agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2011 .



Sambetele pustiului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Genghiz ]

2005-06-09  |     | 



Sâmbetele puștiului



Motto: “- Chiar acum am văzut unul.
- Ce anume, puișor?
- Un pește-banană.
- Dumnezeule, nu mai spune! exclamă tânărul. Și avea banane în gură?
- Da, spuse Sybil, șase.”
J.D. Salinger, O zi desăvârșită pentru peștii-banană





1.



În locul acela, năbădăiosul Sprinkler, care prin preajma târgulețului lui Sammy fierarul, Heartshire County, nu-i decât o gârlă rău mirositoare, prinde a se îngroșa, apele mâloase și uleioase i se limpezesc și se repezesc, iar grumajii i se fac lați de-un stat de om. După ploaie, întotdeauna, apa căpătă culoarea roșiatică a cernelii vărsate de-un ministrant mucalit în pantofii parohului și dindărătul tremurării undele umflate îi dezvăluie privitorului bolovanii uriași de pe fund aidoma unor bulgări de unt proptiți în albie pe deasupra cărora prea puțini se încumetă să pășească. Și aceasta fiindcă substanța apei rămâne indescifrabilă iar toată învelirea ei într-o mantie însângerată îi face pe oamenii de prin partea locului să aducă vorba despre legendele înfricoșătoare ale cimitirului mexican. Lisbeth, nevasta lui Sammy fierarul, o roșcovană împlinită, cu limbă de viperă și puteri de hangiță, dovedindu-și când nici nu te aștepți farmecul virginal al numelui de Albertină irlandeză, zveltă și iute la mânie, nu obosește niciodată să încredințeze călătorului tulburat fapte urâcioase și pline de bezmeticenia, așa-i spune ea, bezmeticenia duhurilor proclete, se lasă slujită din plin de vioiciunea sălbatică a codanelor întâlnite pe măgurile pietroase ale țării ei depărtate, deși recunoaște, râzând și furându-ți inima în văzul îmbietor al dinților săi albi, dacă o iscodești cu oarece pricepere, că nu face decât să înflorească plină de har lucruri auzite demult, de la o mână de inși hotărâți. Cimitirul mexican nu este deloc mai sumbru decât celelalte petice ierboase de glod în care ne probozim oasele, răbdând pe mutește, cu chipuri gălbejite, monotona jelanie a psalmilor latinești, și nici măcar nu se bucură de mucezeala păstoasă a barocului german care s-a dovedit atât de folositoare unui cârd nesfârșit de poeți și poeței cu mintea-n nori. Cimitirul se găsește în vârful unei molcome umflături a gliei, ghebul rotund și neted al unui curelar așezat pe scăunelul său vrea să se înalțe deasupra câmpiei și se lasă îmbrăcat cu duioșie, în somnul lui veșnic, de către zâna nevăzută a florilor, cu vrednice armii de laur. Zăngănindu-și securile vegetale prin preajma căpățânilor violete ale ciulinilor, crenguțe de măr sălbatic îmbrățișează frățește cruci înnegrite. Pământul, de jur împrejur, nici moale nici îndesat, aduce într-un fel prea puțin liniștitor cu coca clisoasă a plăcintei cu afine, umezită de sucul brun al decapitărilor făcute cu dinții, atunci când dă să pătrundă cazmaua ruginită a fostului tunar și măsurător de albii, englezul jigărit care slujește comunitatea în chip de gropar, și dă să se adâncească, însoțit de toate icnetele și afuriseniile babalâcului, mormântul proaspăt săpat. Locul în sine, arena unde leii mâncători de creștini au încetat să ragă, nu se-arată prea mare, o tipsie de pământ oropsit, n-ar avea cine să burdușească dealul cu femururi lungane și tigve gălbui, relicve înstrăinate pe vecie de muritoarea zbatere a trupului și nevrednice să fi adăpostit cândva pulpele vânjoase ale vreunui samsar ori mintea unui cântăreț bisericesc, sătenii nu-s defel mulți precum mocofanii din miazănoapte, de la puturosul Heartshire County, și nici prea vechi nu-l crezi, lemnul crucilor nu-i sfărmicios deloc și duhuri străine par adunate prin preajmă, călărind cărămizi arse, deși este, atât de plin de tăcerea neobișnuită ce îi urmează prohodului că nimeni nu și-ar putea măcar da cu părerea, cum spune Lisbeth apropiindu-se de urechea călătorului alarmat, de când datează, darămite să găsească vreo scrisorică lămuritoare prin hârțoagele de la primărie. Drept pentru care cimitirul este taman bun pentru hârjonelile ielelor puse pe săpat cotloane noi în ieleșteul tainic unde, precum caimanii, își îndeasă prada, pentru gâjâiturile lui Hugo Talpă de Mort, buhuhu-ul care dă târcoale grajdurilor pe înserat și năpăstuiește bieții cai cu pupături duioase de băutor de sânge și pentru multe alte istorii din cele cărora, nedemne de crezare, li se face loc în rădvanul nopții. De partea cealaltă a râului, cum treci pe podețul cioplit cu zece anișori în urmă din stejarii împintenați cu bureți fragezi de pădure în marginea apelor și închingat după obiceiul indian cu tendoane de cal întărite cu fier, să nu-l ia vâltoarea cea roșie de după ploaie și să-l sfarme dându-l de-a rostogolul peste maluri, dai îndată de șoseaua districtuală, o vezi șerpuind deopotrivă cu râul și venind, ușurel-ușurel, către sat.
Fiind sâmbătă dimineața autobuzul era plin ochi cu târgoveți de prin ținutul Oxmouth-ului chitiți pe drum până la Beam’s Newave și Roughough. În Heartshire County era ditamai târgul de oale, neguțătorii își păzeau zi și noapte tarabele și coșărcile cu pușcoacele în mână și era o minune să-i vezi, fercheși și vânoși, cum stau gata-gata să pleznească-n cheutori. La Albeyville se umpluseră cârciumile și hanurile de drumeți proaspăt înveseliți, era sărbătoarea unchieșului Josiah, mahărul morilor, protestant răscopt de bogat și dedulcit la cufuroșenia zorzonată a vieții campestre, iar prin părțile Meash Court-ului se zvonea de-o vânzare de cai. Pretutindeni, inși încruntați, cu figuri măslinii, loveau hotărâți cu cuțitul în ținte din lemn. Și bietul autobus gemea și scârțâia și tremura ca un furtun de irigații când se prăvălește muntele de apă, cu frânele căznindu-se să țină roțile-n frâu și cu-n șofer plin de fiere și rele întrânsul.
Băiețelul ședea îmbufnat pe pernele soioase din cauciuc așezate de-a valma într-un schelet de metal chiar peste roata mașinii, în răstimpuri contempla cu absența unui adult, total nepotrivită, dârele de sânge uscat lăsate de muște pe fereastra îngălbenită de jeg, era un puștan închis în sine care mergea pe doisprezece ani și fusese învoit de la școală. Avea părul tuns scurt, de un blond-auriu greu bătând în nuanța indescriptibilă a gălbenușurilor vechi în care se dizolvă bucățele de zahăr, ten păstos, alburiu, împotrivindu-se din răsputeri invaziei subterane anunțate de porii inflamați ai nasului și ochi negri, imenși, cu descărcări mute de lumină. Nasul subțire, răsfrânt pe de lături în două nări rotunde precum marginile satinate ale unui guler de paradă, gura cărnoasă și umedă, cu ținutul roșiatic al buzelor înconjurat de puf cenușiu, ori fruntea boltită, prizonieră în năvodul aproape invizibil al unor riduri timpurii, confereau înfățișării lui un aer bizar de majestate și, poate, siguranța neliniștitoare provocată de deciziile imprevizibile. Purta sandale din piele, pantaloni bleumarin și o cămașă cu mâneci scurte, în carouri. Þinea pe genunchi depozitarul celui mai tentant dintre secretele lunatice ale copilăriei, un fel de ghiozdan din curele multicolore, una din acele oribilități moderne pe care un individ pipernicit din Minnesota, pe nume Hans, le vindea la un preț de speculă școlarilor vrednici din Oxmouth. Era cam prin ’50, când poporul asuda vitejește, mânca omenește și se ruga dumnezeiește. Prin orașe bântuiau predicatori noctambuli, propovăduind hegemonia plină de smoală a Hâtrului necurat, iar târgurile deveniseră ținta preferată a circurilor ambulante, a ghicitorilor profesioniști și a altor șnapani. În universități se învățau sumedenie de trebușoare folositoare, femeile frumoase reîncepeau să aducă ofrande templelor saphice iar bărbații, resemnându-se, trăgeau chiolhanuri cu tărie de contrabandă și pariau nebunește pe cotarle cu pedigriuri imemoriale. Într-un cuvânt, lumea mustea de psihanaliști și de migrene. Dar toate acestea aparțineau, prin excelență, unei țări de oțel și cabluri telefonice care se lăbărța tiptil, înghiorțăind oameni și vise, înlăuntrul Americii și la care făceau aluzii prea puțin reușite anumiți pastori revoltați. La țară, să zicem la Oxmouth, Heartshire County ori Beam’s Newave lucrurile decurgeau cu totul altfel. Mâlul ontogenetic rămăsese pe loc. Sufletele tuturor se sufocau sub putorile de nezdruncinat ale Sfântului Tradiționalism. Ceva însă îmi spune că asemenea chestiuni ne interesează prea puțin, drept pentru care rămâne să ne concentrăm asupra autobuzului, a puștiului blond învoit de directoarea severă a școlii-internat din Oxmouth și a bunicuței durdulii, joviale și zgomotoase, ce tocmai îl luase în primire cu toată dăruirea de care se simțea capabilă, după ce îi aruncase una dintre acele priviri spectaculoase izolate de Freud în câmpul operator și care vor sclipi peste ani din tubul catodic al novelei; pe moment, autorii sufereau de textualism nevricos asemeni Adei lui Nabokov în apartéuri mirobolante astfel că în ocheada băbuței se puteau, zice-se, citi blândețea calină și cvasi-profesională a infirmierelor citadine, cu bonețelele lor proaspăt scrobite, sclipirea tăioasă, târzie, din ochii apoși ai unui judecător de pace apucat de-un falnic exces de zel și umezeala gelatinoasă despre care citeai în cărțuliile mov ale predicatorilor fanatici că ar trebui să întovărășească povețele porcoase și celelalte parascovenii.
- Să-mi vizitez mama, răspunse cu voce joasă, tărăgănând și lăbărțând cuvintele cu grație sudistă, puștiul.
Bunicuța îi cercetă cu luare-aminte peticul de pânză neagră cusut îngrijit la gulerul cămășii, înghiți din răsputeri și atunci, surde la vuietul depărtat al motorului, înviate de pleoscăitul sonor, apropiat, de o muzicalitate bolnăvicioasă, pieile uscate ale gâtului, zguduindu-se toate, clămpăniră aidoma rufelor înghețate mânuite nepriceput, după care, liniștită pe deplin de trilul ciudat produs înlăuntru-i, bunica își reluă lucrul cu andrelele. Un atare moment, funciarmente străin de esența oricărei aventuri rutiere a autobuzului districtual, nu putea avea loc decât la fruntariile basmului. Tot așa cum există uși secrete ce se deschid cu fire de iarbă, unele miracole se lasă provocate de un sughiț. Puștiul privi din nou pe fereastră, fără să-și imagineze că sub capotul înflorat, în josul cordonului verde cu cataramă de argint, bunicuța purta cu sine un flămând regiment de alămuri. Nu auzise decât că dânsa locuia de decenii bune la Heartshire County, “văduvă de război, dragul meu, în vremurile ăstea cumplite”, că avea drept singură rudă o verișoară îndepărtată chiar aici, în sat, și că se pricepea de minune la descusut oamenii. Despre ultima parte nu era sigur, firește. Iar femeia în vârstă, nedându-i răgaz să se dumirească, continua să întrebe, să întrebe și să explice. Și în tot acest timp ceva se strângea deasupra lor, rău și inexplicabil, ca un ochi de abis. Mama puștiului fusese înmormântată în cimitirul mexican, acolo sus, în văzduhul acela încremenit și însingurat, “dacă știți, dacă ați aflat cumva, doamnă”, poate că din pricina abjectă a unei iubiri nelegiuite ori a oricărui alt lucru inidentificabil unui băiețel de doisprezece ani în luna apocaliptică a unui Octombrie feroce și ploios, lucruri de acelea, înțelegeți, cărora copiii n-ar izbuti să la facă față cu solemnitatea găunoasă proprie adulților și din care motiv li se acordă învoirea malefică și tulburătoare a unor minciuni incredibile, “așa deci”, făcuse bunicuța uluită, căci copilul acesta o privea cu liniștea de ceară a unui cadavru, “micuțul orfan mă îngrozea”, va spune cândva, deplin convinsă, rotunjindu-și buzele subțiri precum două muchii de cuțit și scuipând aferată silabele, “așa deci, mămica ta este îngropată în cimitirul mexican, acolo, în creștetul dealului.”





2.


Cârciuma soților Egg, “Cosașul cel vrednic”, se găsește la catul întâi al locuinței soților Egg, o casă țărănească urâtă, așezată în marginea drumului și aducând de minune cu-n tâlhar albăstriu la chip care aține calea oamenilor pașnici și, prefăcut în pescuitor de blestemății, îi îmbie poznaș cu isprăvi necurate. Philip Egg, bărbat cu pumni de zdrahon dar slab de fire, purtându-și spășit tigva cât un putinei de brânză și contemplând lumea lipsită de înțeles cu doi bănuți de argint ce scapără trist, din fundul capului, ca prin apa străvezie a unei fântâni, s-a căznit, ud leoarcă de transpirație și înghiontit voinicește de nemiloasa de nevastă-sa, fără a se dumeri din care pricină nădușea mai vajnic, o vară întreagă să imprime pe zidurile groase un var apos, de culoarea laptelui covăsit, și care îi ardea cumplit brațele. Uscându-se, dârele de var albăstreau obrazul tâlharului și păreau fâșii din barba unui sugrumător de neveste. Dar dânsul, Philip Egg, nebăgând în seamă înmărmuritoarea asemănare, lăsa să i se citească pe chip în rarele ocazii când, proțăpit în drum, își privea casa, bucuria simplă și mare aidoma bulboanelor primăvăratice ale nărăvașului Sprinkler în fața țestoasei lucrături. Cât despre ferestrele mari, garnisite cu perdeluțe vișinii, cu șnurulețe pufoase încropite din felurite încrengături de ațe și ațișoare mătăsoase și multe alte drăcovenii, acestea reprezentau fieful sentimental și capodopera “estetică” a Erminiei Egg, trupeșă, blondă, urâtă și mămoasă. Era una dintre femeile cărora natura le dăruiește glezne de uriaș iar leșia de rufe, prea puțin îndurătoare, le ascunde degetele într-un mănunchi de morcovi. Se înfuria din cel mai mic lucru, deprinsă cu veșnicia doborâtoare a vieții campestre, dornică nu să poruncească, ci să lupte ea-însăși, o femeie-general pe câmpul de bătălie care împărțea ordine către soțul pierdut, către argații obraznici, rostogolindu-și ochii în cap precum știuleții în hambarul încăpător, recolta incredibilă a singurelor furii cu rost pe lumea aceasta, vorbind fără fereală și îngăduind fiecărui cuvințel să stârnească între măselele ei cafenii tropot de megaliți și bubuitură de zaiafet mexican. Privind-o, știai dintr-o dată că Erminia Egg, izbăvită de iubire, stătea de veghe la marginea unui hău, în vipia verii, și că erai apărat. În plus, ea guverna despotic șase ferestre lună de curățenie și trei fete pieptoase, între nouă și unsprezece ani, îngrijite, zâmbărețe, știrbuțe și simpatice. Pe primele două le botezase Eileen și Sophie, apoi, săvârșind un soi de ierezie italienească menită a-i ostoi dorul după întâmplări dintr-o copilărie aproape uitată și făcându-l pe pastorul Burnett să se înfioare-n cuvioșenia-i masivă de un atare nonconformism, urmase Sabrina. Nume potrivit mai degrabă unei domnițe bătăioase, cu zâmbet asasin și toane de marchiză.
Când puștiul intră în cârciuma soților Egg, cu pași măsurați, călcând apăsat și mânat de-o hotărâre inexplicabilă pe podeaua scorojită de sutele de încălțări târșâite pe acolo zi și noapte, locul era nițeluș cam pustiu pentru ora unsprezece dimineața, doar doi inși în vârstă, cu frunțile pâcloase, semn că ficatul le era în pioneze din veacul veacului, și cu privirile deșarte, înghițeau whisky, pe tăcute, la măsuța din colț, în timp ce Sabrina, despre care nu poți spune nimic căci nu o recunoști niciodată, cu baticul ei de borangic și cu ghetele băiețești, fetița ce însoțește prevestirile și îmbărbătează eroii, mătura sârguincioasă de jur împrejurul tejghelei. Cei doi indivizi nu-l zăriseră pe puști, altfel l-ar fi gratulat cu căutătura aceea lunecoasă, vulpească și nemernică, cu care îl întâmpinaseră cei din sala de așteptare atunci când coborâse din autobuz, scăpând definitiv de bunicuța mult prea iscoditoare. I se holbaseră-n față pe de-a dreptul, plini de ceva mai crud decât insolența lor rece, apăsându-și privirile peste chipul lui încruntat dar ferindu-se de mama focului să i se uite în ochi și să se dumirească, desigur că nu le spusese nimic, ce le-ar fi putut spune la vârsta lui suficient de profund și de usturător încât să stârpească pe vecie nelegiuirea unor asemenea priviri, gândea, fără să-și închipuie că ar putea fi ucis oricând, înjunghiat și azvârlit în șanț, dar placiditatea acestui refuz nu va putea fi vreodată explicată, nu va face decât să submineze armura teribilă a misterelor prefăcând-o, fără de veste, într-un simplu bostan, iar el le întorsese spatele și pornise cu pași apăsați către cârciuma soților Egg, locul unde își lăsa ghiozdanul de fiecare dată și îmbuca la repezeală câte ceva de prin tigăile afumate proaspăt ale Erminiei Egg, unde se spăla cu apă rece ca gheața, dezbărându-și trupul de ura aceea clisoasă, fără speranță și fără mântuire, se pieptăna așa cum îi plăcea mamei sale, scufundându-se în uitare și udându-și din belșug chica rebelă, după care, însoțit de cineva, doar drumurile iubirii se prefac lesnicios în balauri, nu s-ar fi încumetat singur, nu, cu siguranță nu s-ar fi încumetat singur, avea zâmbetul pieziș, vlăguit, al mamei sale moarte și îi moștenise toate tăcerile, apoi așa și trebuia, doar nu era să urmeze singur dricul nevăzut și teribil al venirii lui atât de pustiitoare, avea aproximativ doisprezece ani și nu rămânea din el decât încrâncenarea furtivă și derizorie a unui țânc pierdut, cu umerii osoși dați pe spate, pășind apăsat prin iarba mustoasă a dealului, doar nu era să urce singur-cuc până la cimitirul mexican. Nu mai ducea flori de mult, patrupezi vagabonzi, nevăzuți, sălbăticiți, înfulecau pesemne petalele albe și roșii adăpostite sub cruce cu voluptatea unor canibali de curând creștinați devorându-și în taină botezătorul, iar bobocii se topeau prea iute-n țărână și mama lui ar fi putut muri încă o dată din cauza distrugerii acesteia necuvenite, însă îi plăcea să stea lângă mormântul micuț, aproape copilăresc al trupului ei mătăsos, culcat pe iarbă ca într-un leagăn, și să privească, ore în șir, văzduhul acela încremenit și însingurat. Sabrina se bucură când îl văzu, îi strigă ceva pe nerăsuflate folosind din plin limba dulceagă a fetițelor cuminți, exaltată, nespus de înduioșătoare doar că el nu înțelese o iotă sau, poate, într-adins, neputându-se stăpâni, se prefăcea că nu pricepe mai nimic, se prostea fățiș ca s-o îndârjească, s-o ațâțe, după care, fără a-și lămuri victoria naivă, băiețească, își lăsă ghiozdanul pe un taburet șchiop aidoma unui negru bătrân și cocoșat, se tot foi în jurul lui de parcă ar fi căutat să se asigure de siguranța unei comori nevăzute și uluitoare și firește că se devotă într-atât operațiunii acesteia copleșitoare încât tot nu izbutise să se oprească din foială când Erminia Egg intră, duduind cu papucii săi enormi pe scândurile podelei.
- Ai venit, băiete?
Glasul îi suna gros, hodorogit, iar femeia cea voluntară și aspră îl privea deloc inimoasă, pare-se, cu căutături lunecoase, pe potriva celor din sat.
- Da, doamnă, murmură el, strâmbând din nas și strângându-și cu deznădejde pumnii firavi, încolțit de presimțirea unor fapte care-l depășeau, flămânde și zvăpăiate asemeni dulăilor mâncători de flori ai mormântului.
- Înghiți ceva pân’ să te speli? se făcu iarăși auzită vocea bărbătoasă, vibrând grotesc a doage găunoase și a pedepse oribile, pe când Erminia Egg, încruntându-și fața ei lată cu pomeți roșii, o gonea pe Tina la bucătărie. Ca niște păpuși, ei își urmau decorul.
Erminia Egg cunoștea pe de rost metehnele acestei case și poverile ei, ți-ar fi recitat scrupulous, lăbărțând cuvintele pe-ndelete, plin de încântarea năucă a curcanilor bine hrăniți, Philip Egg, drept pentru care știa dumneaei să păstreze în nenumăratele-i tigăi bucățele bune, ciozvârtele unsuroase încredințate unui burdihan sărăcăcios de orfan, însă de data aceasta, contrar tuturor obiceiurilor instalate la moartea mamei lui și respectate cu sfințenie de conclavul lor nemaipomenit sâmbătă după sâmbătă, puștiul refuză să mănânce, o făcu slujit minunat de naturalețea mamei sale în timp ce femeia îl contempla împietrită, răvășită, căci o iubise poate pe ființa pierdută undeva, în răvașele unei dragoste neînțelese, iar Sabrina, care trăsese cu urechea din dosul ușii, tupilându-și sufletul în cerul gurii și ghemuindu-și inima în căușul unor palme umede, pe jumătate sleită de chemarea unui fior fără închipuire pe lumea aceasta, tocmai ea care deslușise din vreme secretul tulburător și fantastic al băiețelului și care îl iubea cumplit, gata să moară și să renască pentru viața lui lipsită de milă, nu ca o fetiță ispitită de risipa tristeții acelui orfan, ci dumirită deplin că soarta ei își desfăcea acum aripile de înger vestitor deasupra dealurilor blestemate pentru ca ea, aleasa lui dintre toate îngâmfatele, grăsunele și pehlivanele alea mici, ghiftuite cu păpuși și cu coacăze, rele ca niște lupoaice, ea singură să-l conducă, mână în mână, acolo, sus de tot, în creștetul dealului molcom, la cimitirul mexican, așadar Sabrina, care trăsese cu urechea din dosul ușii, cumințită și sigură pe sine ca un adult cu vinele mâinii spintecate, sărise deja pe fereastră, panteră ușoară a copilăriei fericite care o părăsea, și îl aștepta deja pe băiețel în fața cârciumii pe când gura uriașă a Erminiei Egg se căsca până-n străfundul străfundurilor de spaimă și de împotrivire și de toate acele lucruri îngrozitoare pe care băiatul, chiar dacă ar fi fost un bărbat înțelept și priceput văzând-o cum suferă câinește pe femeia aceasta muncită, distrusă, tot nu i le-ar mai fi putut desluși pe figura lătăreață deoarece pornise demult înspre ușă.
- Sabrina, răcnise după aceea, de se cutremurase casa întreagă, Erminia Egg, fără să-i urască dar neputându-se despărți de umbrele lor mici, tremurătoare și subțiri, însă copiii ajunseseră mult prea departe și era mult prea târziu ca să o mai audă.





3.


Când se înserase deja, soarele cursese roșu peste muchia orizontului, apă a învierii și a răstignirii prelingându-se în vintrea răpusă de înserare a dealului cu iarbă mustoasă ce odihnea cimitirul mexican, răzbunându-și beția pe îngeri și pe demoni la un loc, puștiul s-a înapoiat ca să-și ia ghiozdanul din curele împletite, palid și frumos, împăcat aidoma unui martir din Biblie și deloc istovit să suporte privirile lor înfricoșătoare, trecând printre ei ca un zefir fără înțeles, ca o mângâiere pe care o urăști și nu o poți sugruma, mângâiere ce uiți câteodată s-o urăști însă nu s-o sugrumi, și nu se puteau desprinde din crucea umblătoare, fluidă și aprigă, a mersului său mărunțit, nici ei, care bletemau nu inima lui lipsită de sânge, ci puterea de dincolo de mormânt a Neliniștii, nici el, care încă își tăinuia copilăria în tragica farsă a acelor sâmbete neomenești, nici chiar ea, femeia amară, trudită, care slujise îngrozitorul prohod, Erminia Egg, martor dezolat și sleit al pruncucigașei lapidate, isterizată de patima cumplită a măruntaielor sale, de jertfa de carne a trupului ei muncit, hohotind înnebunită, cu puterile slabe asmuțite încontra-i, în brațele schiloade ale unor babornițe cernite, pe când el, paj orb și copilăros al stihiilor, depune cu gesturi lipsite de îngăduință baticul de borangic pe tejghea, printre batistele, șorțulețele și păpușile mireselor sale fugare, și se retrage fără o vorbă, mort-viu al unui suflet răpus.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!