necuvântÎNAINTE
 
Următoarele pagini, sau măcar unele, au fost scrise sub imboldul unei stări depresivo-artistice.
Cred că alte explicații sunt de prisos. Așa că nu vă așteptați la ceva spectaculos
de nou. Se poate chiar să aveți impresia că ați mai citit toate astea de multe
ori înainte, că le-ați văzut într-un vis frumos (sau poate un coșmar de după-amiază).

O rugăminte: nu îndoiți paginile, colțurile, copertele sau personajele, pentru
că nouaROUÃ care ne înconjoară și ocrotește cele scrise de mine va veni în chip de femeie
și vă va ruina viața.
 
 
preINTRODUCERE
 
Un fel de cortină se ridică, scripeții scârțâie a toamnă, femeile își duc batistele
la gură, apoi se luminează straniu, pe fețele lor strălucesc mărgăritare albastre,
scaunele devin brusc confortabile: începe muzica; unii spun că e BACH, alții aud vocea lui ARISTOTEL și li se pare divină.
 
 
introducere
 
Mi se pare plictisitoare și cred că o voi neglija. Dacă voi simți nevoia, o veți
citi undeva la întâmplare.
Un fel de amănunt cheie: personajul principal se numește anton, ca nu cumva să credeți că e vorba de mine. Totuși asta nu scoate din calcul
nota autobiografică...
 
 

 
 
 

 
capitolulUNUromân
 
 
a) Printre casele acestea gata să se dărâme la prima adiere de vânt, în acel întuneric,
mă lăsam definit de lumina lunii. Cunoșteam drumul, veneam pe acolo de fiecare
dată, numai că aceea era prima dată când îl făceam noaptea. Deși nu-mi era teamă,
simțeam un fel de presiune în aer ca atunci când ai prevesti ceva rău.
Începusem deja să-mi trec prin minte evenimentele acelei zile de toamnă, mai
mult pentru a-mi îndepărta gândul de la aerul rău din jurul meu. Pășeam ușor,
când am auzit lătratul gros al unui câine. Am privit în dreapta și am văzut cum
printr-o groapă, pe sub un gard, un câine se chinuia să-și scoată corpul mătăhălos.
Am început sa fug, dar curând m-a ajuns...
 
b) Sunt absolut sigur: veți crede că de acum vă voi descrie un personaj bolnav poate
chiar senil, care merge șchiop, eventual pe o stradă destul de aglomerată, va
întâlni multe cunoștințe, necunoștințe, spirite și ratoni. Dar toate acestea mult
mai târziu, poate în partea a doua, poate în următorul capitol, poate mâine.
Vreau să vă amintesc faptul că atunci am plecat să-mi cumpăr pastă de dinți cu
banii găsiți în cutele fotoliului (oare cine-i scăpase?), și că sunt sigur că
era un fotoliu și nu o bătrână. Vorbisem de câteva zile cu evola (e numele ei) să mă însoțească în călătorie, aveam premoniții, tăceam cu fruntea
sprijinită de ceea ce obișnuiesc să numesc telefon, stăteam, îi vorbeam așa ore
întregi, apoi formam numărul pentru a-i auzi vocea, apoi sunam la întâmplare,
închideam înainte să răspundă; niciodată nu suna ocupat.
Ca nu cumva să credeți că mă simțeam singur vă anunț că aproape ascultam muzică,
aveam o casetă cu BEETHOVEN; o ignoram, mai aveam alte 31 de casete pe care nu le voi aminti, una cu mine
încercând să cânt la chitară cântece de leagăn și fragmente mai puțin importante
(te rog ca de fiecare dată când voi face ceva rău să interpretezi singur, cu propriile
tale corzi ale subconștientului „Rapsodia I” de georgeENESCU, iar orice alt amănunt va fi subliniat la momentul potrivit de presupusul povestitor).

Mi-am amintit că pe biroul acelei camere (nu știu exact a cui) exista o pisică
cu un nume pe care n-am reușit să-l rețin (oricum mă enerva: mă zgâriase cu mulți
ani în urmă), dar toate acestea nu au nici o importanță acum, poate voi reveni
asupra lor la momentul potrivit sau când voi găsi dispoziția necesară, acum simt
cum mă îndepărtez prin blestematele mele de digresiuni de firul povestirii.
Scrisesem ceva de pasta de dinți, dar nu la ea mă gândeam, de cerul gurii mele
era vorba, l-am și fotografiat în nenumărate rânduri; m-au dat la ziarul în care
am un editorial, pentru numărul viitor îmi voi înfățișa interiorul nasului; estimez
că anul viitor voi ajunge cu educația noii generații cam pe la omușorul meu delicat
plin de culoare cu o formă perfectă din punct de vedere darwin-ian. Și el lucește
la fel de organic, pare o bucată de carne crudă dintr-o rană iar cerul gurii arată
ca un șanț de balenă albastră; și ele sunt tot mamifere: au diencefal, stomac.
Vorbind de animale mi-am dat seama că oglinda asta a mea, arăta ca pielea unei
foci, negrul lucios reflectându-mă prietenos, mă cunoștea destul de bine pentru
a se putea răzgândi oricând.
 
c) Cam pe la începutul secolului trecut, oamenii au aflat Teoria Relativității:
mi se pare atât de lipsită de sens – mie personal nu-mi folosește la absolut nimic;
mi-aș putea continua viața monotonă și dacă nu aș fi auzit în vecii vecilor de
ea... negrii sudanezi cum reușesc?
Cam pe la jumătatea secolului, oamenii și-au dat seama că al doilea Război Mondial
chiar se sfârșise, evreii bântuiau iarăși liberi pe străzi. Ba cred că marea lor
majoritate se grupase în jurul mormântului „sfânt”; uneori mă întreb "de ce oare
«Micuțul» și «Grăsanul» nu au fost parașutați de undeva de deasupra Mării Moarte?”
Nu ar fi fost viața mai ieftină acum?
Cam pe la sfârșitul secolului, am început eu să notez frazele de mai înainte,
foile par atât de obosite în comparație cu așteptările voastre.
De multe ori când mă dau în leagăn sau merg cu autobuzul, când mă mut de pe o
banchetă pe alta, notez tot ce mi se pare oribil la călătorii care se așează lângă
mine; în zilele mele bune le dau chiar nume.
 
* Ducea în mână un fel de plasă imensă, era burdușită cu cărți, s-a așezat lângă
mine, nici nu a întrebat dacă era ocupat, a citit asta în ochii mei, i-am răspuns
că e aproape ora 7 seara, s-a arătat nemulțumit și cu vocea bunicului meu a tras
o înjurătură, și-a cerut scuze într-un târziu și-a așezat pantofii pe bancă între
noi, m-a murdărit de noroiul clisos al periferiei, a spus: „Lasă-i și pe ei să
se odihnească, c-au trudit toată ziua.”
Îmi venea să-l strig chiar vlad (era scârbos), când s-a recomandat: Goman R. Vlad, profesor de istorie, pe umăr avea o pată de găinaț, așteptase mult în stație
(avea buzele vineții, palmele-i erau bandajate – probabil degerate), spunea unei
bătrâne că a înghețat, a repetat cuvintele acestea de zeci de ori până a coborât
la a doua stație, mi-a lăsat un măr verde, soiul meu preferat – oare și p-asta
a citit-o în ochii mei?
Cred că l-am visat mult în perioada aia.
 
Dacă notez aici numai caracterele negative atunci nu voi putea decât să prezint
o lume bolnavă o lume cu o nevoie atât de apăsătoare de a fi ajutată, încât aș
putea să mă prefac strivit oricând. Dar dacă stai să te concentrezi câteva secunde
îți vei da seama că e de fapt lumea în care trăim: dacă te-ai născut în lumea
asta te va urma până-n mormânt (urnă funerară în caz că vrei să fii incinerat)
măcar prin coșmaruri noapte de noapte. ATENÞIE! Dacă nu-ți amintești un coșmar
nu înseamnă că el nu a existat...
 
* Avea un diplomat atât de haios încât i s-ar fi potrivit numele lucian, pare nefondat dar acest bărbat era atât de interesat de starea aparentă a vremii
din acea dimineață, era interesat de geologie (bunică-sa lucrase la Institut),
părul îi era atât de rar și de lipit de pielea capului încât îmi trezea amintiri
din spital, pe un braț purta mai multe brățări, fiecare avea o culoare, era dezgustător.
Puteam să-l strig în fiecare moment (domnule) luchianPINEL (avea un fel de bonsai croșetat pe geacă), cred că și pe el l-am visat într-o
noapte de coșmar: i-am reținut vocea, știam că și după sute de ani oasele aveau
să vorbească aceeași limbă pământie dar la fel de peltică la fel de cufundată
în partea eliptică a limbajului cuvintele lui vor avea aceeași stângăcie, mă atrăgeau
ochii semănau cu ochii calzi ai mamei lui (o știam și pe ea tot din vis).
„Te aștept în pământ” și-apoi a coborât, îi făcuse șoferului semn să oprească
între stații, de aceea cred că se cunoșteau di-nainte.
 
Nu voi mai spune nimic despre șofer, mă rugase să nu-l bag în scenariu pentru
că nu putea ajunge la filmările pentru vis, așa că nu știu nimic despre el nici
măcar dacă are păr pe piept sau dacă e bărbat, vă voi spune doar că la un semn
giratoriu pe care nu l-a respectat a fost împușcat cu o armă de vânătoare de un
bătrân plutonier trecut în rezervă, a murit pe loc, autobuzul intrând prin vitrina
unui magazin sportiv acum transformat în cel mai evitat magazin de mobilier din
oraș.

 
capitolulGEMENIIromani
 
 
d) Pe un fel de margine de bancă (eram în parc), aproape de mine dac-aș putea spune,
se așeză o vrabie oarecare și-mi ciuguli ciocolata din mână, părea atât de speriată
încât nici nu vroiam să bănuiesc dacă mă iubea, arăta gata îndrăgostită.
În creștetul capului, până la așa-zisele urechi avea un fel de pene roșcate,
dar nu am chef s-o descriu ca nu cumva să vă prindeți că nu e vorba de o vrabie,
mă voi trezi învinuit că nu cunosc păsările, bine, poate era un porumbel (oricum
ar fi, smocul roșcat a existat).
 
(Cineva mă întrerupe aproape după fiecare amintire, vrea să știe cât va dura
viața mea dacă am murit tânăr, dacă am avut o viață plină de întâmplări dacă am
o memorie bună, mi se face silă de acest El-Ea.)
 
Se apropia din ce în ce mai mult de mine, făcea pași mici, chiar salturi abia-perceptibile,
se mișca lent cu o ușurință hipnotică, apoi repede aproape cu viteza unui sunet
de trompetă, bălăngănea capul. Dădea impresia că soarele are ceva cu ea, refuzând
s-o pună în umbră. Pe mine mă enerva vremea, părea înnorat, era zăpadă și purtam
o pereche amărâtă de pantaloni scurți care lăsau să se vadă toate urmele de ghimpi
de pe pulpele-mi albe și gamba dreaptă. Iubita mea stătea în lumină.
 
(melodie populară, dansabilă)
 
Aproape se suise pe mine când am căutat-o cu privirea-mi obosită de strălucirea
orbitoare a zăpezii, părea sentimentală, îmi arăta că tăiase nodul gordian pe
care uni-l numeau „Mărul lui adam” ce-mi stătea permanent în gât făcându-mă să par fraier, diletant.
În unele zile o așteptam ore în șir, doream să-i cânt, să-mi cânte, să ne scriem
povești de dragoste pe trupurile calde, ea reușise doar ceafa gâtul și jumătate
de piept, și să ne strigăm pe numele noastre din Astral, sau Ancestral, sau mai-știu-eu-cum
ne venea pe moment.
Atunci deja întârziase cinci minute iar gândul mă ducea la o andreea ca toate celelalte, evident mai slabă și cu păr în locul penelor, acum: e tunsă
și nu mai fac mare diferență, pare bolnavă, fumează mult și mestecă gumă numai
ca să-și folosească dinții.
Pe banca mea bătea vântul, eram sigur că se apropia, îmi spunea că va fi privighetoare,
avea pene roșcate deasupra ochilor cu mobilitate redusă, se uita-n ai mei ca-ntr-o
oglindă fermecată. Eu îi povesteam de pe vremea când eram doi pești tropicali
într-un acvariu imens, cât un ocean, știam și o colonie de corali (era prieteni
la cataramă), erau și plante de suprafață prin care ne iubeam, o înotam până obosea,
apoi intram în tufele de Elodea Chanadensis și făceam dragoste ca doi apucați;
ne iubeam. Cam după o săptămână se îngrășa, eu leneveam, după două devenea cilindrică,
eu intram în hibernare, ea nu se mai putea mișca timp de o săptămână când năștea
cam 133 de pui mici, apoi o luam de la început cu fugăritul. Dacă ne era foame
– ne mâncam puii, dacă nu ne era – nu-i mâncam: așteptam.
Atunci a întârziat doar zece minute în total, însemna că aproape-i păsa; din
urma ei auzeam un fel de vânt – îl confundasem cu vocea ei de când se supărase
pe mine că n-o așteptasem cu ciocolată, ci doar cu flori – mă călcase pe bătături.
Când vroia ea se așeza în brațele mele sau o țineam în palmă, cu cealaltă mână
îi atingeam ciocul, spunea că-i place.
Într-o zi în locul ei a venit vlad, mi-a spus că a văzut cum cioculeț (uite la ce m-a dus lipsa de creativitate: jocurile noastre erotice îmi storceau
chiar și ultima particulă de creativitate din țesuturile adipoase ale creierului
meu circomvolut...) s-a lovit de parbrizul unei mașini, nici n-a avut curaj să-mi
arate unde... Îmi adusese o pană roșcată s-o păstrez ca amintire, am pus-o la
colecție; mi-am lăsat barbă și am declarat doliu.
 
e) Nici nu știu cum am trecut peste acel moment dificil al vieții mele, mama mea
spunea că sunt puternic, tata își ascundea privirea, avea ochii roșii: spunea
că de la curent, că bătea un vânt mare cât blocul. Eu îmi făceam prieteni noi
pe care nici nu-i întrebam cum îi cheamă, nici ei pe mine, stăteam cu toții într-o
groapă (comună), mestecam frunze, fumam, spuneam versuri, apoi compuneam noi altele,
apoi le recitam cu putere pe-alea noi (îmi imaginam că-s reușite din moment ce
toți m-ascultau), tot din groapa noastră am văzut eu primul răsărit (nu-mi mai
amintesc dacă era de soare sau de lună).
Era unu’ mare ce se dădea drept frate-meu, îl strigam cătălina, avea părul împletit aproape în coadă la ceafă, când ne certam ca frații îmi
spunea că mă pierd în propria mea lume, că mă las mâncat de propria mea creație,
că sângele se scurge în râuri și nu-mai-știu-ce bolborosea el acolo fiindcă oricum
nu-l prea ascultam (obișnuia să-mi lase impresia că-i bolnav și are nevoie de
ajutorul celor din groapă), cel puțin o dată pe săptămână se purta atât de ciudat
încât nici nu-l mai recunoșteam, își schimba chiar și fața. cătălin, care îl iubea foarte mult pe cătălina și nu suporta să-l vadă suferind, mi-a mărturisit că oricât ar fi el de fraier
și-a dat seama că trebuie să noteze toate convorbirile noastre din groapă și că
mi le face cadou de ziua mea sau dacă nu sunt cuminte tocmai de Crăciun, care
oricum era mai aproape, dar el nu știa prea bine lunile anului și se mai încurca
încă în lucruri d-astea elementare.
 
f) Într-o zi când am ajuns mai târziu din pricina vântului și a faptului că ninsese
toată noaptea, i-am găsit pe toți îngrămădiți în jurul lui mirel, avea halucinații, spunea că vrea să moară. El nu avea pe nimeni, nici pe noi
nu ne avea pe toți; chiar și cei care-l urau se adunaseră în jurul lui, era totuși
o ființă, nu? Nu avea părinți, stătea mereu în groapă – locuia acolo: s-ar putea
spune chiar c-o păzea.
Îl vedeam transpirat și știam că a răcit - avea temperatură, se vedea după cum
îi tremura glasul și după cum își rotea ochii, era transpirat, ochii îi erau roșii
– probabil era curent în groapă, spunea cuvinte tremurate, căpătase un tic cu
capul. M-am dezbrăcat de geacă și-am aruncat-o pe el, cătălina a făcut la fel, îi era milă. Pentru mine era cel mai bun prieten, mereu când
luam bătaie de la george îmi sărea în ajutor, uneori le era frică să se lege de mine; el mă apăra.
 
(melodie alertă in doi timpi cu ritm de tamburină)
 
Respectul pe care i-l port mă obligă să păstrez pentru mine aberațiile pe care
le-a spus, în schimb voi aminti doar visul pe care doar eu am puterea să-l înțeleg,
și asta abia acum. Spunea că se luptă într-o arenă imensă de două ori mai mare
decât stadionul nostru, se bătea cu un leu apoi cu un șarpe și cu un taur de coridă
pe care-i înfrângea doar cu o sabie de plastic (știu că își dorise mult una),
și privea spre loja împăratului (de fapt o bătrână cu un sceptru de ametiste în
mâna stângă) care dădea un ordin și doi gladiatori îmbrăcați în albastru ieșeau
din spatele unor porți imense de piatră. Asta era ultima probă, îi înfrânsese,
bătrâna se ridica în picioare și cu mâinile întinse înspre cer îi arătă premiul
ce-l ținea strâns: o pisică ce se zbătea în strânsoarea bătrânei. mirel îngenunche și o privi fix – înăuntrul lui simțea cum se desprinde o stâncă imensă,
se lăsă în voia sentimentelor: aruncă sabia, strigă o înjurătură, se prefăcu fericit,
devenise...
...și în momentul ăla a avut un suspin și am simțit cum visul lui se rupe bucăți,
am simțit că se pierde exact ca o mână pe nisip aruncat într-un râu de munte.
L-am lăsat în groapă și am încercat s-o acoperim cu zăpadă gunoaie foc pământ
apă, am acoperit-o cu pietre imitând „Movila Bocetelor”.
În toate serile cu lună plină mergeam și ascundeam sub o piatră (desenasem pe
ea o cruce gotică) o scrisoare către lumea cealaltă către mort, când o înlocuiam
găseam răspunsul la întrebări, sau poate al noiiROUÃ, devenisem APÃRÃTORUL, îmi doream să știu de unde vin aripile. Adunam în mine într-o cană (ce curând
a devenit neîncăpătoare) toată ura, regretul, nemulțumirea.
 
(Acum știu ce-a simțit el știu ce simt toți morții din lume: o răceală de foc,
apoi rana sau lumina, toată viața ți se petrece prin fața ochilor și așa orb cum
ești înțelegi într-o clipă, vezi toate lacrimile, auzi chiar și șoaptele câinilor,
ai memoria elefantului și înțelepciunea unui maestru, percepi ultrasunetele; de
fapt simți tot și nu mai poți face nimic fiindcă nu mai ești. Peste toate astea
se așterne umbra amintirilor pe care nu le poți atinge decât murind.)
 
g) Iarnă: era un frig cum nu mai văzusem de când degerasem într-o noapte la Mormânt,
lăsam inscripții pe pietre aveam o imaginație, din cauza gheții, numai asfințitul,
o pată rotundă luminoasă se holba la mine cu unghii de neuitat, făceam versuri
cum fac ăștia doi dragoste (ca să nu înghețe), după o oră eram degerat, mai mișcam
un singur deget, urlam că fără el eram gol, deveneam alergic la legile naturii,
nu mai suportam vegetalul din bolovani,
 
construiam în mine
a 5-a roată a unui car troian
dar nici ea nu-mi putea explica
devenirea.
 
M-am așezat jos, mi-am umplut toate golurile toate spațiile intercostale cu minciuni
vorbe urâte bube și canguri. Eram gol. Eram orb. Eram sloi roșu.
Vedeam continuu cum cinevaCEVA se strecura în capul meu, cum apa se strecoară pe țeava de scurgere, mereu la
doi pași în urma mea aștepta cinevaCEVA, poate umbra luniiPATÃ poate nouaROUÃ poate moartea poate cerul, mereu doi pași în urma mea. Eram hăituit de umbra
lu’ cinevaCEVA.
Când am ajuns în fața magazinului am citit firma și reclamele viu colorate, îmi
atrăseseră atenția de mai mult timp, am intrat, am spus vânzătoarei că m-am pierdut
în propriile-mi păcate, că am venit să cumpăr, ea mi-a cântărit 798 de grame (cerusem
un chil), mi-a ambalat totul într-o cutie de carton cu fundițe roșii cu strălucire
pierdută și un picior atârnând bleg pe-o margine (ba nu, asta e din amintirea
cu măcelarul) în fine, mi-a întins pachetul și m-a salutat scârbită (nu-i lăsasem
și ei un bacșiș cât de mic ținând cont că mă înșelase atât de puțin la cântar).

Mi-am cumpărat o sacoșă de la magazinul următor (făcea reclamă la nu știu ce
țigări, spunea că tutunul dăunează grav sănătății și arăta o femeie stând pe capota
unei mașini, semăna cu idealul american, avea sâni imenși, picioarele-i stăteau
crăcănate, fuma privind orizontul, o motocicletă trecea pe lângă ea, și tot filmul
ăsta pe sacoșa în care mi-am băgat pachetul).
M-am întors cu spatele, pe o piatră am văzut desenată o cruce gotică, n-o făcusem
eu, poate mai știa cineva de Mormânt, poate că mai este cineva îngropat acolo
poate bunicul lui sau fratele meu siamez, mort la operația de separare, cel ce
a luat cu el în mormânt obiectivitatea mea catifelată și simțul realității. Atunci
am renunțat la postura mea de apărător al Mormântului și m-am făcut scriitor cu
speranțe de scenarist/regizor.
 
h) Era cam pe la ora sinuciderilor în masă din Brazilia când am hotărât să plec
acolo, mă simțeam plin, căram sacoșa cu mine de minute întregi, aveam pneumonie,
am așteptat în stație mai multe minute, dar nu venea nici o rablă; bebelușii își
primeau laptele cu măr și biscuiți; pe un pod priveam un bărbat scoțându-și cureaua
ceasului și aruncând-o pe calea ferată; obosisem pe toată lumea, adormeau „de-a-n
picioarele”. Prietenul meu care dorea să mă curețe de bani făcuse amurg. A venit
mașina, zdruncina de parc-ar fi avut trei roți pătrate, făceam versuri din mers,
mâncam stafide și mirosea a balegă de la țăranii murdari de balegă pe tălpi nespălați
transpirați nerași tunși scurt vorbind cu accent, mergeam lângă unii în fiecare
dimineață, l-am văzut pe un moșneag avea varice se mișca greu s-a așezat cam pe
mine, am urcat pe un scaun, bătrânul nici nu s-a dezlipit de mine, umblam cu el
pe mine, îi auzeam zgomotele stomacului, ceilalți au început să vorbească tare
(ca să-l acopere) și să se contrazică, gesticulau lovindu-mă, stăteam în dubița
aia murdară și mă simțeam ca un animal în drum spre abator, acesta era Drumul,
femeia din fața mea mă călcase pe picioare și mă murdărise de ojă pe pantaloni,
mă pipăia, mi-e și silă s-o descriu, oricum arăta ca o mariana.
 
(melodie 4/4 cu violoncel și chitară bas)
 
Avea părul negru tuns retro umplut de uleiuri și sclipici, ochii plini de farduri
și rimel îi dădeau o expresie obosită, vorbea cu accent de țăran și se purta ca
o prostituată, vecinul ei îi vorbea la ureche apoi ne privea pe toți să se convingă
că nu eram atenți; semăna cu clientul, din pricina ei nici nu puteam să notez în carnețel, și oricum era întuneric,
vedeam pe haina-i de blană câteva pete de ulei: era jalnică.
Nu se mai oprea, avea mâini pricepute, începuse să-mi gâdile încheietura brațului,
priveam în jurul meu cum se strica vremea, i-am strigat șoferului să facă stație
deși nu ajunsesem Acolo, după ce am coborât, i-am urlat: „Stricato!” iar ea și
bărbatul s-au amuzat, eram umed din cauza ceții, pe jos era polei; mergeam și
mașinile mă claxonau să trec pe partea cealaltă a șoselei...
 
i) Priveam cu ochii mei plânși razele scuipate de Lună, erau blânde și în același
timp violente erau calme și stângace, mă simțeam udat de ploaia acidă, înghețam
cuminte în hainele mele îmbibate cu miros de balegă și încă mai simțeam duhoarea
de alcool amestecată cu cea a urinei vecinului meu de scaun; de fapt bătrânelul
încă mai era lipit de mine: mă amenința că dacă nu-l duc acasă mă părăsește, mi-era
silă de el, era un vorbăreț hodorogit, mincinos și indica drumul numai greșit:
mi-era silă de el.
Am ajuns la bunica mea, am zis că i-am adus: i-am întins sacoșa, cea cu femeia
pe capota mașinii; ea m-a pupat pe frunte, l-a desprins pe moșneag cu mătura și
l-a certat că n-a venit la masa de seară. Era bunicul meu. Murise de două ori
în ultimul an și nici ea nu știa ce să se mai facă cu el, îi dădea de mâncare
în timp ce eu mă pregăteam să plec.
Când am ieșit pe uliță am văzut-o pe femeie, mi-am spus că ăsta-i sfârșitul capitolului
i).
 
j) Era spre zori când mi-am revenit din leșin, eram lungit pe-un pat, cearceafuri
albe, mirosind a cearceafuri albe proaspăt călcate, pe un perete era un tablou
fără ramă (poate o frescă) reprezentând un castel medieval, stăteam sub o plapumă
și începusem să mă simt mângâiat deși mă credeam singur în cameră; o mână-mi stătea
pe piept; pe un scaun pe-aproape mi-am văzut parul cu tot cu fes; pantalonii stăteau
pe o sârmă într-un colț, din cămașă încă mai curgeau picături de apă, pe jos era
baltă, bănuiam că cineva le spălase, prin somn îmi scărpinasem o pulpă până la
sânge, aveam mâna murdară, când m-am ridicat în capul oaselor a apărut și durerea,
am căzut, mi-am bănuit capul bandajat, era cald în cameră, se auzeau vreascurile
pocnind în sobă, era cald, simțeam că transpir și mă jucam continuu cu buricul
meu, forma lui unică mă fascina mai mult decât carpetele și covoarele cu modele
populare, mirosea a cetină, încet-încet se făcea întuneric, iar bezna a întărit
senzația de zăpușeală, am căzut într-un vis imens și dulce ca o floare de gheață
pe care-o văzusem pe geam.
Se făcea că stau la poalele unui deal, iar în vârful lui străjuiau trei cruci
mari din lemn, mă apropiam cu pași fantomatici, călcam deasupra pământului și
nici nu mă speria neatingerea, aveau mărimi diferite corespundeau unui podium
imaginat de mine, pe locul trei stătea o pisică așezată cu capul în jos, pe locul
doi vlad. Cea din mijloc am ghicit că era din măslin, deasupra capului scria mirel, dar omul era așezat cu spatele la mine, cu fața la crucifix. În momentul acela
mi-a venit în minte o lingură plină cu lichior roșu, și-n oboseala mea am îngenuncheat
dar nimic nu s-a mișcat din decorul imaginii nici vântul nu mai putea clinti blana
pisicii, nici o picătură de sânge nu-și mai putea termina drumul spre inimă prin
vasele capilare, prin conductele de oxigen, viața. Ușor m-am depărtat la distanța
de la început: am plâns.
 
k) M-am trezit brusc, eram transpirat iar umezeala mi-a amintit de mirel, mi-am amintit și visul, tot. Respiram greu, am văzut o cană aburind – ciocolată
caldă, mirosul s-a răspândit repede în toată camera, încă nu mă puteam ridica,
dar acum deasupra capului am descoperit un clopoțel, când am vrut să-i analizez
decorațiile l-am făcut să sune din greșeală, avea un clinchet hipnotic, mi-am
văzut pielea mâinilor: era mai albă ca niciodată, prin cristalul ei îmi întrezăream
venele încâlcite contorsionate ducând spre nicăieri, pierzându-se în capilare
imposibil de urmărit, mi-am mângâiat fața și pielea mea era catifelată, ușa s-a
deschis cu un zgomot strident, un scârțâit al balamalelor, o rază de lumină care-a
pătruns până la patul meu a adus cu ea teama bizară că Răul ar fi putut intra
pe acea ușă și ar fi putut păși până la mine fără vreo urmă de regret pe chip,
fără ca eu să mă pot apăra în cazul în care-aș fi fost atacat. În momentul acela
tremurul care-n alte ocazii l-aș fi numit binevenit acum mi-a lăsat un sentiment
de sfârșeală, m-a făcut să cred că sunt terminat, mărturisesc că m-am simțit ca
un canar într-o cușcă de aur de care se apropia cu pași atenți o pisică neagră
cu stea albă în frunte. Deși n-a intrat nimeni, gândul că Femeia e aproape m-a
chinuit precum o placă de gramofon stricată, era ceva în mirosul care-a pătruns,
era ceva care m-a scos din minți, fiindcă de obicei nu mă comportam așa.
 
(melodie cu acorduri de vioară)
 
Nici nu-mi mai amintesc cum a ajuns lângă patul meu, plutind pe deasupra pământului,
cum s-a apropiat în acea levitație grandioasă a spiritului calm, simțeam o furtună
interioară căci restul era doar excitație. Paloarea mea m-a făcut nici să aud
întrebările ei, nici măcar nu i-am ghicit trăsăturile, păreau la fel de șterse
ca și cum aș fi văzut-o printr-un geam mat, avea ochii de-o culoare închisă, iar
părul și el tot într-o nuanță tristă de roșcat armoniza perfect cu lumina emanată
de tenul ei ușor gălbui. Ca printr-un gest reflex ce mi-a produs scârbă i-am căutat
mâna și i-am sărutat-o, dar nu podul palmei cum ai crede tu, ci spațiul dintre
degetul mare și arătător, iar gestul meu a născut o reacție pe care nici acum
– în clipa înțelegerii perfecte a realității comune – nu reușesc să mi-o explic.
Fiindcă rămăsese încremenită, cu mâna în palma mea, pe pieptul meu, sub o pătură
roasă am obligat-o să-și aplece urechea și i-am spus că vreau să-i sărut ochiul,
și i-am exemplificat.
Din pricina unor legi morale scrise de oameni ce n-ar fi trebuit să se nască,
eram obligat să nu pot face altceva decât să merg pe străzile pustii pe care aș
fi vrut să fiu când mă plictisisem de groapă, ele spuneau că nu-mi pot practica
erotismul decât în locurile retrase la care eu nu avusesem nicicând acces. Era
pentru prima dată când mă descopeream într-o cameră (exceptând magazinul din care
am cumpărat cadoul bunicii), stăteam în patul unei femei care-mi permisese să-i
sărut ochiul. Încă o tresărire. Îmi repetam continuu acest lucru în minte numai
pentru a-l înțelege pe deplin în grandoarea lui, clară ca o cupolă de sticlă proaspăt
spălată. Îi cream ocazia de-a afla că ador felul în care se mutase de pe scaun
pe marginea patului meu ce scârțâia îngrozitor dar eu nu-l auzeam, în schimb percepeam
chiar și zumzetul articulațiilor ei, îi vedeam fiecare tresărire, contracție și
relaxare a mușchilor feței, îi analizam ochiul deschis (pe cel care l-am sărutat
l-a păstrat închis în acea zi) cu care îmi căuta reflexia în fiecare obiect al
camerei. Cred că dacă vrei cu adevărat poți personifica și un nasture, chiar și
un fir de păr din gene poate deveni simbolul iubirii, chiar și într-un deget îți
poți concentra toate sentimentele penibile sau nu (în timp), chiar și buricul
poate fi înconjurat de erotismul primar, dacă fiecare centimetru pătrat de piele
s-a lăsat controlat-mușcat-pipăit-mângâiat-sărutat, apoi iarăși mușcat și controlat
timp de ani înșirați pe o ață; unul după celălalt precum elefanții ce se țin cu
trompa de coada colegului din față când migrează; uitasem și să mai merg, uitasem
să mai vorbesc nu mai știam nici cum se fluieră, experimentasem doar tot ce-mi
lipsise până atunci; învățasem tot ce nu știusem pentru a uita restul, dacă nu
aș fi fost terminat (mă refer la crearea mea dacă era încheiată-sfârșită). Mă
mândream cu propria-mi expresie facială pe care-o întorsesem pe dos și o arătam
tuturor ca să observe ce țesuturi puternic vascularizate aveam – aveam culoarea
sângelui până în vârful urechilor, urechi ce nu auziseră nici un răspuns, urechi
astupate cu moloz și împotrivire, tăcere și mângâieri în timpul anilor-mărgele.

Mult timp după acea criză a bolnavului meu interior întunecat am simțit lipsa
unui fel de cuvânt care să aibă sens numai dacă nu e pronunțat (liniște!), fiindcă
sentimentul moare sub secera încovoiată a cuvintelor. Nimic nu putea să mă distrugă
mai mult decât rostirea și-mi doream să surzesc, să nu mai aud nimic, și-mi doream
ca ceilalți să surzească să muțească, să nu mai spună nimic. Nicicând nu mi-am
dorit dispariția gurii sau a urechilor fiindcă legătura erotică dintre ele este
mult mai puternică decât oricare zgomot și oricum natura ar naște un echivalent
care să le înlocuiască cu succes.
Simțeam că mă dizolv și mă aliez cu acea substanță infectă pe care o negam, vroiam
să fiu un cub de gheață într-un pahar cu suc de morcovi (pe vremea aia sucul de
morcovi nu se găsea gata îmbuteliat: trebuia să ți-l prepari singur), dar eu eram
cel care țipa, eu eram cel ce nu putea fi auzit de ceilalți din pricina zarvei
lor interioare. Și asta m-a mistuit mult timp, m-a făcut nepăsător, m-a transformat
atât de mult încât casa mea a devenit pieptul ei, și fiindcă îi uitasem numele
i-am spus (din amintire) evolym, ca și cum o strigam altfel numai în gând: când îmi era dor de ea chemam memoria
pustie prin foc și magnetism curat ca o pancartă pe care rămăsese scris un slogan
purificator, la fel ca o mantră: Iubește-i pe cei ce te iubesc. Numai prostii și printre toate astea mă vedeam stând cu capul pe un sân, cu
o mână care să-mi ridice obrazul ceva mai sus, atât de mult încât să pot admira
tabloul de pe perete, cu imaginea lui distorsionată de căldura emanată de sobă;
era un fel de sfoară care-mi pironise privirea în acea direcție, era vorba de
felul în care se ondulau formele pastelate ale unui zid de cărămidă roșie, simțeam
ritmul alert al respirației, auzeam inima ei ca un instrument muzical îngropat
sub țesuturile musculare, în interiorul cavității toracice, obosise de când se
juca cu buclele și zulufii părului meu nepieptănat.
Era liniște, dar eu nu reușeam să mă despart de obișnuința negării, așa că făceam
gălăgie cu felul meu de a fi zgomotos, băteam din palme după fiecare strofă pe
care i-o citeam. Singur aș fi
 
 
....................................................................
 
– Hai mă, mai ai mult?
– Păi, nu prea. Am ajuns la partea cea mai frumoasă...
– La experiențele erotice?
– Da. Hai că mai e puțin.
– Treci peste asta… că ți se termină timpul – știi doar că n-ai decât un minut.
Ne mai vedem noi și-mi povestești mai pe larg atunci. Acum zi-mi direct finalu’.

 
capitolulZILEIdeNOUÃSPREZECE
 
 
z) Existau zile în care mă trezeam cu puternicul sentiment că voi muri, că viața
mea se va sfârși, își va termina irosirea. Și gândul acesta îmi dădea puteri noi
și nebănuite de mine: în acea zi eram foarte activ, doream să-i ajut pe toți,
să fiu bun cu toți, să-i fac să mă iubească măcar atât cât îi iubeam eu în acele
ultime clipe (deși eu nu știam că-s ultimele). Dar nu se petrecea nimic: continuam
să fiu dezamăgit. Mă întrebam unde greșisem. Si adormeam cu senzația de greață.
Eram cu adevărat dezamăgit și plictisit de toate.
În alte zile mă simțeam păcătos și doream să fac cât mai multe greșeli inpardonabile.
Dar rezultatul era același. Totul se banalizase.
Încet-încet am ajuns să-mi recreez lumea mea ideală în care muream în fiecare
seară și renășteam în dimineața următoare pentru a muri din nou seara. Mergeam
prin locurile cele mai periculoase, mă băgam în tot felul de bătăi, mă lăsam mutilat
inutil. Nu mă mai speria gândul morții și nici producerea ei altora. Am ajuns
să-mi pierd toate sentimentele. Trăiam la întâmplare. Și toate astea pentru a
părăsi banalitatea unui trai decent, șters, în cine știe ce periferie printre
oamenii care nu ajungeau niciodată la ziar, care nu scriau nimic toată viața lor
în afară de una două iscălituri mâzgălite pe câte un contract la gaze sau la curent...
oameni care-și trăiau viața de pe o zi pe alta, oameni ce urmau să fie uitați
de toată lumea din clipa în care se afla de moartea lor.
În lumea asta a mea toate rudele erau îmbrăcate în negru ca să nu fie observate
de privirile mele rătăcitoare în căutarea pericolului și pentru a fi veșnic pregătite
în fața morții mele iminente.
Dar totuși a fost cineva care mi-a stat mereu aproape, care m-a sfătuit continuu
asupra unui drum pe care nu l-am ales, care m-a iubit, care m-a chinuit cu anumite
explicații ale comportamentului meu surd. Respiram aer, dar nu-l simțeam; vedeam
culori, dar pentru mine numai umbrele mai contau; simțeam căldura și mă îndepărta;
eram insuportabil ca pacient (al ei).
Lăsasem în urmă mai mult decât ar putea construi un arhitect în două vieți de
om.
Și totuși am ascultat un sfat: am început să scriu poezii, dar și ele veneau
tot din altă lume, și ele erau atât de personalizate încât numai eu le numeam
poezii. Ceilalți le spuneau „probleme” și le foloseau în testele de cultură generală
la Oxford și Harvard. Cred că nu reușesc să fac nimic în normele acelei lumi pe
care am părăsit-o de aproape douăzeci și unu de ani de-acum.
Noaptea avem vise halucinante: veneau din lumea mea intelectualizată; se făcea
că merg sau că zbor – oricum e cam același lucru – printr-un imens ceas, prin
turla unei catedrale, printre clopotele unei mânăstiri tibetane, prin tot felul
de contorsiuni ce nu au echivalent în lumea asta a voastră, sau cel puțin eu nu
le-am găsit. Dacă intrai în capul meu, sau dacă-mi puteai citi nervii optici în
timpul somnului, fiindcă la mine chiar și anatomia subtilă se schimbase, ai fi
văzut tot felul de tablouri cubiste, imagini punctiforme, portretele unor fluturi
care odată mi-au fost amici buni cu care purtam tot felul de dialoguri. De la
fluturi am învățat eu sexualitatea. De la fluturi și rândunele. Aveam un cuib
chiar deasupra geamului. Și înjurăturile tot de la ele le știu.
Erau zile, dar asta abia după ce m-au dus la Gânditoriu, când stăteam numai la
fereastră unde învățam de la trecători cum să întreb cât e ceasul, cum să mă urc
în autobuz, cum să ating fundul unei domnișoare, al unei doamne, al unei babe,
al unei mumii, al unui schelet, al meu. În fiecare an pe 19 ianuarie, de ziua
mea, primeam permisiunea să merg la Movila lui mirel. Știam că n-ar trebui să afle despre el, dar era singura metodă ca să ies de
acolo. Știam că mă urmărește cinevaCEVA, oricinevaORICEVA, așa că alegeam drumul cel mai lung, refăceam drumul inițial, cel pe la magazin,
numai că bunica murise iar pe vampă n-am mai văzut-o decât o dată, în seara când
am murit, adică astă-seară (dac-aș putea dezvălui acest secret). Atunci era luna
plină, deși nu mă atrăgea în nici un fel ideea ca sunt urmărit de un ochi în plus,
sau poate chiar doi ochi. O asociam cu ochiul lui Dumnezeu și mă nemulțumea și
mai mult.
În noaptea asta fericită sufletul meu s-a unit cu o altfel de lumină. Știam că
după ce-ți pierzi iubirea, adică după ce nu-ți mai pasă de oameni singurul lucru
pe care-l mai poți face este să aștepți cu teamă un final pe care nu-l poți anticipa,
nu-l poți grăbi, nu-l poți savura decât după. Prin moarte trecem iarăși în carnea
noastră, numai că acum avem puterea să vedem clar (prin ea – dincolo de ea). Ca
mutarea sufletului să fie perfectă trebuie să ne uităm viața aceea irosită de
mai înainte, iar singurul mod e să ți-o povestești unui El-Ea, adică unui om mort,
care n-a vrut să reînceapă (pentru asta, sunt pedepsiți să asculte veșnic viețile
celorlalți). După ce povestești uiți și astfel ești perfect ca un boboc ce se
frământă în frumusețea lui nenăscută, ca o narcisă galbenă în mijlocul unui strat
de petunii.
În noaptea asta, sufletul meu, s-a unit cu o altfel de lumină. Ca o călăuză apăsătoare
umbla moartea care te va învia. Iată miracolul așteatat de mine: sunt ca un bătrân
credincios, cunt ca un fluture, sunt ca un tablou ce nu poate fi falsificat fiindcă
sufletul meu nu mai e de mult timp așa cum îl știți voi. Eu am trecut.
Pe mine m-au atacat câini, sau poate doar un câine, sau poate Câinele, la tine
poate fi vorba de altceva. Orice ar fi, nu uita ca va fi. Fii pregătit și ascultă
dincolo de vocea lui, fii liniștit, sau dimpotrivă: agită-te - nu te va ajuta
în nici un fel. La urma urmei, în fața morții toți românii sunt ciobani.
Eu am reușit să sparg crisalida, dar am devenit tot om; acum e rândul tău să
faci la fel, și vei simți cum totul decurge normal. Nimic nu te grăbește; nu te
grăbi. Fii sigur că în cel mai rău caz poți ajunge ca mine... lângă mine!