Ușa interzisă
Gabriel Liiceanu




Ce mai e și cartea asta?
Jurnal, de fapt, nu e,
eseu nu e, tratat nu e, roman nu e.
Cel mai corect ar fi să spun
că este explozia (neîncadrabilă)
a ființei mele pe parcursul unui an.
Dar ce lucru formidabil:
această explozie
mă redă mie însumi întreg.



2001


3 mai

Prima însemnare cu miză "terapeutică", una care dovedește că durerea începuse, că boala de suflet urca în mine și că încercam o ieșire timidă și disperată tocmai în direcția scrisului ― leac pe care îl administram prostește, pentru că el nu are efect în faza acută, ci doar în remisie și în convalescență ―, am făcut-o duminică, 7 ianuarie, către ora 4 după-amiază. Am mai avut puterea s-o strecor, intuindu-i valoarea de document inaugural a ceea ce stătea să vină, între coperțile bej ale unui dosar recuperat, pe care scria, nu știu de ce, "Roumanie".
Acum cînd recitesc această însemnare, îmi dau seama cît de nepregătite sînt cuvintele pentru a exprima destrămarea. Cineva ― și eu însumi ar trebui să-i dau dreptate ―, recitind astăzi ce am scris atunci, m-ar putea socoti patetic și poseur sau, și mai rău, ar putea spune că fac literatură de proastă calitate. Tocmai asta e neplăcut: cuvintele nu sînt apte, în asemenea momente, să transmită o stare de alarmă care e total incompatibilă cu literatura. Îmi amintesc perfect ce simțeam atunci și am să-mi amintesc mereu dintr-un motiv foarte simplu: îmi era, sufletește, nespus de rău. Am început să scriu așa cum în căderea pe o pantă abruptă te agăți de tot ce îți iese în cale: cădeam trăgînd după mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o mai puteam pune în fața răului, singurul "lucru" peste care am dat pipăind în jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a încerca o ultimă rezistență înaintea cedării finale. Voiam, dublînd răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-l țin la distanță, numindu-l. Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu medic și foloseam cuvintele așa cum folosește un credincios mînerul spadei, ca pe o cruce improvizată ridicată în fața unui spectru. Mi-am propus atunci să consemnez, pur și simplu, tot ceea ce simțeam. Eram asemeni unui căpitan de vas care relatează în jurnalul de bord ce se întîmplă înainte de scufundarea navei. Eram asemeni unui polițist care întocmește procesul verbal al unui accident. Eram asemeni unui entomolog care descrie, descompunîndu-le, mișcările unei coleoptere.
Numai că vasul care se scufunda, omul lovit în plină stradă, obiectul descrierii mele ― acestea toate erau propriul meu suflet. Iar sufletul meu, în clipa aceea, era nespus de bolnav.
Pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor, celor mai mulți, care nu știu cît de greu poate el să atîrne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare așa cum dor un picior, burta sau capul; că poți face o "gripă psihică" sau "piatră la suflet", că te poți pomeni de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească. Cum se poate așa ceva? Nu era firesc ca, odată ieșit la suprafață (fie doar și pentru cîteva zile) să încerc să aflu care e mecanismul care ne ține deasupra și ce anume se întîmplă atunci cînd ne scufundăm? Dar iată mai întîi, transcrisă întocmai, însemnarea aceea făcută în după-amiaza unei duminici din luna ianuarie:
"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poți vindeca scriind în chiar clipa în care îți este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur și simplu scriind? Să mai rămîn agățat de cuvinte ― încă o propoziție, și apoi încă una ― cu speranța că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Și apoi cum poți scrie în timp ce îți vine să te ascunzi și să dispari? Cît timp se poate prelungi acest exercițiu pe fond de lehamite continuă, cu un nod în gît, cu respirația nedusă pînă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască și leșie? Duminicile după-amiaza... Toate zilele în insuportabilul după-amiezei lor... Panica urîtului care mă cuprinde la căderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă: nici să te ridici din fotoliu, nici să rămîi, nici să citești, nici să dormi, nici să mănînci, nici să vorbești, nici să mergi. Cam la atît se reduc posibilitățile noastre. Rămîne, doar, tentația vagă de a te așeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existență, foetus recucerit, renăscut din valul de greață care te împinge încet către țărmul pre-începutului tău. Nu este acesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin retro-gradare, prin gîndul că ai putea să ieși din camera vieții prin chiar ușa pe care ai intrat în ea?
Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung pînă la pat pentru a mima starea în care aș vrea să fiu. Ce îmi rămîne, atunci, să fac? Mai ales să nu ascult muzică, să nu-mi administrez, prin insidia sunetului,, o supradoză de otravă. (De ce muzica mă înfundă mai tare?) Să scriu, să scriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat și, odată consemnată această grimasă a durerii, nu mai urmează decît căderea în propriul meu gol."
Medicii numesc această stare depresie. Eu o înțeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare și zilei de mîine. "Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieți, "morcovul existențial" pe care viața ni-l așază și ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanță vitală și pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le așeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanță convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Așa se naște sensul vieții noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fiecare zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm și tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a "sistemului de iluzii" este garanția sănătății noastre mentale.
Pentru că dacă nu ar fi așa, ce ne-ar mai ține în viață pe noi toți, ființe născute cu o condamnare la moarte în buzunar? Dacă nu ar fi air bag-ul acesta montat discret în viscerele noastre, balonul ăsta umflat cu iluzii menit să ne apere de șocul ciocnirii cu singura perspectivă certă a vieții noastre (care este sfîrșitul), nu ne-am trezi cu sufletul stîlcit în fiecare dimineață? Dacă nu am fi prinși în plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem ― de la cele mai mărunte (chiar și pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voință și de iluzie) și pînă la cele mai mărețe ― ce ne-ar ține atît de bine înfipți în "această coajă de pămînt"? Gîndul că am putea lăsa ceva în urma noastră? Ceva care "ar străbate secolele"? Care secole? Cele care se vor pierde în "praful și pulberea" istoriei? Și care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul potențial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admițînd că în specia aceasta ar exista resurse ultime de redresare (ingineria genetică?) ― se va pierde oricum în chip "natural", cu toate înfăptuirile ei, în incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pămîntului, urmat de definitiva răcire a Soarelui și de "speranța" apariției Vieții (în vederea altei distrugeri finale) în alt punct, nebănuit, al Universului?
Așa stînd lucrurile, coexistența cu "vanitatea lumii" este posibilă în virtutea "sistemului de iluzii": iluzia că trebuie să am un "urmaș", că trebuie să dau din coate pentru a ocupa un loc pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcție și putere și bani, că trebuie să scriu, să pictez sau să compun, că trebuie să însemn "ceva" pentru semenii mei, că gesturile mele pot influența sau schimba în vreun fel "cursul lumii". Toată viața stă și crește pe acest țesut de iluzii.
Dar de ce trebuie numite toate acestea "iluzii"? De ce ar fi iluzie fapta vindecătoare a medicului, fapta constructorului sau a fabricantului de cărți? Este iluzie sănătatea mea redobîndită, casa pe care am aranjat-o după gustul meu și în care se desfășoară actele fundamentale ale vieții mele, cartea pe care o țin în mînă seara înainte de a adormi? Răspunsul frust, nerușinat și de prost gust este că la capătul tuturor lucrurilor pîndește marele gol de ființă. Tocmai pentru că toate gesturile noastre nu își au capătul în sine și nu se pot justifica în chip etern, ele sînt absorbite de "adevărul tare" al morții și devin în fondul lor ultim iluzii. Pentru ca să putem înainta în viață, pentru ca să nu ne instalăm în catalepsia nonsensului, este nevoie de un sistem de iluzii, de un "ca și cum" al eternității din care gîndul morții să fie periodic izgonit. Numai dacă ținem ochii închiși "într-o anumită privință" sîntem sufletește integri. "Sistemul de iluzii" este singurul garant al acestei miopii existențiale, singura pavăză împotriva lucidității care încearcă să ne convingă, în fiecare dimineață, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.
Să nu umblăm, așadar, la sigilul ce pecetluiește iluziile în care sîntem genetic împachetați. Pentru că în codul ființei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărînd, ar bloca metabolizarea substanțelor ce face cu putință viața. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge în contact direct cu luciditatea și se destramă. Ceea ce nu înseamnă că luciditatea, cîtă vreme iluzia funcționează, devine pur și simplu inexistentă și că atîta vreme cît iluzia ne menține ferm pe tărîmul sănătății mentale, adevărurile pe care luciditatea ni le semnalează ar fi de tot ignorate. Numai că nefiind ignorate, nu înseamnă că ele nu ne dau pace. Dimpotrivă, ele stau undeva la periferia ființei noastre, într-o discreție cuviincioasă. Ca să le sesizăm, trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce înseamnă că îndeobște ele nu sînt acolo, "în minte", și că trebuie chemate și scoase din ascunzișul lor. Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieții din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidității din accident în metodă. În ecorșaj. În jupuirea vieții de iluzie, care e epiderma ei.
Într-un film al lui Kubrick, un bărbat străbate, în vis, un coridor nesfîrșit ale cărui camere, pustii, au ușile larg deschise. Succesiunea monotonă a camerelor nepopulate și terifiante se întrerupe pe neașteptate. În mijlocul unei camere, cu fața întoarsă către ușă, se află, în splendoarea goliciunii ei, o femeie care îi face semn bărbatului să intre. Acesta se apropie și o ia în brațe. Aparatul se rotește apoi încet, ajunge în spatele femeii și atunci vedem că mîinile bărbatului care au cuprins-o s-au înfipt într-un trup ecorșat și putrid, în straturile de sub piele, în mușchii dezveliți, în sînge, în cartilagii și în oasele care răsar ici și colo.
Kubrick ne pune aici în fața unui subiect ambigui: însuși trupul nostru. Care este "adevărul" lui? Este oare un om în pielea goală ― "gol"? Sau mai degrabă el este "îmbrăcat" în propriul lui derm, în vreme ce adevărata goliciune presupune o dezvăluire suplimentară, accesul la visceralitate prin jupuire, disecție și eviscerare? Cînd strîng în brațe un trup, ce "atîrna" mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsă sub această catifea? Cînd sărut, în joc e extazul sau transferul de salivă de la o gură la alta? Două trupuri înlănțuite sînt sublime? Sau actul împreunării este o gimnastică grotescă însoțită de grohăituri?


Așadar, cîtă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun și care, simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine în fond o chestiune de perspectivă și alegere. Comportarea noastră față de aceste obiecte implică întotdeauna opțiunea: vrem să rămînem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem în "adevărul" viscerelor? Ce este "mai adevărat" într-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns în el, îndepărtatul, ceea ce nu-ți cade sub mînă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu prețul unui efort sau al unei operații anume, să devină vizibil?
Această putință de a face vizibil ceea ce în primă instanță este ascuns este temeiul îndepărtat al prăbușirii sistemului de iluzii. Epiderma poate fi denunțată ca iluzie și "iluzia epidermei" poate fi astfel surpată tocmai pentru că viscerele unui trup, ascunse fiind, nu sînt și principial invizibile. Boala, suferința și moartea pot fi foarte bine, cel puțin în clipa asta, neexplicite, pliate, la pîndă doar. Dar ele pot, în principiu, să apară, să fie văzute și să fie proclamate ca "adevăr ultim" al vieții. Ce importanță are că ele sînt camuflate sub stratul acesta de agitație, de vorbe, de bucurii, distracții și aspirații pe care îl numim îndeobște "viață"?
Boala pe care medicii o numesc depresie, și pe care am preferat să o numesc prăbușirea sistemului de iluzii, este acest ecorșaj existențial. Cînd ea survine, mecanismul prin care privirea noastră se mulează pe ambiguitatea lucrurilor, dozînd întocmai cantitatea de ascuns care trebuie să corespundă fiecărei dezvăluiri, se dereglează. Depresia este insurecția nevăzutului. Suprafața, sediul splendorii, este constrînsă să abdice. Regula este acum a adîncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce pînă atunci stătuse la pîndă.