I
„...Ceea ce trebuie să înțelegi este că toate filmele lui Lynch au ca temă centrală abuzul. Diane a fost abuzată, nu mai este nimic de făcut și acum mai trebuie să și moară pentru asta. Ca dovadă, la sfârșit, cine se întorc s-o chinuie? Tocmai cei în care trebuia să aibă încredere și care au trădat-o”
Nu-mi venea să cred. Omul ăsta, Victor, îmi ținuse un seminar de o jumătate de oră despre Mulholland Drive. Dintr-un film mai mult decât criptic, el reușise să facă o analiză detaliată, simbol cu simbol, scenă cu scenă, element cu element. Nici scenaristul nu cred că ar fi fost atât de convingător – nu cred că altcineva ar fi putut să fie atât de sigur pe el explicând cu atâta claritate un lucru învăluit în neclaritate. Victor, așa cum spunea și el, era foarte calm, foarte liniștit. Lua lucrurile pe îndelete și dădea mereu impresia că este deasupra problemei. Nici nu mai conta dacă impresia asta era un adevăr sau nu – contează doar să fii atât de convins de ceva încât să-i convingi și pe ceilalți.
Pe cealaltă parte a mesei, Cătălin, mă privea cu o niște o ochi plini de plictiseală. Realizam că el nu văzuse filmul și că subiectul probabil îl lăsa rece. Mai mult, cred că îl enerva interesul meu pentru explicația colegului nostru. Cătălin, ceva vreme, nu a zis nimic. A privit pe deasupra ochelarilor.
Am luat o sorbitură din ceaiul gălbui, semi-transparent. Era exact atât de cald încât să-ți provoace greață, mai ales cu gustul dulceag, sorbit din cana de tinichea. Dar nu asta mă interesa în momentele alea. Mă gândeam să dau proba, pentru că asta era ca o luptă pentru mine. Îmi aduceam din nou aminte de vikingi, care luptau ca și cum ar fi mers la petrecere – și dacă mureau, ajungeau în Valhala. Îmi aduceam aminte de Nietzsche și de dorința de putere – asta era proba pentru mine – dorința de putere. Îmi aduceam aminte doi doi ochi albaștri și în mod absurd eram convins, că singurul mod în care i-aș putea câștiga, ar fi printr-o victorie. Dorința de putere.
„Aștia iar ne-au pus brom în ceai” a spus Victor pe un ton ironic.
Cătălin râde. Nu mă prindeam de faza cu bromul. Dar explicația nu a întârziat să apară: bromul produce impotență, acționează pe post de inhibitor.
Am plecat de la masă, îndreptându-ne spre locul unde trebuie să luptăm. Nu poți să spui cum e proba, nu o poți povesti. Abia dacă o mai poți ține minte. E ciudat. Între momentul când începe și momentul când se termină, nu mai ești tu. E altcineva. Ai alte idei, ai alte perspective. Mintea îți funcționează altfel, mână îți scrie altfel. Pe una dintre supraveghetoare o chema Tania; era tânără, drăguță, cu un profund și inervant accent de moldoveancă. Primul lucru pe care mi-l amintesc după e fața profului meu însoțitor. I-am spus sec și detașat, ca și cum totul ar fi fost rezolvat: „Ja?!”
După masă am fost prin oraș cu Cătălin, bucurându-ne de excesele de rigoare. Tocmai când ieșeam pe poarta internatului, ne întâlnim cu un coleg de cameră, Andrei – genul de om care mi se păruse de-a dreptul îngâmfat, și nu neapărat conștient de asta. Cu el erau două tipe, ceea ce m-a făcut să-l înjur scurt în gând. „Stați puțin! Stați puțin! Scăpați-mă și pe mine de astea” strigă el cu voită ironie în glasul subțire. „Sunt colegele tale de județ?” îl întreb. „Nu”. „Atunci însemnă că tu ai vrut-o. Splală-te cu ele pe cap” și am mers mai departe. Una dintre ele părea chiar drăguță, cealaltă era neglijabilă. Prima probă se rezolvase, mai aveam două. Un sentiment de nemulțumire mi se acumula în minte, totuși. Pe la șapte seara, luaserăm deja și masa de seară și i-am lăsat la internat pe Victor și Cătălin. Vroiam să merg la un alt liceu, fiindcă acolo era cazată o tipă pe care o cunoscusem în ziua aia. Știam unde era liceul – undeva lângă gară.
Trebuie spus că în orașul ăsta, de pe la opt seara, străzile devin pustii. Nimic nu se mai întâmplă. Cel mult mai vezi niște țigani jucând fotbal pe la un colț de stradă sau vreun bețiv în căutarea unei bodegi ieftine, unde să-și bea mințile. Am ajuns la liceul respectiv. Am avut grijă să țin în piept ecusonul, ca să reduc probabilitatea de a fi luat la întrebări. La poartă era un paznic, care nu mi-a zis nimic. În curte se desfășura o groapă imensă, cu siguranță opera unui escavator. Restul, doar liniște și întuneric. Nu nimerisem bine. Nu nimerisem bine deloc. Internatul era luminat, dar nu era nimeni. Nici un sunet, nici o persoană. Am urcat până la etajul doi. Dar nici acolo nu era nimeni. Nu exista nici măcar o cameră cinci, unde spusese tipa că stă. Doar după una dintre uși se auzea muzică. M-am apropiat și am vrut s-o deschid. Mi-am adus aminte de ultima oară când ajunsesem în orașul ăsta. Am plecat. Am coborât scările dezamăgit. Nu era ăsta internatul. Nu era ăsta liceul. Trebuia să-l găsesc.
Îl opresc pe un tip pe stradă, îl întreb de Liceul Ghica, dar nu știe nimic. Merg mai departe. Străzile nu erau prost luminate, dar erau tot mai pustii. Nici în case nu se vedea nici o mișcare. Mergeam la derută, fără vreun scop exact. Vroiam să ies probabil într-o stradă principală, de unde să pot ajunge la internatul de la Ghica. În mijlocul străzii erau trei tipe, undeva pe la treizeci de ani. Le-am întrebat același lucru, iar de data asta am primit un răspuns vag, cum că trebuia să ajung pe lângă autogară.
Străzile negre m-au înghițit și în scurt timp nu mai știam unde sunt. Mă gândeam doar cât de penibil ar fi să mă pierd într-un oraș ca ăsta. Mergeam fără o direcție sigură, fără o țintă sigură. Străzile se intersectau mereu câte trei, la unghiuri greu de urmărit. Din în ce mai rar se găsea în dreptul porții unei case căzute în negură, câte un panou luminos de pe vremea lui Ceaușescu, gen „Vindem butelii” sau „Apicola”. M-am decis că singura șansă ar fi fost să merg în aceeași direcție – poate așa aș fi ajuns într-un bulevard principal sau altceva. Strada lungă pe care eram avea un nume tâmpit, extrem de tâmpit și de comunist – strada Progresului, strada Energiei sau strada Păcii. Picioarele deja mă dureau și mă gândeam cât de obosit sunt. Am ajuns la o altă intersecție. La capătul uneia dintre străzi se vedea, la distanță nu prea mare, un afiș luminos, mare și de un roz incandescent, cu litere imense și întortocheate, care spunea .
Gardul înalt avea între barele de oțel un fel de plastic mat care nu-ți permitea să vezi în interior. Am intrat pe poarta, iar lângă ghereta portarului, un bărbat căzut în genunchi, vomita convulsiv. Am grăbit pasul și cinci secunde mai târziu am auzit: „Hei! Cu ce treabă pe aici?” Am avut sentimentul că îmi îngheață transpirația pe piele. M-am întors și i-am arătat ecusonul. Și-a scuturat pantalonii de la genunchi în jos. A aprins lanterna, pe care mi-a băgat-o în ochi. „Zici că ești de la concurs?” „Mda” am mormăit eu, dând din cap în semn de așteptare. „Bine, du-te!” Într-un fel, știam că tipul era convins că mințeam. Dar nu mă interesa. Știam că mă îndrept spre etajul doi, camera cinci. Îmi aminteam de un un prieten cu care venisem în oraș în urmă cu doi ani și asta mă făcea să mă simt penibil. Aerul de liniște de la ușa internatului se transforma repede într-un zgomot ciudat, inerent pereților – ca și cum bașii unei melodii house se propagau prin structura de rezistență ca niște unde de șoc. La parter – pustiu. La etajul unu însă povestea se schimbase complet. Ușile erau deschise la câteva camere, muzica urla puternic și un fum gros te împiedica să vezi ce se întâmpla de fapt. Îmi amintesc zgomotul făcut de o sticlă spărgându-se și un țipăt scurt, feminin, estompat organic și redus la tăcere. Pe podelele holului oamenii literalmente atârnau sau se sprijineau de pereți sau stăteau întinși pe jos. Cel mai probabil, erau tipi și tipe, care se mozoleau fără jenă sau întrerupere. Confuzia mea a dus la o senzație de panică și apoi la un sentiment abrupt de frustrare, pe măsură ce urcam spre etajul doi. Acolo lucrurile păreau să se fi calmat. Ușile erau închise, iar muzica nu răsuna decât de jos; nu mai era fum și dispăruse senzația aia de haos total.
Am înaintat spre camera cinci. Am bătut de trei ori în ușă și, fără să mai aștept un răspuns, am intrat. Acolo, o tipă înaltă, brunetă, cu părul până la mijlocul spatelui, purtând doar bikini negri și papuci de casă, dansa cu o sticlă de votcă în mână, în timp ce colegele ei priveau intrigate. Lumina nu era prea puternică. În partea stângă a camerei erau trei tipe, băgate sub păturile groase. Nu-mi venea a crede ochilor, dar fetele practicau o masturbare susținută, bine sincronizată, la mișcările lascive ale colegei lor. Bruneta s-a oprit brusc când m-a văzut. Am crezut că spectacolul luase sfârșit, dar ea nu vroia decât să-mi ofere o gură din sticla cu votcă. Am acceptat și am rânjit, în semn de mulțumire.
Speriată, aproape pierzându-se în așternuturi era tipa pe care o căutam eu – Vera. Tipa își trăsese plapuma până în gât, de parcă ar fi fost sufocată de reprezentația din cameră. M-am bucurat să văd că prezența mea o mai destinde puțin și m-am așezat pe pat lângă ea. „Bine că ai venit. Nu știu ce mă făceam singură.” Era o tâmpenie – doar nu se putea așa ceva – ne cunoscuserăm în ziua aia, abia știam cum o cheamă. Îmi aduceam aminte de Murphy, care zice atunci când totul merge cum nu se poate mai bine, înseamnă că ai greșit calculele. Am intrat sub plapumă, lângă Vera. Trupul ei rubensian s-a ghemuit lângă al meu – era o senzația nemaipomenită să-i simt sânii presându-se de mine. Bruneta și-a reluat dansul, iar masturbarea colegelor de cameră a fost în scurt timp acompaniată de gemetele de rigoare. Vera părea că nu-și găsea liniștea – nu-și găsea locul – se muta de pe o parte pe altă, nu-și putea ține mâinile într-un loc. Tremura. Am luat-o în brațe și am strâns-o lângă mine cu putere. Efectul bromului dispărea. O greață groaznică, acidă și convulsivă m-a lovit; îmi doream să stau, bineînțeles, dar sentimentul devenea insuportabil. Mai insuportabilă era ideea că o să vomit peste tipă, peste pat, peste tot. . „Așteaptă-mă puțin...” am reușit să mai rostesc, înainte să simt cum voma mi se adună în gât, arzându-mă groaznic.
Am ieșit pe ușa, doar ca să le aud pe toate tipele din cameră cum izbunesc la unison într-un râs dement, urlând: „Nici unul nu rămâne!” Voma mi se prelingea pe la colțul gurii și toate lumea se întorsese cu tavanul spre podea. Vedeam totul în ceața lacrimilor care îmi acoperiseră ochii. Am ajuns în baie, am ajuns la binecuvântarea chiuvetei pe care aveam s-o umplu cu cina aia de rahat pe care o avusesem. Dar când am ajuns acolo, senzația de greață dispăruse. Totul era în ordine. Până și simțul echilibrului îmi revenise cap și în picioare. Nu eram sigur ce se întâmplase. Am vrut să mă reîntorc în camera Verei. Am alunecat pe podeaua umedă și am căzut; am dat cu capul de pământ. Mi s-a rupt firul. Întuneric.
„Hai! Pocnește-mă și tu!” spune o voce groasă.
Zgomotul înfundat al unui pumn lovind peste față.
„Baga-mi-aș pula!” adaugă aceeași voce.
Din nou, zgomot înfundat de pumn.
„Damn! Asta e Fight Club în toată regula” de data asta, altă voce.
Capul mă durea ca dracu’. Ritmurile unui remix la ATB îmi țiuiau în urechi. Nu aveam chef de ATB, dar în clubul ăla de net nu aveau altceva. Aș fi avut de de un Wilder Wein de la Rammstein. Aș fi avut chef de un Be There de la Unkle. Dar trebuia să mă împac cu situația. Nici nu îmi dădeam seama cum putusem să adorm într-un club de net. Oboseala poate produce halucinații. DA, eram obosit, dar nu fusesem niciodată până atunci în halul ăla de obosit.
Am ridicat pietroiul care îmi stătea pe umeri și am privit la monitor. Nu mai aveam nimic de făcut – trecuse mai puțin de jumătate din timp și nu mai aveam nimic de făcut. Cu sau fără Internet, unele lucruri par așa de departe. Până când virtualul o să înlocuiască complet realul, întotdeauna vor exista lucruri prea îndepărtate. Și atunci conceptul de distanță va fi, evident, cu totul altul, așa că viața mea o să fie în același rahat. Toți vom fi în același căcat.
Am plecat.
Două telefoane mai târziu, m-am întors în cameră. Camera 21. Acolo lumea părea destul de bine dispusă. A urmat o scurtă sesiune de socializare și spus bancuri. Lumea n-a stat mult însă. Cred că era vreo 11 când am stins lumina. A doua zi, urma să fie ultimele două probe. Și nu aș mai fi avut nimic pe cap. Totul ar fi trebuit să fie în regulă.
Am adormit gândindu-mă la ceva ciudat, ceva ce nu-mi pot aminti...
II
Deschid ușa unei camere de la un apartament vecin. Acolo, o tipă de vreo 25 de ani, părul lung, strâns în coadă, sânii prea mari, îi făcea un oral violent unui moș beat, care abia se mai ținea pe picioare. Tipa s-a întors spre mine; fața ei nu stârnea nici un interes, era chiar urâtă, dar avea ochii albaștri – proastă combinație. Eliberându-și pentru câteva clipe buzele de scula moșului, a spus pe un ton foarte bine dispus: „Bună! Ce mai faci?” Apoi, a continuat să facă oral. Moșul îi mai trăgea tipei din când în când câte o palmă peste față, iar ea spunea atunci, cu gura plină: „Te iubesc! Te iubesc!” De-a lungul holului pe care era apartamentul, în șir indian, stăteau vreo 20-30 de tipi.
„Ce faceți aici?”
„Cum, nu știi? Vecina ta face cel mai bun oral din tot orașul.”
III
Dimineața, mă trezesc cu o tăietoare senzație de pișare. Mă duc la budă. Nu cred că ați văzut niciodată un căcat care să poată fi numit groaznic. Parcă era turnat în structura veceului. M-am pișat pe el... Am tras apa după el. Nu dădea nici un semn că ar fi vrut să se miște... Evident, căcatul n-are voință. Dar nici semne de dizolvare n-ar fi dat.
Evenimentele neesențiale s-au dizolvat și tot ce mai știu este că am ajuns la probe din nou. Mi-am luat locul în bancă, după ce i-am spus degajat Taniei ceva de genul: „Chiar o să înceapă să-mi placă să vin aici”. Am pus capul pe bancă. Nu vroiam să dorm. Mă gândeam să-mi adun puțin gândurile... M-am dus din nou la baie – vroiam să mă spăl pe față. Mi-am afundat capul în chiuvetă și mi-a dat cu apă în cap, sperând că mă voi trezi la realitate. Când m-am ridicat, Tania, stătea în spatele meu. „Dacă nu te duci la probă, facem sex.” Privesc interzis. Nu numai că nu cred – mi s-ar fi părut penibil să cred. Tipa își împinge corpul destul de subțire în mine. Sunt acum cu spatele la chiuvetă. Își apropie buzele de ale mele. Vreau s-o sărut. Ea îmi acoperă prompt buzele cu arătătorul, dând din cap în semn de dezaprobare. „Doar sex!” spune ea, ridicând o sprânceană. Îi pun palmele pe fundul tare și cărnos; zâmbesc și aprob din ochi. „Să înțeleg că răspunsul e da?” întreabă ea retoric, cu degetele deja operând prohabul pantalonilor mei.
Sunetul butonului de la casetofon mă trezește. Începuse proba.
După aproape o oră, se terminase. În baie era un prezervativ folosit, atârnând de una din ușile închise ale cabinelor de veceu. Am bătut în ușă. Nu a răspuns nimeni, dar a început să se audă un jet lovind apa la viteză mare. Secrețiile seminale se scurgeau din prezervativ, lăsând o dâră albiciosă pe ușă și căzând în cele din urmă pe jos.
IV
Nu știam dacă se urcă furnicile pe mine sau alte animăluțe scârboase. Stăteam întins pe iarbă și încet încet nu-mi mai păsa. Gradienți și coincidențe, toate începeau să se difuzeze. Dar pe cine mințeam? Eram cumva nervos, încordat, dar nu puteam să spun exact motivul. De parcă vroiam să mă agaț de ceva, dar nu eram sigur de ce sau din ce motiv. Ascultam la câștile Irinei, tipa drăguță, într-un fel intrigant ciudată, de care se chinuia Andrei să scape – se părea că reușise. No hesitation, no delay, you come on just like Special K. Era sentimentul ciudat că...
Realitatea este formată dintr-un continuum infinit de fluxuri temporale, care descriu desfășurarea unor spații infinit mari, formate din porțiuni infinit mici. Conștiența noastră există ca intersecția mai multor hipersuprafețe din acest hiperspațiu. Dar intersecția asta e unică? Sau putem coexista în două sau mai multe realități separate de haosul cuantic? Este posibil să oscilăm între trecut și viitor, între what if și maybe?
În autobuzul către internat, deja nu mă mai cunoșteam... Mi se mai întâmplase: senzația că ești un amnezic care trăiește în reluare. Ca și cum ai mai fi văzu totul, dar nu mai ții minte. Să văd evenimentele așa cum se întâmplă, să văd evenimentele așa cum s-ar putea întâmpla, dar să nu pot face diferența. Să fie nulă. E ca și cum ai vedea viitorul cu toate răspunsurile, dar n-ai fi în stare să pui întrebarea relevantă. Dacă ai merge în față în loc să faci stânga, dacă ai fi plecat cu cinci minute mai devreme sau mai târziu, dacă ai fi auzit ceva înainte să ți se spună, lucrurile ar fi fost evident altfel. Cum altfel? Asta nu pot ști.
V
K stătea într-un bar. În dreapta lui, stătea K, iar în stânga era K. K bea o bere. La fel și K. K lucra în proiectări și după o zi stresantă de muncă, îi plăcea de mult ori să vină cu cei doi prieteni ai săi într-un bar, să vorbească, să spună bancuri, să se destindă și să se detașeze de probleme. K era singurul care bea bere blondă, spre deosebire de ceilalți doi. Râzând, K a ridicat sticla și a spus: „Moarte ungurilor! Votați-l pe Vadim, pentru o țară mai curată!” apoi a dat-o peste cap. K a aplaudat. Cu toate acestea, K a fost surprins de remarca naționalistă a prietenului său. K a luat un rând de votcă. Cei trei au dat peste cap băutura, care le-a ars gâturile. De data asta, K a fost cel care a spus: „Noroc! Primul, unicul și singurul: K să trăiască!”
K a privit prin fundul paharului gol și a văzut-o. Nu-i venea să creadă. Cea în care avusese încredere, cea în care își spusese speranțele, râdea și era acum la masă cu doi tipi, pe care îi cunoștea doar din auzite, K și K. „Cum ai putut să-mi faci una ca asta?” s-a răstit el revoltat la tipă. „Scuză-mă, ne cunoaștem?” a răspuns ea ofensată. „Nu ți-e rușine, curvo?!” Tipa a făcut o grimasă dezinteresată și s-a întors la conversația ei cu cei doi. K o făcea mereu să râdă, în timp ce K știa s-o atingă, fără prea multă încărcătură erotică, așa încât să se simtă importantă totuși.
K s-a întors frustrat la masa lui. Prietenul lui, K, care tocmai ieșise din bar, se grăbise să traverseze și fusese lovit de o mașină. K spărsese parbrizul mașinii și acum îl dădea pe șoferul Cristi cu capul de capotă.
VI
Luasem o doză de Silva neagră și un pachet de țigări. Eram acum singur în cameră. Vroiam să stau singur, să beau singur, să fumez singur și să scriu singur. Vroiam să rezolv problema asta odată pentru totdeauna. Îmi aprind o țigare. Încep să scriu. Scrumez într-o altă doză de bere, una goală. În fundal, se auzea Sarah McLachlan: „As the walls are closing in and the colors fade to black”... Da, ăsta a fost momentul. Ãsta a fost momentul în care am renunțat la orice concepție, la orice idee, la orice ideal și orice scop. Atunci mi-am dat seama că totul este o obsesie și că orice poate fi orice altceva. În anumiți ochi, aproape toată lumea poate să fie ceva anume. În ochii potriviți, orice poate însemna orice. În momentele alea, am înțeles că singurul lucru într-adevăr semnificativ este dorința de putere. Este singura barieră dintre ce se poate întâmpla și ce se întâmplă de fapt.
Vorbisem cu Irina mai devreme. Nu mai țin minte – despre ce? Nici nu conta. Sigur este că discuția mă pusese oarecum pe gânduri, fără un motiv anume. Doar prin aceea că mă făcuse parcă să mă întorc în timp și să-mi amintesc. Tocmai prin aceea că-mi arătase că în ciuda trecutului, trăiesc în prezent. Newton spune un adevăr în esență prea simplu ca să fie general: „Nu poți reproduce condițiile inițiale ale unui sistem haotic”. Încet, renunțam la condițiile inițiale. Încet, renunțam la ceea ce mi se părea că știam sau că vroiam. Încet, renunțam la obsesii. „Facem ce putem” – asta era concluzia la care am ajuns. Vroiam să dorm, doar atât. Berea o terminasem.
Fade to black.
VII
Era o aglomerație mare la intrare. Lumea se înghesuia. Primisem invitațiile prin poștă – nu știam de la cine erau. Dar cum nu aveam ce să fac, m-am gândit că aș fi putut la fel de bine să mă duc. Ce face plictiseala din om! Vroiam să întreb pe cineva ce spectacol este, dar era prea multă lumea, prea multe coate date și luate. Doi body-guarzi solizi verificau invitațiile la ușă; mulți erau întorși din drum fiindcă nu aveau invitație, ceea ce nu făcea decât să contribuie la starea de haos. Am intrat în clădirea teatrului în cele din urmă. Majoritatea oamenilor intrau pe ușile sălii mari, dar deasupra unei uși păzite de alți doi hăndrălăi, scria citeț, cu mov: „LOJA ONANIȘTILOR”.
În sală, lumea și-a luat locurile pe scaun. Luminile s-au stins și s-au aprins reflectoarele. Din spatele cortinei, a ieșit un tip aranjat bine, la costum. Avea părul scurt, dar excesiv geluit și dat pe spate. Avea fesele strânse intenționat parcă. Se apropie balansându-se, cu pași apropiați și penibili, de microfonul din mijlocul scenei. Își aprinde o țigară. Suflă disprețuitor fumul în direcția microfonului. Și începe...
„Eu, eu și iarăși eu. Eu, numai eu, sunt cel mai bun din oraș, nu, din țară. Ah, nu, din lume! Eu sunt cel mai bun” tipul se îneacă, tușește, aruncă țigara, o strivește cu piciorul și aprinde alta; continuă „din Univers. Adevărul e că sunt cel mai bun. Adică, cine, Domnule, apucă țărănelul de mânuță aia și îl lasă să se odihnească, poate o munci mai cu zor după aia”
Din sală se aud suspine de plictiseală...
„Sunt cel mai bun – nu încape îndoială. Faptul că sunt mai bun nu te face pe tine, Domnule, mai slab. Te face rău. Adică tiranic.
Tu, când te pui pe tablă, te gândești doar la masacrare. Îți asudează țăranii – iar tu nepăsător și îngâmfat dai un click cu biciul și gata – ai aur. În schimb eu sunt sărac. Sărac, dar bun. Tu ești rău și pe tine te urăsc țăranii – dar ai mei mă iubesc pe mine – Zeul lor. Pun pariu că un țăran de-al tău ar omorî un țăran de-al meu și asta nu, Domnule, fiindcă e mai tare. Dimpotrivă, e mai obosit și deci mai slab. Dar al meu ar veni cu târnăcopul și s-ar apuca să planteze un ghiveci sau, cine-știe, poate ar întinde mâna să dea noroc cu țăranii tăi.
Finalmente, țăraneii tăi nu au față pentru tine. Îi vezi fără personalitate – sunt niște obiecte reci și nașpa. Ei bine – eu îi iubesc, le dau și muie!”
O puștoaică din primul rând începe să plângă în hohote. Își șterge nasul cu rochița. Mama ei o ia de mână și se îndreaptă amândouă spre ieșirea din sală. Dar ieșirile sunt încuiate.
„Ce-i drept, îi mai încurc. Dar nu-i bai, îi identific după alunițele de pe față.
Ai tăi, dacă-i strigi de mai multe ori, îți latră în ureche plini de vrajbă...”
Sala începe să huiduie, să se agite. Oamenii se ridică de pe scaune și se îndreaptă spre ieșiri. Dar ieșirile sunt încuiate. Se instalează panică. Cei de la balcon rag brusc, într-un sunet de eliberare. Tipul de pe scenă nu își terminase încă prestația.
„Deci, frate, dacă m-ar lăsa inima, te-aș ierta... Și tu, tu, Spiderman! Spiderman e gay! E gay! Life is so gay!”
Tipul scoate un pistol și și-l bagă în gură; nimeni însă nu-și dă seama. „Eu sunt GAY!” Și trage. Creierii i se împrăștie pe cortina din spate. Ușile sălii se deschid și lumea iese în mod ordonat.
VIII
Cătălin nu vrusese să mă creadă. Nimeni nu vrusese să mă creadă. Nici măcar eu. Dar Irish Coffee-ul ăla n-avea pic de alcool în el. Nu era rău, dar totuși să dai 50 de mii pentru un cappuccino de 10. Tipul de la bar mi se părea enervant. Pe de altă parte, discuția pe care o aveam cu Cătălin și Irina era de-a dreptul intrigantă. E ca și cum cu oamenii ăștia puteam să discut orice. Ce mă uimea cel mai mult era luciditatea din momentele alea. Modul în care priveam lucrurile, modul în care eu, cel puțin, eram detașat, mi se părea extraordinar. Dar toți trei am ajuns la concluzia că luciditatea noastră, cea de atunci, avea să moară, să dispară, să fie înghițită de luciditatea noastră de mâine. Și câte dreptate aveam...
După două beri negre și jumate de pachet de țigări, nu mai ții cont de multe lucruri; ești mai optimist, vezi lucrurile în tehnicolor. Dar partea proastă la toate bețiile este că te trezești. Mahmureala este factura pentru beție; sau mai bine zis, luciditatea de a doua zi e factura pentru luciditatea de azi.
Ca și multe alte lucruri pe lumea asta, faptul că bărbații au vezica urinară de două ori mai mică decât femeile, nu e drept. M-am dus la baie – din nou. În timp ce mă pișam, din cealaltă cabină, se auzeau doi tipi discutând:
„O ducem la mine sau la tine?”
„Mergem la mine, e mai aproape”
„Bă, nu-mi vine să cred. Tu ai văzut cât de bună poate să fie tipa aia?”
„Nu mai fi așa de pămpălău. E doar o blondă proastă și excitată. Ãsta chiar e pleonasm.”
„O facem poștă, da?”
„Evident”
„Luăm ceva de băut sau mai ai pe acasă?”
„Ce să mai luăm? N-ai văzut că tipa e aburită, nici nu mai știe de ea. Hai s-o futem. De anu trecut vroiam să facem ceva de genu ăsta”
S-a auzit ușa alăturată deschizându-se. M-am spălat pe mâini în grabă și am ieșit din budă. Tipii au plecat la braț cu o blondă scundă, de-a dreptul apetisantă. Afară, i-am văzut pe toți trei cum au intrat într-o scară de bloc, undeva în stânga barului. M-am întors și nu le-am spus nimic Irinei și lui Cătălin.
IX
Ziua aia fusese de-a dreptul interesantă. Stătuserăm pe autocar toată ziua, după vreo două ore de somn. Eu nici nu cred că dormisem. Stătusem în pat. Tot vedeam o figură care se plimba prin cameră; muzica îmi țiuia în urechi. Dar dormeam; și parcă știam că atunci când mă voi trezi, lucrurile aveau să stea altfel. Cum altfel? Cât altfel? Întotdeauna asta e problema, lucrurile se întâmplă infinitesinal diferit de fiecare dată, așa că nici nu-ți dai seama de schimbări. Când aștepți să se întâmple ceva, mintea îți devine un ceas cronograf – dt dt dt – a mai trecut o secundă. Iar când dormi, nu ai siguranța că te vei mai trezi – nu te vei mai trezi tu – se va trezi un altul, într-o altă lume. Niciodată nu poți avea siguranța când vei închide pleoapele, că totul din jurul tău nu va dispărea.
“Do you know the terror of he who falls asleep
To the very toes he is terrified
As the ground gives way under him
And the dream begins...”
Dacă privești în urmă, de multe ori nu mai găsești decât un blur. Dispare siguranța aia organică a lucrurilor care s-au întâmplat. Nu mai ții minte decât spunându-ți-se Moksha; sau drumul peste care apunea soarele; îți amintești doar cum credeai că nu poate fi altfel decât a fost. Îți amintești zeroul care te pândea de după colț. Restul e doar o poveste pe care ți-a spus-o cineva de atâtea ori încât, nu mai simți că ar fi a ta. Te gândești că poate ai uitat ceva: o figură care se ascundea în întuneric, o alegere pe care ai făcut-o sau două cuvinte pe care le-ai spus; dar după suficientă vreme, aproape totul devine atât de fad încât parcă nu s-a întâmplat.
X
Se trezește în patul întors pe dos. Soarele îi bătea în ochi, în ciuda celor câțiva nori care se adunaseră pe cer. Stă și privește ușa de la cameră. Îl cuprinde un sentiment plăcut, de destindere. Se uită la ceas – opt și trei minute. „Futu-i mortu’ mă-sii!” Se îmbracă și iese grăbit pe ușă, cu geanta în spate, pregătit pentru șapte ore de chin.
Pe ușa de la apartamentul 48 iese o tipă, în jur de vreo douăzeci și cinci de ani. Ce a remarcat prima dată la ea – sânii mari, ochii albaștri, fața nu prea atrăgătoare și părul lung, șaten, desfăcut. Merg amândoi înspre lift. Ea îl întreabă: „Deci tu ești vecinul care dă muzica tare dimineața?” „Da! Nu ți-a plăcut muzica mea sau ce?” „A, ba da... Doar că nu mă așteptam să fie oamenii de aici așa de bine dispuși”. Tipul a stat o clipă și s-a gândit – „oamenii de aici” – ce vroia să însemne asta? Oamenii de aici, din junglă? Oamenii, de aici, de la capătul Pământului? Tipa a continuat: „Știi, eu m-am mutat acum câteva zile din Timișoara și stau cu chirie la apartamentul de alături”. Tipul se gândește: „Well, that explains everything”. Între timp, liftul coborâse cele opt etaje. „Mă bucur că te-am cunoscut” a spus tipa „Asemenea” adaugă și el printre dinți. Pe jumătate adormit faza i se părea puțin penibilă. Când a ieșit din bloc a avut o senzație foarte neclară, dar extrem de puternică: i se părea că undeva în dreapta blocului trebuia să fie un bar. Imaginea barului, interiorul lui, mesele de lemn – toate i se conturau clar în minte. Nu-și dădea seama dacă era o amintire veche și ștearsă sau altceva. Dar ce altceva putea să fie?
A ajuns la școală. Se gândea cum ar fi fost să-și găsească colegii măcelăriți. A revenit brusc la realitate, când a văzut lumina obositoare a neonului. În următoarele ore, firul narativ devine destul de neclar și în general, plictisitor. La un moment dat, într-o pauză, a pus capul pe bancă și a încercat să doarmă. Când s-a trezit a văzut scris, aproape imprimat, într-un colț al băncii: „K was here. Room 21 is ours.” Nu scrisese el; nici măcar nu era scrisul lui. Totuși nu era străin de camera 21, iar K avea parcă o rezonanță aparte.
S-a întors acasă. Nu vroia decât să vadă un film și să-și odihnească mintea pentru o oră sau două. Înainte să intre, a văzut ușa de la apartamentul 48 deschisă...
XI
Vinul fusese bun. Chiar îmi plăcuse. Nu-mi fusese rău, dar mă îmbătase ca dracu. După ce am dat două pahare peste cap, am căzut. Ca musca. Acum era dimineața. Suficient de devreme ca să fie semi-întuneric. Soarele nu răsărise. Priveam în tavan și parcă nu vroiam să-mi mișc ochii. Am auzit pe cineva mișcându-se prin cameră. M-am ridicat; mă sprijineam în coate; nu aveam chef să mă dau jos din pat. Tipul stătea la masă și scria. Pentru o clipă, mi s-a părut că privește înspre mine; a zâmbit. A împăturit hârtia pe care a scris și a băgat-o în carcasa unui CD. S-a ridicat de pe scaun și a privit afară pentru câteva clipe; cerul era senin. S-a întors înspre cameră și a zăbovit pentru o vreme. S-a îndreptat înspre ușă. Și-a luat haina din cuier, a băgat carcasa în buzunar. Am vrut să mă ridic, dar el mi-a făcut semn să rămân în pat. „Dormi acum. Și când te trezești, adu-ți aminte de dorința de putere. Eu o să plec – trebuie să fiu altundeva.” Și am adormit, atât de adânc, încât nici nu știu dacă visasem asta.
XII
Victor trage de mine și mă întreabă „Mergi la contestații?” Eu protestez cu câteva mârâituri somnoroase, dar după aia îmi aduc aminte de vis. Îmi spun că nu e nimic de pierdut. Îmi amintesc de dorința de putere.
Ritualul de dimineața a decurs ca de obicei. Am mâncat mâncarea infectă de la cantină. Patru ore mai târziu eram în fața ușii salii unde trebuia să susțin contestația. Auzisem că profesorii care corectaseră lucrarea la început nu fac decât să asiste și că sunt alți profesori care îți recorectează pe loc. Era o veste bună.
Când am ieșit, mâinile și picioarele îmi erau reci, dar obrajii, fruntea, tot capul îmi fierbeau. Luasem – aveam punctaj suficient de bun pentru o mențiune. Era extaziat – cu toate astea, pentru o clipă, am simțit un gol în stomac și respirația mi s-a oprit; obiectele parcă au căpătat un contur luminos; privirea mi s-a întunecat la margini; am avut o scurtă senzație de amețeală. M-am sprijinit de un perete și am crezut că o să mi se rupă firul. Dar la fel de brusc cum se întâmplase, a și trecut.
Am alergat spre telefonul public de la poarta liceului. Am format numărul. Telefonul a sunat o dată; de două ori. Ea a răspuns. „Am luat – gata am luat”. Cuvintele ei se topeau cumva în fundalul fericirii pe care i-o simțeam în glas. Ce mi-a spus ea în continuare nici nu-mi venea să cred... nu am reușit să spun decât „Când vii? ... Bine, bine, ne vedem atunci. Nu-mi vine să cred... e prea frumos. Da! Abia aștept. Da... Și eu te iubesc”. Mi-o imaginam pe ea așteptându-mă, firavă și copilăroasă, cu chipul drăguț și inocent, cu trupul firav și mai mult decât toate, cu ochii ăia albaștri în care vedeam atât de multe. Am închis.
În unul dintre tufișurile din parc, am văzut o siluetă ciudată, nedeslușită; când am vrut să mă apropi, a dispărut deodată, făcând un zgomot imens și lăsând crengile tufișului în mișcare. De deasupra parcului din apropiere, un stol imens de păsări a survolat. Atât de dens încât cerul s-a întunecat și pentru câteva clipe nu s-a mai văzut soarele.
Ceilalți așteptau pe iarba din fața liceului, cu bere, cu țigări, cu bună dispoziție... După cum a spus Cătălin – Woodstock! Câteva minute mai târziu, tot el a venit și mi-a spus, uitându-se în ochii mei: „Don’t cry over spilled piss”. Înțelegeam ce vroia să spună, dar îmi lipsea contextul – nu înțelegeam la ce se referea.
Ce a urmat a fost doar distracție, care a ținut până a doua zi dimineață, când, regretabil, a trebuit să ne luăm rămas bun și să plecăm.
XIII
Membrii camerei 21 se adunaseră, într-o stare generală de panică, în jurul cadavrului, băltind în sânge.
„Cum ai putut să-l lovești cu bâta de baseball?!!! Cred că e mort!”
„Am crezut că-i nenorocitul de ungur! Nu mi-am dat seama”
„Nu ți-ai dat seama ... ?! și asta ar trebui să rezolve totul?!”
„Calmați-vă! Verificați-i pulsul. Poate mai trăiește.”
„N-are puls. Pupilele fixe și dilatate. E MORT!”
„Trebuie să chemăm Salvarea!”
„Tu ești proastă?! E MORT! Chemați dricul!”
„Mai bine Poliția!”
„Vrei să intrăm toți la pârnaie? Sunteți nebuni?!”
„Vă spun eu ce facem: tranșăm cadavrul și-l băgăm sub pat.
În camera 21 s-a lăsat o liniște contemplativă.
XIV
„... și după aia te-ai întors ca boul pe partea cealaltă!” îmi spune Cătălin cu un râs isteric și sadic.
Eu râd și mai isteric ca el, doar că eu sunt masochist.
Genunchiul mă omora. Nu putea să-l mișc, nu putea să-l țin îndoit. Singura poziție favorabilă era să stau în picioare. Mai aveam cam o ora-două de drum cu trenul. Începând din Gara de Nord, începusem, cu ajutorul lui Cătălin, să refac cronologia ultimei seri. E chiar amuzant să auzi din perspectiva altuia ce ai fost în stare să faci – parcă nu-ți vine a crede că ai fost atât de tâmpit și asta face totul mult mai interesant.
„Eu te asigur – ăsta o să fie ultimul tău regret de pe patul de moarte. O să mori întrebându-te de ce n-ai făcut asta!” îl asigur eu pe tovarășul de drum.
„Da’ și tu ce-ai putut să mă enervezi. Când să plecăm, atunci te-ai apucat să spui bancuri.”
„Cred că era un fel încercare disperată sau ceva... Apropos de bancuri: știi cât face zero împărțit la doi?”
„Zero?”
„Exact”
...
„... concluzia e clară. Anul trecut am luat amândoi mențiuni, anul ăsta n-a făcut nici unul nimic. Zero, ce mai! Ne-am întors cu palma-n cur! Dar a fost mult mai bine ca anu trecut.”
„Aici ai dreptate. A fost o experiență – chiar enlightening”
XV
Tipul ăsta era cu totul altfel. Nu era cum îl știau ceilalți – de fapt, nici nu îl prea știau mulți. Nu era tipul retras. El controlase totul încă dinainte de momentul inițial; el fusese cel care dictase totul întotdeauna, cu sânge rece; el fusese cel pe care nimeni nu-l observa; toți ceilalți fuseseră pionii – doar el fusese regele. El fusese ungurul și antiungurul; poponarul și homofobul; el fusese Verbal Kint și Kayser Söze. În sfârșit, planul lui fusese dus la bun sfârșit, fără nici cea mai mică greșală, fără nici cea mai mică adaptare pe parcurs. Totul analizat și calculat în prealabil.
S-a dat jos din pat, unde a lăsat-o pe ea, încă drogată de senzația de a fi cu un tip – atât de puternic. El a luat un sul de hârtie igienică și o pâine de pe masă. A descuiat ușa de la dulap și a deschis-o. Din interior a izbucnit un miros groaznic: în acel spațiu prea îngust ca să stai jos și prea scund ca să stai în picioare, un om stătea cufundat în propriile fecale. Urmele mult prea evidente de la gura lui era semne clare că încercase să-și mănânce dejecțiile. Izolarea, claustrofobia erau cele mai simple dintre lucrurile care îl înnebuniseră. Pâinea și hârtia igienică i-au fost aruncate acolo, în rahat. Ușa a fost închisă și încuiată.
Tipa îl întreabă pe tip:
„Înțeleg de ce îi dai pâinea, dar nu înțeleg ce-i cu hârtia igenică?”
„Hârtia igenică trebuie doar să-i dea impresia că se poate șterge.”
...
„Știu că te deranjează ca pe el încă îl mai ținem. Dar nu-ți face griji. Deja a început să se putrezească – în trei, patru săptămâni o să moară cu siguranță. O să-l aruncăm și o să fim doar noi doi.” a adăugat tipul.
Tipul a sărutat-o pe tipă. Amândoi au intrat sub pătură și au stat așa o vreme, îmbrățișați.
XVI
Acum stau pe blocul meu. Deasupra lumii, departe de tot. Privesc cerul înnorat. Dunărea. Tot peisajul ăsta atât de încărcat de amintiri. Sorb din bere. Am îngropat atâtea cadavre – încât le-am pierdut șirul. Și de fiecare dată, cel pe care îl omor sunt eu. Acum asist la înmormântarea mea. Vreau să renasc, dar nu vreau să mor. Privesc în susul Dunării și zâmbesc. Dar când privesc în partea opusă zâmbetul îmi dispare.
Mai de mult, soarele apunea ca să răsară altceva... și apusul era atât de frumos. Acum soarele strălucește cu sadism pe cer. Acum eu sunt cel care trebuie să apună.
Văd tot acum. Dar acum este prea târziu. Dacă ziua de mâine a venit, e prea târziu.
Termin berea. O strivesc cu piciorul. Cobor pe scările cufundate în beznă...