fără joacă. Orice mișcare, alta decît a pleoapelor, ar sparge pojghița farmecului într-un infern de larmă. Sfîrșitul vacanței și-al verii la bunicii dinspre tată. Mereu neașteptat, mereu prea devreme. Într-un miez de noapte, între toropeala somnului și-nviorarea umedă și neguroasă, ne luăm rămas bun. Rumoare domoală ca o oază în beznă. Apoi, între păduri și dealuri, boii rătăcesc către zori prin apele nopții. Mă deșteptam în mirosul fînului cu noaptea și răcoarea împrejur. Þîrîitul de greieri alterna cu țiuitul tăcerii. Carul Mare se clătina domol și scîrțîitul său ritma tăcerea în surdină. Cerul se deschidea adînc și primitor. Stelele mă legănau prietenos. Undeva carul se oprea. Deodată liniștea se adîncea fără măsură. Ca o respirație reținută, noaptea întreagă se-nfiora într-o încordare tăcută. Uimire și pîndă. Atunci urinau boii – și era ca o potolire, ca o alinare a fiorului pe care tăcerea îl trezise în suflet și-n lume. Niciodată nu va mai fi tăcerea atît de încheiată, atît de temeinică, atît de solemnă. Parcă odată cu boii se potolea întreaga Fire. Ah, Ursitoare, pentru tot ce va fi fost să se petreacă din Urse se întindea urzeala lumii, din Urse – păienjeniș de aur pentru alesătura faptelor. (Întorc privirile și mă întreb: așa era? așa să fi fost? Și-mi spun: abia de este!)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate