E onomastica sefului, a trecut de mult miezul noptii. E frumoasa si, mai mult, si-a petrecut mare parte din noapte alaturi de el. Gurile rele spun ca inspre ziua, cand gasca se va sparge, va avea cu siguranta sansa de a-i admira colectia de timbre dedicate Olimpiadei de la Moscova. In cel mai nefericit caz, maine vor putea fi vazuti intr-un (poate) alt bar din zona „buna” a orasului (nu e exclus sa revina in acesta in care s-au cunoscut, e romantic, nu?) si, cel tarziu atunci, zarurile vor fi aruncate. „Uite-i ce mai susotesc. Pariu ca el i-a invatat deja tot arborele genealogic”.

Si chiar mai mult decat atat. El stie cine a parasit-o ultima data, stie ce fel de bancuri ii plac si i le spune, stie ce muzicieni asculta, ea ii recomanda ultimele traduceri din seria „Cartea de pe noptiera”, el ii sugereaza Cartarescu, altceva decat „De ce iubim femeile”, parca unul dintre ei vorbeste si despre ingerii lui Plesu... El este cel mai inteligent (!), haios (!!) si sensibil (!!!) dintre toti cei prezenti la chef. Povestea ei? Un veritabil roman pe care-l asteapta atat de multi scriitori someri – si ce succes de casa ar putea iesi de aici.

„Am putea deveni cei mai buni prieteni!”

Poftim?

S-a zis. O noapte pierduta! O alta. Si, totusi, prima... Pentru ca aceasta din urma invitatie nu se va metamorfoza niciodata intr-o... ei, stim cu totii in ce nu se va transforma! Stim, pentru ca, nu-i asa?, am trecut cu totii prin asta, cel putin o data. Parca nu era cercul de prieteni care vin si uita drumul spre casa si asa suficient de larg! Ar putea urma (alte) telefoane cu sughituri umede la trei noaptea, dupa ce un alt el va fi plecat (poate in goana, sa nu se prinda sotia sau, pur si simplu, marcat de o profunda tristete post-coitala), telefon precedat sau urmat de altele, cateodata interogative („Il cunosti pe tipul acela dulce de la biblioteca, cel cu ochii albastri de la sectinea franceza... ala! ala! Hai sa-l scoatem la o cafea”), la ore care nici nu mai conteaza caci, desigur, vor fi dintre cele mai incomode. Cand vor canta toate trupele en vogue la Festivalul Berii va fi langa el, oftand de dragul dansatorului unei vedete pop. Filmele bune de pe TVR Cultural („diseara avem Antonioni, am luat niste vin si fac si clatite...”) le vor vedea impreuna. Si lista merge mai departe (ca vantul din Vama Veche). Tot, absolut tot pe lumea asta. Dar nu un barbat. El nu va fi niciodata un barbat pentru ea.

Nu vreau sa aud nici un „Da, dar prietenia este un dar divin, fara prietenie viata ar fi (...) incredere (...) discutii intense (...) partenerii vin si trec, prietenii raman (...) amintiri, stofa pentru un roman-fluviu (...) bla-bla-bla”. Nu a avut niciodata valente scriitoricesti si nici prieteni cu asemenea preocupari. Sectantii de la Tanacu? Pretul Tanakanului? Cotatia petrolului? Logodnica creola sau nu a lui Mutu? Ah, festivitatea de deschidere a Olimpiadei, ce miraj, ce culori... Cat de superb scrie pustiul acela, francezul, cum il cheama, ca nu are nume francofon, a, da, Foenkinos! Alocatia pentru viitoarele mame? Da, ea va deveni candva mama „dar mai intai, sa le vina mintea astora la cap, ce Dumnezeu... sa nasca Ferentarii ca eu imi vad de cariera”, ce grija are el, acum, dupa atata vreme, ca ea, cea mai frumoasa de la party-ul din urma cu cativa ani, nu a reusit sa gaseasca viitorul tata al viitorului ei copil desi barbatul ideal o ajuta, prieteneste, de trei ori pe saptmana, sa spele cestile de ceai dupa alte patru-cinci ore de palavrageala, asezati in fund, in fata patului, cu televizorul mergand besmetic fara auditoriu pe VH1?

Dupa vreo zece ani, intr-o dimineata, ea va pune mana pe telefon si-l va intreba ce planuri are pentru urmatoarele decenii iar el, uimit, se va trezi cerut de barbat de femeia cu care, poate, candva, ar fi dorit sa o faca (stiti voi ce, asta-i buna!) dimineata, la pranz, seara sau dupa furtuna de la ora 3 si 13 minute, cand ploaia cadea sa rupa acoperisul de tabla; in pat, sub pat, langa pat, in cabina de dus, in lift, pe bancheta din spate a masinii, intre doua fuste probate la supermarketul din periferia nordica a orasului, pe suportul de scurs vase din bucatarie, in nisipul umed din 2 Mai, pe balustrada balconului, in foisorul din gradina bunicii... Acolo unde au avut acces tot soiul de tipi "coooooool" dar incapabili sa inteleaga resorturile crizei ostatecilor de la Bagdad, fara idee despre legislatia comunitara in domeniul egalitatii sanselor, dezinteresati de pretul detergentului si amintindu-si din Nichita un singur vers: „Ploua infernal, iar noi ne iubeam prin mansarde...” pe care nici macar nu l-au invatat de la Alifantis ci il stiu din seara unui concert Paula Seling, pe care au vazut-o, cu totii, cantand, intr-un club fitos din zona „buna” a orasului, la diverse petreceri organizate cu ocazia zilei de nastere a sefului unei firme de...