agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2075 .



AtotToate
proză [ ]
sau Povestea lui Cel Ales, Cel Bun, Cel Rău, Cel Alb Cel Negru, și a tuturor Nimenilor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [hyp1 ]

2005-06-09  |     | 



AtotToate
_________________________________________________
sau
Povestea lui Cel Ales, Cel Bun, Cel Rău, Cel Alb Cel Negru, și a tuturor Nimenilor

_________________________________________________

- A fost odată ca niciodată, în Regatul Nimănui de dincolo de Întinderea de Foc și dincolo de Întinderea de Gheață, dincolo de Þinutul Împietrit și Þinutul Mișcării, dar dincoace de Þara celor Grei și Þara celor Ușori și dincoace de Tărâmul Unit și Tărâmul Dezbinat, mai departe decât poți călători în oricâte vieți cu oricâte mijloace de transport, dar mai aproape decât îți poți imagina, așadar, a fost cel mai iubit și cel mai temut… cel mai bun și cel mai rău…
- Împărat? întrebă nepoțica.
- Nu chiar, zâmbi moșneagul.
- Rege?! hotărî nepoțelul.
- … cel mai AtotToate Personaj din toate povestirile care au existat vreodată.
Bunicul dalb închise pleoapele ornate de podoaba anilor, trase aer în piept pe nas și îl dădu afară pe gură cu un oftat plin de iubire și înțelegere.
- Și ce a făcut? Izbucniră copiii, trăgându-l de câte o mânecă, nerăbdători.
- A făcut… face… Ce să facă!? Se bucură.
- Se bucură?
- Dar de ce se bucură, buni?
- Pentru că… Regatul Nimănui începuse să devină Lumea Tuturor… dar până atunci… se va numi Lumea… de Mijloc. Lumea de Mijloc era între Lumea de Sus și Lumea de Jos. Și ce era sus era și jos… dar cel AtotToate era văzut diferit în toate cele trei lumi. Iar locuitorii lumilor îi spuneau diferit… În Lumea de Sus el era Cel alb sau Cel Bun… în Lumea de Jos el era Cel Negru sau Cel Rău iar în Lumea de Mijloc ei vedeau că Cel Alb se luptă cu Cel Negru pentru a le cuceri lumea Lor și a-i cuceri pe ei înșiși.
- Așa, cei din Lumea de Mijloc se învârteau între Lumea de Sus și Lumea de Jos, fugind ori către una ori către cealaltă și nu puteau să treacă din Regatul Nimănui în Lumea Tuturor.
- Dar de ce nu puteau să treacă, bunicule?
- Pentru că…ei credeau că nu dorm și că sunt deja în Lumea Tuturor.
- Și nu erau? Întrebă nepoțica, încurcată de atâtea lumi.
- Cât timp ei umblau adormiți și credeau că sunt treji, erau în Lumea Nimănui. Dacă deveneau destul de sinceri să se vadă așa cum sunt, începeau să se trezească, iar Regatul Nimănui devenea Lumea Tuturor pentru ei.
Bunicul învârti jăratecul din marginea focului și scântei luminoase se ridicară spre cer.
- Ai văzut luminițele? întrebă nepoțica.
Băiețelul dădu din cap, picat pe gânduri.
- Le-am văzut… sunt frumoase.
- Așa cum uneori, când cineva scormonește în jeratic, se înalță pentru câteva clipe scântei, tot așa, uneori, câte un Nimeni din ținutul Nimănui se trezea și vedea cum toți dorm în jurul lui. Dar totul dura cât o scânteie, apoi adormea la loc.
- Ca în „Frumoasa din Pădurea Adormită”?
- Exact așa, zâmbi moșneagul încântat; țineți minte că în Pădurea Adormită a rămas treaz doar prințul …
- Și a sărutat-o pe fată, și vraja s-a rupt.
- Ei bine, prințul acela era exact ca și „Prâslea cel Voinic și merele de aur”, vă aduceți aminte povestea?
- Daa… răspunseră în cor copiii.
- Þineți minte că atunci când toți dormeau Prâslea se străduia din răsputeri să rămână treaz?
- Și-a pus țepușe între pleoape să nu i se închidă ochii! afirmă categoric băiatul.
- Da…în timp ce ceilalți habar nu aveau că dorm și credeau că sunt treji, el a prins o scânteie de trezire și a ținut-o aprinsă suficient cât să-și mai poată aminti mai târziu când va adormi din nou, să se trezească iar.
Focul ardea vesel, luna începuse să-și arate fața timidă din spatele pădurii iar râul clipocea în continuare urmărindu-și curgerea neabătut și ascultând povestea moșneagului.
- Hmm… și povestea noastră de-abia acum începe..

În Þara Nimănui, locuită de mulți Nimeni adormiți, s-a născut un Nimeni la fel de nimeni ca toți nimenii din jurul lui. Când s-a născut, la fel ca la toți ceilalți, ursitoarele s-au adunat și i-au dăruit un căluț, un pui de cal-mânz pe care l-au botezat Mințișor.
- Destinul tău este la fel ca al oricărui alt nimeni: să devii Cel Ales, spuse una dintre ursitoare.
- Trebuie să prinzi o scânteie de trezire și să o ții aprinsă până vei învăța să prinzi altele și să le ții aprinse permanent, apoi să dăruiești altora, spuse a doua.
- Vei fi legat de calul tău Mințișor care când va crește mare se va numi Mintea. Până te vei trezi el te va purta cum va ști pentru că veți fi adormiți. Cât vei dormi, la tine nu vor ajunge decât luminile scânteilor de trezire. Acestea voi le numiți semne. Urmează semnele până la prima scânteie de trezire, apoi urmează Calea Luminoasă până la Fântâna suferinței și a sincerității, și acolo îți vei adăpa dorul provocat de trecerea prin Valea Plângerii.
- Ca în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”? întrebă isteața nepoțică.
- Da… răspunse gânditor bătrânul. Și acel Făt-Frumos a fost un Nimeni ce trebuia să ajungă Cel Ales, la fel ca nimenii din povestea noastră, dar el nu s-a putut ridica din Fântâna Suferinței din Valea Plângerii pentru că sinceritatea lui era umbrită de atașamentul față de părinții lui care l-au ținut legat ca un lanț și nu s-a putut desprinde.. Mai exact, nu lanțul îl ținea legat pe el, ci el se ținea de lanț și nu voia să-i dea drumul pentru a se ridica.
- Nu era bine că-și iubea părinții? întrebă fetița nedumerită.
Bunicul zâmbi amar:
- Iubirea nu face rău niciodată, iubirea, ajută întotdeauna.. dar a iubi înseamnă a dărui libertatea de a-ți urma propriul destin; a iubi înseamnă a te bucura pentru persoana pe care o iubești, indiferent ce face ea, a o accepta așa cum este și a-i dărui totul fără a aștepta nimic de la ea.
- Așa cum faci tu cu noi, bunicule? zâmbi nepoțelul.
Moșneagul îl mângâie cu mult drag pe ciufulici și-l sărută pe frunte. Fetița își primi și ea porția de drăgălășenie. Apoi înțeleptul moșneag continuă:
- Când ești gelos sau vrei pe cineva doar pentru tine, să fie acolo ori de câte ori ai tu nevoie să te facă fericit, atunci nu e iubire, e atașament; iar atașamentul creează dependență. Depinzi de persoana respectivă și nu îți mai poți urma calea. Și în Regatul Nimănui totul trece. Și când trece și cel care te făcea pe tine fericit, dai apă la Fântâna Suferinței. Așa a pățit și Făt-Frumos din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și nu și-a mai putut împlini misiunea când mai avea un pas de făcut…
- Dar să revenim la povestea noastră, că lungă mai e și ne prind zorile până o terminăm. Deci, Cel Ales s-a născut în Regatul Nimănui, ca un nimeni de rând, și ursitoarele i l-au dăruit pe Mințișor, care când va crește mare se va numi Mintea și de care era legat destinul său. Cel Ales a văzut prima dată lumina zilei într-un târg mare, într-o familie obișnuită de „nimeni”. Zilele treceau și el și Mintea crescură, spre bucuria părinților lui, și erau nedespărțiți. Cei din jurul lor- care erau și ei niște nimeni adormiți- i-au învățat și ei ce credeau că e mai bine pentru viitorul lui: l-au învățat ce e bine și ce e rău (sau ce credeau ei că e bine și e rău), cum să aibă succes în viață și să devină un „nimeni” de succes. Dar anii treceau și Cel Ales ajutat de Mintea, au călătorit și au înțeles prin propria lor experiență că una spun ceilalți nimeni și alta fac. Tot în vremea aceea Cel Ales zări prima lumină de la o scânteie: în mână îi căzură poveștile cu Feți Frumoși și cu zmei, cu Prâslea, Greuceanu, Harap Alb, dar mai ales această poveste despre Regatul Nimănui și Tărâmul de Mijloc. Și lumina de la scânteie îi șopti: „Ce e sus e și jos” și Mintea îl ajută să înțeleagă că așa cum e înafară e și înăuntru, cum este în mare este și în mic. Și urmând lumina scânteii, dacă văzu că ceilalți nimeni spun într-un fel și fac în altul, iar ei erau înafară, fu prima dată când se uită înăuntrul său. Și atunci văzu pentru prima dată, căci uitându-se înăuntrul său se trezi și scânteia licărea jucăușă. La lumina scânteii văzu ceva ce îl sperie: și el era ca și ceilalți „nimeni” – spunea una și până să se întâmple, adormea, și făcea alta. Și atunci jură să se străduiască să rămână treaz la fel ca Prâslea. Dar Cel Ales și calul său Mintea mergeau peste tot împreună și uitându-se mai atent la ei înșiși, văzură că dacă el era treaz, el îl conducea pe Mintea și făcea doar lucruri bune, pioase și de ajutor pentru ceilalți „nimeni” din jurul său, mergând totdeauna pe drum… atunci ceilalți nimeni îi spuneau „Cel Bun” sau „Cel Alb”. Cum adormea, Mintea îl conducea pe el și nu el pe Mintea; Mintea se abătea de la drum, dădea iama în recoltele nimenilor și le distrugea, se ducea să mănânce jeratic și dădea foc gospodăriilor. Când se trezeau împreună, Cel Ales și Mintea se îngrozeau de ce făcuseră când erau adormiți. Când făceau astfel de grozăvii, „nimenii” îl numeau Cel Rău sau Cel Negru și îl urau. Văzu că pentru fiecare clipă în care era treaz și făcea bine, alte clipe de trezire și bine urmau și pentru fiecare clipă când adormea și făcea un rău, alte clipe de rău urmau. Așa că încercă din toate puterile să rămână treaz, dar își dădu seama că datorită relelor pe care le făcuse înainte, urmau clipe de adormire și asemenea seminței rele plantate, recolta era un fruct rău.
Tot mergând ei- zi de vară până-n seară- urmând un urs ce purta lumina unei scântei ca un semn, ajunseră la granița dintre Þara celor Grei și Þara celor Ușori, iar la graniță străjuia Agricultorul. Acesta îi explică pe îndelete că este pe regatul Piticului Pământului și dacă vreau să treacă, trebuie să muncească un an și să învețe cum e cu recoltele. Astfel el văzu că cei adormiți semănau toată viața semințe amare de ură și la vremea recoltei așteptau fructele dulci de iubire. Atunci înțelese de ce unii primeau mai mult bine și alții mai mult rău… toți erau niște agricultori și după cum semănau așa era recolta: semănau bine, primeau bine, semănau rău, primeau rău… și cum săracii erau adormiți semănau mai mult rău decât bine. Mai înțelese că la vremea recoltei, dacă primești semințe rele să nu le mai pui în sol fertil ca să aducă alte rele… dar nu știa cum să facă asta. Și Agricultorul, mulțumindu-i pentru ajutorul la recoltă, căci flăcăul îl antrenase pe Mintea să are și să care și împreună munciseră din greu, îl lăsă să treacă și îi spuse că Zâna Aerului care stăpânea peste Þinutul Împietrit și Þinutul Mișcării îi putea da o parte din instrucțiunile cum să-și făurească o armă cu ajutorul căreia să poată rămâne treaz și să nu mai planteze din nou semințe rele în sol bun. Îi spuse pe unde să o ia ca să ajungă acolo, îl sfătui să stea cât poate treaz și îi dărui o bucată de pământ care să-i amintească că greu și ușor sunt două caracteristici ale pământului și-i spuse că totul trece și că după greu vine ușor și după ușor vine greu; să nu fugă de greutăți căci ele întăresc calul și-l fac mai puternic și să se bucure de porțiunile ușoare dar să nu uite că după ușor vine greu; îi mai dărui doi saci de semințe bune pentru Zâna Aerului de la granița Þinutului Împietrit cu Þinutul Mișcării, îi aminti iar că ce e sus e și jos, deci ce e afară e și înăuntru. Așa că se uită înăuntrul său și observă că devotatul său partener de drum Mintea îi spune despre același lucru că este ușor, ca mai târziu să spună că e greu. Mintea sărea de la una la alta ca un cal nărăvaș și doar când Cel Ales era atent la el însuși și treaz, Mintea rămânea în realitate, altfel trecând în Tărâmul Imaginației fără de sfârșit sau Tărâmul Aducerii Aminte. Înțelese că trebuie să-l țină pe Mintea în prezent pentru a fi treaz când primește semințe rele și se îndreptă spre Zâna Aerului să o întrebe cum să facă aceasta și cum să scape de recolta rea. Zis și făcut… merse flăcăul nostru și calul său după instrucțiunile Agricultorului.
- Bine ai venit voinicule, te așteptam, zise Zâna Aerului.
- Bine te-am găsit, stăpână a vântului!
Îi dădu cei doi saci cu semințe bune iar zâna spuse că îl ajută cu dragă inimă dacă o ajută să macine sacii cu semințe. Flăcăul nu mai văzuse vreodată o moară de vânt… observă că dacă vântul nu bate, moara nu are viață și văzu că atunci când vântul suflă pentru prima dată, puse în mișcare elicea morii care învârtea cele două pietre de moară grele și mari care măcinau ușor acum semințele. Simțind bucata de pământ primită ân dar mai devreme, realiză că greu și ușor care erau atât de opuse lucrau acum împreună ca un întreg iar viața morii era dincolo de acest ansamblu. El era Martorul acestui fenomen. ”Ce este afară este și înăuntru” gândi flăcăul și văzu înăuntrul său vântul vieții, respirația. Ea învârtea rotițele organismului său și dacă putea fi conștient tot timpul de vântul din interiorul său, așa cum bate el natural, putea rămâne treaz. Astfel mai văzu că dacă devenea agitat-furios sau emoționat vântul interior bătea mai repede și mai puternic. Zâna îi spuse că atunci când semințele rele vin în moară vântul începe să bată altfel, și așa poate să fie conștient de tipul de semințe. Ea îi mai arătă că dacă vântul nu răcorește pietrele de moară, semințele rele le încing până se fac roșii ca focul, dar asta putea să afle mai bine de la Dragonul de Foc care se găsea la granița dintre Întinderea de Foc și Întinderea de Gheață. Îi mai arătă că a fi în mișcare este o caracteristică a aerului și că absența mișcării este „împietrirea” care este o caracteristică a pământului.
- Și arma? întrebă voinicul.
Zâna zâmbi…
- Toți primiți această armă. Este însuși aerul, respirația. La naștere toate ființele vii o primesc. Cine nu o bagă în seamă rămân în ignoranță, rămâne adormit și se rostogolește între Lumea de Sus, Lumea de Jos și Lumea de Mijloc până prinde o scânteie de trezire, ca tine. Și ajunge pe Calea Luminoasă. Această parte a armei te ajută să vezi când vine recolta de semințe rele, iar cealaltă parte este împietrirea. Când împietrești și doar observi cum vin semințele rele, ele cad pe sol împietrit, nu pe sol fertil și nu mai dau roade. Împietrirea aduce sinceritatea. Uite, îți dau această morișcă să-ți aduci aminte de vânt, de mișcare și de absența ei atunci când a fi nevoie. Dacă împietrești și-l ții pe Mintea în prezent, vigilenți și treji, atenți, urmărind respirația, vântul interior, vine o vreme când își vei putea elibera calul și vei putea merge singur. Dar acum, te du și transmite salutările mele Dragonului de Foc, pentru că timpul se apropie… fugi repejor!

Și plecă flăcăul cu mulțumiri pentru sfaturi… și merse și merse… dar nici urmă de Dragonul de Foc. Când întreba de Întinderea de Foc, i se arăta un drum iar când întreba de Întinderea de Gheață, i se arăta alt drum… Mulți auziseră de asemenea povești, de Dragonul de Foc, dar nimeni nu-l văzuse și nimeni nu-i știa ascunzătoarea.
Atunci flăcăul nostru se opri, își liniști calul și-și aduse încă o dată aminte că ce e sus e și jos și ce e înăuntru e și afară… și se uită înăuntru și văzu că rece și cald, foc și gheață sunt două fețe ale aceleiași monede: temperatura. Când dispărea căldura, apărea frigul… și înțelese că Întinderea de foc și Întinderea de Gheață sunt în același loc. ziua soarele pârjolea tot, iar noaptea căldura fugea, lăsând loc frigului. Þinutul de foc se transforma în Þinutul de Gheață.
Tot atunci mai văzu că pământul este mai greu decât apa, apa decât focul și focul decât aerul… că la granița dintre gheață și foc se naște apă. Atunci deveni clar că acesta este traseul pe care trebuia să-l urmeze. Pentru a ajunge la Dragonul de Foc trebuia să tracă de la Piticul Pământului la Crăiasa Apelor din Tărâmul Unit și Tărâmul Dezbinat. Coeziunea reprezenta proprietatea apei iar „dezbinat” și „unit” erau cele două aspecte complementare ale coeziunii.
- Mi- e sete, spuse calul, iar privirea interioară îi traduse:
- „Urmează râul până la Crăiasa Apelor”.
Călătoriră pe mal până la Izvorul Liniștii și când Mintea termină de băut, Crăiasa Apelor apăru:
- Vă așteptam de multă vreme, voinicilor, zâmbi ea, și frumusețea ei deșteptă ceva cald în interiorul flăcăului.
Morișca de la Zâna Aerului începu să se învârtă cu putere, dar flăcăul nu avea ochi decât pentru frumusețea răpitoare a Crăiesei Apelor. Așa cum spusese Agricultorul, semințe de dorință și pasiune cădeau pe un sol fertil ca scânteile din botul Dragonului de Foc, iar flăcăul, în loc să arunce cu apă să le stingă, arunca cu petrol. Crăiasa îi legase calul și el pierdea lupta cu Dragonul .
- Vino la mine, spuse ea cu glas mieros; ajută-mă, Dragonul mă ține prizonieră. Ai grijă, căci îi devorează pe toți cei care încearcă să mă salveze.
- Nu ai frică, frumoasă crăiasă, ceasul salvării tale se apropie.
Dar Dragonul aprinsese deja focul patimii în inima flăcăului. Patima strălucea tare iar flăcăul nu mai vedea lumina scânteilor de trezire, așa că se adânci într-un somn adânc, la fel cum dorm toți Nimenii din Regatul Nimănui din Lumea de Mijloc. Focul patimii îl mistuia, dorința îl ardea, s-o țină-n brațe pe a lui crăiasă… și cu cât dorința era mai mare, cu atât somnul era mai adânc și Valea Plângerii se apropia.
Odată ajunși în Valea Plângerii, soarta voinicului părea pecetluită. Focul patimii îl mistuia și începea să semene scântei de ură împotriva dragonului. Soarta Celui Ales atârna de un fir de păr. Dragonul deschise ochii săi mari, uitându-se cu milă la acest nimeni care se credea Cel Ales și se pregăti să-i dea ultima lovitură. El grăi cu glas de foc:
- Dacă juri să devii sclavul focului și să-i plătești tributul toată viața pârjolind toți nimenii care îi întâlnești, îți cruț viața și-ți fac cadou cel mai de preț lucru pentru tine din această lume: Crăiasa inimii tale.
Flăcăul privi în ochiul mare al Dragonului de Foc ca în oglinda sincerității. Văzu oglindindu-se focul patimii ce-l mistuia și văzu atunci morișca ce se învârtea disperată arătându-i că vântul respirației bate mult prea tare ațâțând dorința. Calmă vântul respirației și văzu cauza focului: dorința era limba dragonului înfiptă în inima sa .Dragonul o vrăjise pe crăiasă să-i lege calul, pe Mintea, cu limba-i de dragon, cu dorință.
Pentru a o salva pe crăiasă trebuia să renunțe la ea, să renunțe la dorința față de ea, să renunțe la propria sa inimă… Ridică sabia și tăie de două ori de-a curmezișul peste inima sa încolăcită de limba Dragonului .Dragonul scoase un muget de se cutremurară toți munții, cerul și soarele. Din ochiul său mare, Oglindă a Sincerității, izbucni Fântâna Suferinței.
Cu cât sinceritate flăcăului era mai mare, cu atât suferința sa era mai mare, limba dragonului se descolăcea din jurul calului, și Mintea devenea mai eliberat. Toate semințele și roadele lor de ură, pasiune, dorință, țâșneau și se transformau în iubire pură care ardea și tăia limba Dragonului de Foc.
Flăcăul era aproape mort și dragonul la fel. Crăiasa fusese eliberată de vrajă și descolăci rămășițele limbii dragonului din jurul lui Mintea. Îl adăpă la Izvorul Liniștii și- i arătă că mai sunt doar câțiva pași până la Grăjdar.
Grăjdarul era cunoscut ca un dresor de cai. Toți nimenii care urmau Calea Luminoasă băteau la ușa sa și-l rugau să l dreseze caii. El le răspundea tuturor:
- Eu nu pot să-ți dresez calul tău. Doar tu poți. Dar îți voi arăta cum. Și-i trimitea la Piticul Pământului, la Crăiasa Apelor, la Dragonul de Foc, la Zâna Aerului, apoi unind toate învățăturile, se reîntorceau la grajduri. Acolo munceau cu toții până puteau să învețe să descalece și să meargă p jos, să-și lase caii liberi.
- Grăjdarul, când văzu că vine un cal care cară un Ales și un Dragon după sine, aproape morți, grăi:
- Tu ești Cel Ales, nu am ce să te învăț, pentru că ești asemeni mie. Nu este nimic de învățat pentru că nu este nimeni care să învețe.
Dacă am fi AtotToate nu am putea spune, pentru că nu am avea ce. AtotToate este un Nimeni și un Nimic, și Nimeni este AtotToate. Nu putem scădea nimic din Nimic așa cum nu putem adăuga nimic la Tot. Dar tu știi asta deja. Timpul tău a sosit. TREZEȘTE-TE, descalecă, lasă-l pe Mintea să plece și MERGI! Simplu, pe propriile tale picioare. Tu ești AtotToate! Tu ești Cel Alb, Cel Negru, Cel Ales și Nimeni! Bucură-te!

Așa rostea bătrânul în timp ce nepoțeii dormeau duși demult, visând să fie Cel Ales sau Crăiasa și uitându-se în somn după scântei de trezire.

Prima rază de soare se revărsă blândă asupra tuturor nimenilor din Regatul Nimănui din Lumea de Mijloc, unde un bătrân terminase de povestit povestea celui mai AtotToate personaj care a existat vreodată.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!