De cîteva zile-n spital (operat sau nu?). Ora 7 se anunțase violent. Femeia smucise ușa salonului, tropăise grăbit pînă la găleata de gunoi și o smulsese profesional să o golească. Mă trezisem mai devreme sau mă deșteptase exactitatea barbară a ritualului?

Sub impresia unei bucurii de o adîncă prospețime și a unei mari nedumeriri, mi-am pus halatul și am coborît în curte unde mă plimbam de obicei pînă la 8. Visasem. (Nu visez sau nu-mi amintesc sau nu dau importanță viselor în mod obișnuit. Dar acum îmi dădea visul mie.) Simțeam ceva nesperat, nebănuit, uimitor. Ceva trecuse miraculos din vis în trezie. O dispoziție delicată se revărsase peste pragurile somnului (oare nu intensitatea ei prea mare, prea exigentă mă trezise?) fără să-și piardă nici frăgezimea, nici imperativele.

Încercam o stare ciudată, un joc de clar-obscur în care circumstanțele deveneau tot mai puțin conturate, tot mai incerte, mai vagi, dispuse haotic, dar parcă dinadins în jurul și în umbra acelei clarități, acelei certitudini pe care o sporeau. Doream să-mi amintesc visul și el părea să se rezume și să se concentreze în impresia pregnantă (a cărei strălucire se accentua cu cît orice tramă pălea) a unui chip feminin: Ioana.

Ioana? (aproape 25 de ani – mi-ai răsărit în vis de sub zăpada atîtor ierni...) De ce Ioana? Ce însemnase ea pentru mine? Pentru noi? (Ioana – colegă cu doi ani mai mică decît generația noastră, niciodată – pe-atunci – cu vreun accent care s-o diferențieze. Pur și simplu: Ioana. Nici un eveniment spectaculos, memorabil.)

Și totuși... de unde această imagine puternică, generoasă, vie? Care să fie tîlcul acestei miraculoase reveniri, al acestei întîmplări pline de har? Ce-i eram dator? (O revăzusem pe Ioana, fără emoții de prisos, tot mai ștearsă. Făcuse parcă geologia. Ea era cea de acum 6 ani, cu un copil de vreo 6 ani de mînă? Măritată? Divorțată? Nu-mi amintesc decît o femeie agitată, grăbită, buimacă. Ea să fi fost?)

De unde senzația de mulțumire, de împlinire, de bucurie plină de recunoștință? Timp de o oră această exaltare s-a păstrat intactă, gingașă ca biruința primejduită-n prevestiri a ghiocelului. Brusc mi-am amintit de uriașa putere, de rădăcina, de bulbul, de testicolul de taur în care colcăie înverșunată, oarbă, de sub pămînt sămînța vieții (revelația unei tablete a lui Geo Bogza). Primăvara impetuoasă a acestei flori de vis mi se dilatase neînțeles în suflet. Simțeam fermitatea profundă a farmecului. Și totuși, dacă voiam să-l precizez, să-l numesc, să-l divulg, totul devenea vag, nu-l puteam prinde de nicăieri. Deși mi se impunea cu o putere ce mă chema stăruitor să-i acord o dublă atenție: să mă umplu de tot parfumul său și – presimțindu-l pieritor – să-l rețin într-o formă posibil de evocat în absența sa.

După o oră farmecul a pierit așa cum venise, vraja s-a rupt, s-a risipit. Mă simțeam însă tot mai dator acestei ființe de vis. Era o sete și o îndatorire, o voluptate și o pîndă, o mulțumire și o neputință pătimașă. Trebuia să mă îmbăt de ea și totuși, și încă să o lămuresc.

Am încercat apoi de multe ori să refac ceva din acea atmosferă, dar ea nu se mai închega. Prindeam cu greu doar fulgerări, amintiri fulgurante ale acelei certitudini luminoase. Am vrut atunci să inventariez aceste scîntei sărite din focul intangibil. Un ac de păr cu care își prindea mereu cochet, provocator, emancipat bascul alb (avea oare coc sau coadă?). Un anume fel de a zîmbi deschis, prietenos, încurajator (aproape matern). Chipul tăcut în care îndura tirania isterică a profesoarei, aproape cu înțelegere, ca o femeie îmbătrînită în suferință. Vocea voalată, parcă dintotdeauna plină de insinuări prevenitoare și complice. Acea legănare ca un risc capricios, ațîțător pe marginea visului. Vorbea uneori repezit de parcă vroia să grăbească făgăduielile întîrziate ale vremii.

Trăisem oare fără să știm, fără a-i da vreo importanță în atmosfera acestei feminintăți precoce, depline, care ni se dăruise fără pretenții – generos și totuși sever – ca orice anotimp? Fusese ea pentru noi toți femeia prin care ne preîntîmpinau nenăscute iubitele, cea care grăbea firesc împlinirea nostalgiei, care ne înstruna corzile încă brute ale inimii? Exasperat , am avut curiozitatea, îndrăzneala, necuviința să caut o fotografie. Nici o asemănare.

Mă-ntreb acum: dacă aș avea cutezanța să o evoc pe Ioana, cei care au cunoscut-o ar recunoaște-o? Oare realul a existat? Există oare vreodată?

(Scrisesem înaintea acestor note un mic poem:

mi-ai răsărit
în vis
de sub zăpada atîtor ierni

frăgezime
pieritoare
a femeieștii împliniri

o oră doar
ai sîngerat sfielnic
răbufnită din testicolul de lavă

surîs deplin în gingășie
prelins pe-un lujer orfic
floare ce singură își zămislește primăvara

pînze de sălbăticie obosită
straturi de searbăd nisip al vieții irosite
în calda îmbrățișare a somnului adîncurilor
ai preschimbat în bunătate)