Clopotele Europei și ale primelor biserici și catedrale

“Piatra este o excrescență, o prelungire a cărnii, a efortului minții medievale. Simți că nimic nu poate să clarifice mai bine fenomenul om decât manifestările sale creatoare.”

“…Excesele goticului francez s-au produs în înălțime, ale celui german în volum, ale celui spaniol în arie, ale celui italian în culoare, ale celui englez în lungime. Franța a avut catedrale raționale, lucide; Germania, pline de putere; Spania, întunecate; Italia, teatrale; Anglia, echilibrate.” spune Cohen

Construcția catedralei nu este dominată nici de rege, nici de episcop. Autoritatea episcopului începe de la altar. Mașina socială care le construiește este uluitor de neierarhică. Organism colectiv, capitolul (le chapitre) este responsabil de construcție și de administrație. Catedrala aparține poporului. În ea, teoretic, intră toată populația orașului. Funcționaliștii văd în această posibilitate de adăpostire și în activitățile desfășurate în catedrală în afara liturghiei (contracte, ședințe, întâlniri, loc de discuții și de sfaturi) adevărata explicație a catedralei, îndeplinind rolul agorei grecești. Dacă funcționaliștii își îndreaptă privirea mai degrabă în jos, iluzioniștii în schimb, își culeg explicațiile din privirea bolților, a acelor bolți ce reprezintă avântul spiritual și năzuința depășirii unei mizerabile condiții pământene.

Ce resort ascuns a declanșat energia necesară construirii acestei păduri de catedrale gotice – cu năzuința lor de înălțare, într-o lume de vicii, epidemii, de ucideri, de războaie locale și continentale, de conflicte între seniori și rege, și între rege și Biserică, într-o lume în care viața era nesigură, existența aleatorie și bucuriile retezate de viziunea infernului?
Catedrala este fără îndoială una din manifestările de dezechilibru creator, de pasiune împinsă până la paroxism, a omului medieval. Catedralele au apărut, de fapt, ca un fenomen de compensație, după ce cruciadele obosiseră și spiritul lor de luptă exaltată se întorsese spre interior. Ele reprezentau un alt Ierusalim, ce urma să fie cucerit chiar în inima orașelor; templul lui Solomon trebuia să se afle acolo în replici mărețe, spre care să se îndrepte noi pelerinaje echivalând cu drumul la locurile sfinte.”

Iată câteva dintre abordările lui Mircea Malița prezentate în volumul “Zidul și Iedera”, formulări care mai degrabă induc, prin conținutul lor, ideea de diversitate a bătrânului continent, cu diferențe majore nu doar între est și vest, cât mai ales în sânul fiecăreii nații. Începută încă din sec. III-V, construcția de lăcașe de cult cunoaște adevărata dezvoltare în centrul și vestul continentului abia la începutul mileniului II; mai devreme nu se putuse din cauza migrațiilor. În situația Bisericii răsăritene lucrurile sunt sensibil diferite atât în planul resorturilor de a construi Casa Domnului cât și ca arhitectură, dimensiune și decorație, lăcașurile fiind aici o reflectare fidelă a potențialului economic al comunității. Destul de puține accente de stil, dimensiune și formă de la un loc la altul. Acestea apar doar atunci când ctitoria este pornită de vre-un Domn mai stabil în timp sau stăpân într-o perioadă mai îndelungată fără vicisitudini și restriște, venită din afara granițelor acelei țărișoare.

Această extinsă introducere o considerăm necesară tocmai pentru că Europa, deși mult redusă teritorial față de Asia, a dezvoltat diferențe majore în timp și spațiu. Din punct de vedere al cunoașterii și utilizării clopotelor, clopoțeilor, talăngilor și zurgălăilor, în Europa distingem trei perioade:
- În perioada precreștină și creștină timpurie, asimilată celei a antichității – sec. V-III î.C. până în sec. IV - VI a.D, erau cunoscute și folosite clopoțeii, talăngile și zurgălăii;
- perioada de cristalizare comunitară, creștină și statală – sec. V-XI a.D, celor de mai sus li se adaugă clopotul mare de biserică (40 – 80 cm înălțime);
- perioada de stabilizare social-politică și religioasă – sec. XII –XX, clopotul câștigă în mărime (100–550cm. înălțime), este diversificată inscripția și decorația, iar mesagistica este influențată mai întâi de tradiția locală și arta clopotarilor, și apoi de apariția “carillonului” (grup de clopote de mărimi/tonuri diferite, acționate manual sau mecanic).

În Asia, forma și mărimea clopotelor a evoluat de la începuturi de la mic la mare, de la simplu la complex, întreaga gamă a fost utilizătă în paralel în muzică (clopoțeii și zurgălăii) fie în activități laice (clopotele, clopoțeii, talăngile și zurgălăii) sau în cele religioase (clopotele și clopoțeii).
În Europa, clopotele mari (peste 25 cm înălțime) sunt asimilate târziu în cadrul bisericii creștine, după sec. VI a.D. și au îndeplinit permanent, încă de la adoptare, atât funcție de cult cât și comunitară. Introducerea lor în ritualul bisericesc este de o certă influență orientală, clopotul mare fiind recunoscut ca fiind inspirat ca necesitate și vocație din templul asiatic.
Despre începuturile prezenței clopoțeilor, talăngilor și zurgălăilor -inclusiv în spațiul european- am vorbit în capitolul despre începuturile acestora. Chiar dacă aparent civilizațiile antice din Asia și din Europa păreau că sunt supuse unei reduse inter-comunicări socio-culturale, această opțiune este contrazisă de analele istorice care vorbesc despre migrațiile naturale sau războinice ale populațiilor, pe direcții reversibile de la est spre vest și de la nord spre sud. Există așadar, schimburi comerciale și culturale care au ca punct de întâlnire și difuziune zona Orientului Mijlociu, situat la confluența continentelor și civilizațiilor, anterior invaziilor persane spre Europa sau expedițiilor macadonene ale lui Alexandru în Asia.
O prezență stabilă a clopotelor încă de la începuturi este consemnată de tradiția orală, de izvoarele scrise și de decorația arhitecturală. Prezența acestora ca talăngi, clopoței sau zurgălăi la gătul animalelor domestice, ca piese de decorație ale costumației laice, de celebrare păgână, sau ca parte a ritualurilor religioase este semnalată la traci, la greci, la romani, la celți ca populații autohtone, migrațiile ulterioare de la est la vest nefăcând altceva decât să diversifice gama de astfel de obiecte și poate sfera lor de utilizare.
Un singur accent se cuvine să punem pe clopoțeii celtici, la vremea potrivită însă, ca particularitate de formă nicăieri întâlnită anterior.
Deocamdată, vom purcede la a privi spre modul în care clopotele au fost asimilate în ritualurile creștine și modul în care acestea au evoluat, prioritar influențate ulterior de această apartenență.
Ca începuturi, istoria Europeană a clopotelor este variabil localizată de izvoarele istorice scrise, destul de imprecise și controversate și acestea, undeva în sec. III – V a.D, oricum în zona meiteraneană a continentului – succesoarea directă a culturilor greacă și romană. Evoluția prezenței acestora în cadrul bisericii creștine este diferită în zona răsariteană și apuseană.
Biserica de Răsărit cultivă cu precădere toaca în cadrul ritualurilor liturgice, până în sec. XI, timp în care asimilarea clopotelor s-a făcut mai puțin pregnant, iar apoi, sub influența radiantă a Bizanțului spre nord, și sub influența expansionistă a Bisericii Ruse spre sud, acestea s-au dovedit o prezență constantă în proces evolutiv numeric și calitativ, în tot spațiul Balcanic, inclusiv în Þările Române, proces care s-a accentuat între sec. XIII – XVII și mai apoi.
Biserica Apuseană este supusă și ea la două tipuri de influențe, una pornită dinspre răsărit spre apus, din perioada lui Constantin cel Mare, și alta dinspre apus spre centru, inspirată de prezența mistică a clopotului celtic al Sf. Patrick.
Clopotul devine posibil de asociat ritualurilor religioase doar după ce împăratul Constantin cel Mare (A.D. 278-337) a oprit restricțiile impuse cultului creștin la sfârșitul veacului al treilea, scoțându-l din rândul activităților nelegale și adoptând creștinismul ca religie oficială. De atunci preoții au putut să sune clopotele de mână sau cele mici aferente lăcașului de cult, mai des, mai bine integrat în timp, funcție de programul orar al zilei și datele sărbătorilor.
Treptat, mărimea clopotelor este crescută și ele sunt amplasate constant în apropierea bisericii, în construcții stabile. Paulin - episcop de Nola (353-431), este primul numit raportat la ideea asocierii constante a clopotului cu practica religioasă creștină, lucru realizat la așezământul din Nola – Campania. Este evident de ce terminologia latină (Franța, Italia, Spania, Portugalia) preia pentru clopote denumirea bazică de “campane”, lucru extins mai târziu la știința clopotelor – campanologie. Clopotele sunt integrate treptat, depășind funcția inițială de anunț orar sau semnal pentru adunarea credincioșilor. Ele încep să fie frecvent menționate ca parte a ritualurilor, începând cu sec. VI, o astfel de mențiune găsindu-se în scrierile (St.) Grigore – episcop de Tours în perioada 573-595.
Sabianus, care a devenit Papă în 604, se spune că este primul care a impus canonul celor opt timpi ai zilei de marcat prin clopote în mânăstiri, pentru rugăciune și devoțiune, Este posibil ca el să propună consfințirea unui obicei deja existent.
În sec. VIII, (Sf.) Bede introduce ideea asocierii clopotelor cu ritualurile funerare, iar o sută de ani mai târziu acestea erau total integrate ritualului liturgic la nivelul Bisericii din întregului Imperiu Roman de Apus. Una din regulile acelor timpuri promova ideea: “lăsați preoții să-și sune clopotele la toate orele din zi sau noapte la care își desfășoară serviciul divin”.
Clopote foarte vechi sunt semnalate la St. Gall în Elveția, altul la Saufang-Colonge, și la Noyon în Franța.

(FOTO)

Reproducere a clopotului de bronz de la Biserica Sf. Petru de la Vatican

Ideea de bază a utilizării clopotelor în biserică și modul rapid și facil cu care au fost acceptate de către creștini, era inspirat din antica tradiție a utilizării acestora ca “apărător al casei împotriva spiritelor rele și a tot ce acestea aduceau sau cu care erau asociate – molime, furtuni, calamități naturale”. Anterior perioadei creștine, clopotele erau amplasate și sunate de la ușa casei pentru a purifica musafirii, pentru a proteja incinta și a îndepărta răul de aceasta. Un clopot mai mare și mai apoi, își extindea această funcție protectoare la nivelul întregii comunități, aducând un surplus de liniște și siguranță. Cele două elemente -tradiția și credința- s-au întâlnit și dezvoltat în mod firesc împreună, amândouă comunitățile -civilă și religioasă- având în comun ființa umană circumscrisă lor, cetățeanul-creștin fiind și subiect de viață religioasă într-un spațiu de practică la a cărei ridicare și-a adus aportul material și de muncă în mod voluntar. Chiar dacă individul devine mai statornic în credință de-a lungul timpului, superstițiile vor continua să existe până în zilele noastre și să alimenteze nevoi proprii exterioare raportului cu divinitatea.

(FOTO)

Clopotul Cocorului
Copie după originalul descoperit sub cenușa Pompeiului Antic.

Clopotelor exterioare, care-și purtau mesajul peste toată comunitatea, adesea până la localitățile învecinate, le erau asociate în ritualul liturgic al tuturor bisericilor creștine clopoțeii de mână, cărora li se rezerva un rol de marcare a momentelor serviciului divin. Clopoței de fier, bronz, argint sau aur sunt folosiți în cele mai felurite forme. Zurgălăii sunt și ei prezenți, în număr de 12 ca al Sf. Apostoli, ca parte a structurii cadelniței, sau amintind de decorația veșmintelor sfinte din Vechiul Testament.
Din sec. XVII devine populară o practică interesantă, aceea a sunării clopotelor în afara ritualului religios, ca activitate recreativ-educativă. Având la îndemână seturi de clopote (de la două la șase) sau carilloane (de la șapte la peste douăzeci de clopote), clopotarilor li s-a permis să susțină concerte de muzica religioasă sau patriotică, acestea luând uneori chiar forma unor festivaluri-concurs. Și clopoțeii au parte de un binemeritat tratament diferențiat, aceștia fiind re-descoperiți și promovați ca instrument de acompaniament al ansamblurilor vocale, după sec. XV.
In secolul al XIII-lea, navigatorii olandezi aduc din China primele seturi de clopote grupate pe tonuri și comandate de cilindri cu știfturi. Cel mai vechi automat construit în Europa care folosește un sistem de clopote acționat de cilindru cu știfturi este carilonul din Catedrala de la Strasbourg (1352-1354). Între cariloanele celebre putem menționa: Dunkerque (1437), Alost din Belgia (1487) și Anvers (1540), cel din urmă cu un sistem de 60 de clopote.
Revenind la clopotele celtice, St. Patrick este creditat cu introducerea utilizării clopotelor de mâna în Irlanda, în jurul anului 432. Clopotele erau făcute de fierari aduși de el special pentru noua mânastire. Relicve ale acestor clopote de început, pot fi găsite și astăzi în muzeele din Irlanda. Cel mai cunoscut dintre clopotele vremii sale, cel numit “St. Patrick Will” (will = testament) este de forma rectangulară, cu muchiile rotunjite. El nu este turnat, ci realizat “meșteșugărește”, din ciocan, prin prelucrarea a două bucăți de tablă de fier. Clopotul Testamentului –the clog-an-edachta- este și astăzi venerat, alături de scrinul în care se presupune că a fost păstrat.

(FOTO)

Scrinul Clopotului St.Patrick “St.Patrick Will”(H:15,25cm)

Cea mai veche referire la Clopotul Sf. Patrick datează din anul 1098. În aceasta se spune că inițial clopotul a fost confecționat din tablă albă, dar constanta lui folosire împotriva demonilor și emanațiilor acestora l-a înnegrit. Conform lucrării Analele Ulsterului din 552, clopotul a fost depus în mormântul lui Patrick, de unde a fost extras de St. Columba care l-a donat Bisericii din Armagh. Clopotul Sf. Patrick se păstrează astăzi la Museum of the Royal Irish Academy în Dublin.
Clopotele celtice nu au un sunet distins ca cele de bronz, ci sunt expresia modului simplu de trai a unei populații de oameni puternici. Ele erau mai mult folosite pentru atragerea de noi convertiți.
Clopotele celtice (toate de mână și deformă geometrică apropiată) sunt clasificate de catre Romilly Allen în cinci categorii:
1. clopote de fier, fară inscripții sau decorațiuni;
2. clopote de bronz neornate;
3. clopote de bronz neornate dar având o inscripție;
4. clopote de bronz cu mânerul ornat;
5. clopote de bronz cu mâner și corp decorate.

- Din prima categorie fac parte cele mai vechi dintre ele, inclusiv cel al Sf. Patrick. Cel mai mare dintre ele este de 34 cm. înălțime (Biserica Birnie, Lângă Elgin-Scoția), iar cel mai mic este cel de o,6 cm. înălțime (găsit la 1870 la Burrain);

- A doua categorie este cea mai bine reprezentată în cadrul ariei de răspândire, fiind cunoscute exemplare irlandeze, scoțiene și galeze. Cea mai reprezentativă piesă este considerată a fi clopotul St. Gulven, găsit în apropiere de Point Croix (format din două foi de tablă de bronz îmbinate).

- A treia categorie o ilustrăm cu clopotul St. Meriadec, păstrat la Stival-Morbihan. Acesta poartă inscripția “PIRTUR FICISTI” pe care Hubert de la Villemarque le consideră vechi vocabule bretone care ar putea însemna: “ce dulce suni”

- Pentru categoria clopotelor care au mânerul ornat cu motive zoomorfice sau polimorfice amintim de cel din Llangwynodl, păstrat în colecția Esq. W. C. Yale-Jones-Parry la Castelul Madryn, Pwllheli (Carvonshire), cel al Sf. Fillan – cel mai celebru clopot scoțian (păstrat la Muzeul Regal din Edimbourgh, cel de la Ruadhan (păstrat la British Museum) și cel al St. Pol de Leon.

- Ultima categorie conține doar trei piese cunoscute, toate de origine irlandeză. Cel mai celebru este Clopotul din Castelul Lough Lene (Westmeath). Acesta are gravată pe ambele fețe crucea celtică aureolată, iar la bază are o bandă de motive geometrice . Celelalte două, asemănătoare acestuia, sunt cel de la Bangor, cu doar 0,365 cm înălțime (colecția Colonel Mac Cana – Conte de Down) și cel de la Cashel (colecția Adare Manor – Conte de Dunraven).

(FOTO)

Clopoțelul celtic decorat de la Lough Lene.

Clopotelor celtice le-a fost rezervată încă de pe vremea Sf. Patrick și de către acesta, un rol deosebit acela de mare însemn ecleziastic, egal ca simbol alături de bastonul episcopal și care era transferat ca simbol succesoral. Aceste date ne-au fost cu amabilitate puse la dispoziție de către Mary Cahill – Asistent la Irish Antiquites Division a Muzeului Național al Irlandei.

Revenind la clopotele din bisericile creștinismului de început, confecționarea acestora cunoaște mai multe perioade distincte, caracterizate astfel:

- secolele III – V – clopote de mică dimensiune (max. 35 cm înălțime), confecționate din fier sau turnate din bronz, inspirate din tintinabulla romană, de clopoțeii catacombelor (clopoței din fier, bronz sau de argint prin care se semnalizau între ei creștinii din vreme lui Petru la adunările din Catacombele Romei) sau din istoriile despre clopotele templelor Asiei.

(FOTO)

Clopoțeii catacombelor

- Secolele V – VI – clopote confecționate din fier sau turnate în bronz, de dimensiuni medii, între 60 și 110 cm. înălțime. Această gamă de producție era influențată de limitele tehnice ale perioadei. Producerea în număr destul de redus a clopotelor nu era determinată doar de ritmul de dezvoltare a bisericii, cât mai ales de limitarea accesului la resursele de materii prime, sau de utilizarea acestora pentru confecționarea de arme, sau uneltele necesare pentru traiul zilnic.

- Secolele VII – X – sunt considerate ca fiind “Perioada Neagră” a clopotelor. O acceptare destul de entuziastă a acestora la început în interiorul activității bisericii creștine și legat de momentele ritualice, nu a reușit să șteargă în totalitate legătura dintre bronzul clopotelor și “idolatria păgână” a Imperiului Roman, care își confecționa statuile din acest material. O a doua cauză care a dus la interzicerea turnării clopotelor din bronz a fost legată de superstițiile create o data cu punerea lor în funcțiune în această perioadă în general întunecată. Astfel, surzenia unui neglijent care a stat prea aproape de instrumentul sunător, sau o casă șubredă dărâmată de vibrația prea puternică erau considerate “pedepse divine” și nu efecte fizice naturale. Iar modul în care se multiplicau povestirile despre aceste fapte, puse alături de “sunetele adâncului”, “tunetul diavolului”, “tumultul cerurilor senine” auzite de cei care nu vedeau obiectul dar îl auziseră, au determinat limitarea de către biserică a confecționării unor clopote mari și a interzicerii turnării unora de bronz.

- Secolele XI – XIV – sau perioada de aur a creștinismului apusean. În acest interval s-au construit în Apus cel mai mare număr de biserici mici (peste 150.000), cele mai multe biserici mari (aproape 7.000) și cvasitotalitatea catedralelor (optzeci numai în Franța), toate înzestrate cu turnuri înalte pe post de clopotnițe și dotate cu cel puțin un clopot mic și unul mare, exclusiv din bronz și inscripționate. Mărimea clopotelor era mânată de ambițiile de mărire și faimă ale episcopilor locali, fapt ce a creat adevărate competiții și a împins arta turnării aproape de apogeu. Sunt cunoscute deja clopote mari de pâna la 180 cm înălțime.

NOTÃ: În Evul Mediu, în Apusul Europei, exista câte o biserică pentru fiecare 200 de locuitori(…) În Norwich, Lincoln și York, orașe având între 5.000 și 10.000 de locuitori, existau respectiv 50, 49 și 41 biserici (…) Suprafața catedralei din Amiens, care acoperea 7.700mp, permitea întregii populații a orașului de cca. 10.000 locuitori să asiste la ceremonie (J. Gimpel) – În sec. XI, populația totala din Speyer (de 5.000 de persoane) nu putea umple catedrala. La sfârșitul sec. XIV, la Ulm se construia o biserică unde puteau intra 29.000 de persoane, când populația orașului nu depășea cifra de 12.000 (P. du Colombier). Și nu trebuie să se uite că aceste orașe mai aveau și multe biserici parohiale.

- Secolele XV – XVI sunt marcate de extinderea construcției și folosirii carilloanelor pe un fond de stabilitate politică și prosperitate economică, activitatea fiind finanțată din surse locale sau identificate în paralel cu marile descoperiri geografice, colonizarea extinsă și dezvoltarea comerțului la scară planetară, cu ajutorul flotelor de nave cu pânze care brăzdează mările și care purtau și ele la bord câte un emblematic clopot de cart. Mai este caracterizată aceasta perioadă, de adăugarea la incripțiile religioase pe clopote a unor decorații din ce în ce mai complexe, fapt permis de rafinarea tehnicilor metalurgice, dar și de declanșarea unei competiții între estul ortodox rusesc și vestul catolic care se întreceau tacit pentru turnarea fiecare a “MARELUI CLOPOT”.

(FOTO)

Clopot italian – început de sec. XV Clopot german – sfârșitul sec. XVI

- Secolele XVII – XIX sunt definite prin continuarea înzestrării bisericilor cu clopote, alternată de perioadele de distrugere ale acestora, când deveneau materie primă pentru tunuri, fapt petrecut în vremea războaielor napoleoniene, sau sfârșitul celei de cotropire otomană.

- Secolul XX al clopotelor europene este din nou profund diferențiat între est și vest. Distrugerilor provocate de cele două războaie mondiale în toată Europa (soldate cu topirea a peste 33.000 de clopote cf. unor statistici, li s-au adăugat distrugerea a peste 25.000 de biserici de către bolșevismul rus și răpunerea opresoare de către regimurilor comuniste a glasului clopotelor din toată aceasră parte de lume, și care le fac să tacă până în preajma deschiderilor petrecute la sfârșitul anilor 80.

Forma clopotelor europene nu le diferențiază între ele prea mult. La început, sub influența Asiei poate, clopotele mici sau mari, ale sec. V-IX erau nu prea adânci, nicidecum elaborate ca sunet prin tehnicile de turnare și sunau suspendate fiind, prin lovirea cu un ciocan de lemn sau metal. Tonalitatea și intensitatea sunetului erau influențate de tăria loviturilor, locul de aplicare și frecvența acestora. Treptat, pe măsura evoluției metalurgiei, aliajele sunt mai bune cunoscute, se pot face studii de rezonanță prin turnări succesive în forme și pe bază de aliaje diferite. Se impune de acum clopotul conic adânc, în formă de stup, prevăzut cu sisteme speciale de prindere și care suna lovit de către limba suspendata la interior, făcută din material asemănător și care era proiectată să lovească clopotul sub treimea inferioară, pe toată circumferința sa. Clopotul suna fie prin balansarea corpului său pe un sistem mobil(1), fie prin mânuirea limbii într-un clopot fixat într-un sisten de suspensie static(2).
Primul sistem de acționare(1) era posibil și recomandabil în cazul clopotelor mari și foarte mari amplasate în cadrul unor construcții foarte solide, iar cel de-al doilea(2), clopotelor mici sau mijlocii amplasate în turnuri improvizate sau clopotnițe confecționate din materiale ușoare. Amplasarea clopotelor mari la înălțimi foarte mari, peste 30-40 metri era dictată de mărirea ariei de cuprindere a sunetului, dar și de rațiunea de a proteja construcțiile din imediata apropiere, care erau frecvent afectare sau avariate de puterea sunetului său.
Europenii au putut controla calitatea sunetului clopotelor abia două mii de ani mai târziu decăt asiaticii, aceștia păstrând cu strășnicie secretul turnării de clopote care produceau două note. În Europa s-a reușit aceasta doar începând cu secolul al XIII-lea, dată care coincide cu importarea din Asia a conceptului de Carillon dar și a unor clopote probabil.

La aceste date sintetice, general valabile pentru clopotele bisericilor creștine europene, mai adăugăm faptul că s-a instaurat în tradiția fiecărui cult, sfințirea și botezul clopotelor. Aceasta se produce în ritualuri bine statornicite pe mai multe etape, între perioada de după turnare, pâna la momentul ridicarii în turn și al producerii primului sunet. Anterior demărării procesului de turnare se procedează la binecuvântarea lucrătorilor și a locului în care se realizează aceasta, deplasarea de la punctul de facere la cel de destinație este însoțită de o procesiune, iar momentul instalării este neapărat legat de o dată importanta legată de istoria lăcașului de cult sau de vre-o sărbătoare importantă. Mai ades în Occident și foarte rar în Răsărit, clopotelor li se atribuie de la momentul conceptual, un nume pe care-l poartă pe toată durata sa, neputând fii împrumutat unui posibil succesor după un accident, sau unui vecin prea apropiat. La stabilirea numelui clopotului se ajunge prin consens de către întreaga comunitate, și se purcede de la elemente de specific strict local.

În continuare vă propun un periplu alfabetic european, urmărind glasul distinct al clopotelor din țările bătrânului continent sunând pentru liniștea tuturor credincioșilor.

1. Papa Ioan Paul al II-lea a binecuvântat în Octombrie 1999 un Clopot al Păcii în Albania, tară în care coexistă toate marile culte europene. Clopotul a fost confecționat din obuze recuperate în regiunea Zdrima și a sunat pentru prima oara la 1 Ianuarie 2000, pentru a marca noul mileniu în cadrul unei ample manifestări naționale pentru copii. Interesant ar fi de amintit faptul că una dintre moscheile din Tirana poartă numele “Moscheea Turnului cu clopot”.

2. Sunetul plăcut al clopotelor bisericii Ordino din Andorra sunt atât de deosebite, încât anual, televiziunea din Catalunia, transmite direct spectacolul sonor al acestora cu ocazia Anului Nou.

3. Faimosul Big Ben din Londra a fost și este martorul ultimilor 400 de ani de istorie a Angliei, el vestind “ora O” a meridianului Greenwich pe toată întinderea reuniunii statale Commonwelth.

4. Die Pummerin este cel mai mare clopot din Austria, având 21 tone. Așezat în clopotnița Catedralei St. Stefan din Viena, acesta este sunat în mod excepțional doar la ocazii speciale sau pentru marcarea trecerii în Anul Nou. Și asta, pentru a preîntâmpina producerea stricăciunilor care le-ar putea provoca vibrația sa, clădirilor din jur.

5. În Belarus ne-am oprit nu asupra unor clopote de biserică, ci asupra celor de la Katyn, din cadrul Memorialului celui de-al Doilea Război Mondial. Aici au fost construite 26 de coșuri-turn, dotate fiecare cu câte un clopot, pentru sugera un sat ars din temelii și pentru a reaminti de momentul oribil al uciderii a 149 de oameni în cele 26 de case ale localității. Ele sună la fiecare dată comemorativă a anului, pentru marcarea tristului eveniment, și în speranța că asemenea fapte nu se vor mai repeta.

6. Peste orașul Bruges din Belgia se înalță maiestuos un turn-clopotniță ridicat la 1300 și supraînălțat la 88 metri în 1486. Pentru a ajunge la clopotele sale trebuie să urci 366 de trepte, dar priveliștea oferită de aici vizitatorilor este fascinantă.

7. În Sarajevo – capitala Bosnia-Herțegovina coexistă ortodocși, catolici, musulmani și evrei. Ca un semn al depășirii problemelor specifice zonei, edilii au propus, în cadrul proiectului de candidatură pentru organizarea Jocurilor Olimpice de Iarnă din 2010, ca în piața centrală a satului olimpic, să ridice un centru inter-religios, format dintr-o moschee, o sinagogă, o biserică catolică și o biserica ortodoxă. Acestea vor fi orientate spre un spațu central în care vor fi ridicate un minaret și o clopotniță.

8. Cele 12 clopote ale Catedralei Alexander Newski din Bulgaria sunt amplasate toate într-un singur turn. Cel mai mare cântărește 11.768 kg., iar cel mai mic doar 10 kg. Sunetul clopotului mare poate fi auzit de la 30 km distanță de Sofia.

9. Catedrala St. Vitus domină Praga, capitala Cehiei din vârful locației sale din preajma Castelului Hrad. Marele-Turn de 96 de metri înălțime este, la capătul a 297 de trepte, gazda clopotului Sigismund, greu de 18 tone, cel mai mare din zona Bohemia.

10. Peste insula Afroditei – Cipru - se înalță maiestuoasă de la 1885, clopotnița Bisericii Ortodoxe a Arhanghelilor din Kyrenia, biserică cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, construită mai devreme, la 1860. Cele trei clopote sună și astăzi vestind o apropiată unificare administrativa cu nordul insulei, separat astăzi.

11. În Piața Luza din Dubrovnik – Croația se înalță o faimoasă clopotniță, construită în 1463 și înzestrată cu două clopote care vesteau ședințele consiliului local sau sunau alarma în caz de primejdie. Construcția găzduiește și un ceas flancat de două sculpturi în lemn. Actualul clopot a fost turnat în 1506 de către meșterul Ivan Kristelj Rabljanin.

12. Creștinii din Danemarca sunt familiarizați cu vibrația bronzului încă de la sfârșitul primului mileniu. Cea mai veche atestare a unui clopot datează de la anul 854 a.D., dată la care la Slesvig fusese deja ridicată o biserică de către misionarul de origine franceză Asgar.

13. Din Elveția am reținut clopotul Mânastirii St. Gallen. Acesta este cunoscut ca cel mai vechi din țară și al treilea clopot ca vechime din Europa, el fiind cumpărat în sec. VII din Irlanda de către călugărul Gallus.

14. Centrul ortodoxiei din Estonia este considerat a fi Catedrala Alexander Newsky, ridicata la 1900. Poartă numele eroului care a înfruntat cavalerii teutoni în sec. XIII. Cele 11 piese turnate din bronz, constituie cel mai reprezentativ ansamblu de clopote din Tallinin, cel mai mare cântărind peste 15 tone.

15. În orașul-port Naantali din Finlanda se ridică la 1462 o mânastire, căreia i se adaugă un turn-clopotniță cu un clopot de 350 kg. în 1794-1797. Biserica mânastirii a fost restaurată în 1860.

16. Dintre zecile de mii de clopote ale Franței, m-am oprit la cel de 13 tone – Emmanuel, clopotul din turnul sudic al Catedralei Notre Dame din Paris, clopot atât de legat de destinul imaginar al lui Quasimodo, cel care le suna pentru Esmeralda.

17. După o îndelungă analiză a fenomenului în Germania, m-am oprit la clopotul Concordia, amplasat în turnul Bisericii Alexander din Marbach, cel care l-a inspirat pe Friederich von Schiller pentru poemul său “Clopotul”.

18. Faimoase în Grecia sunt desigur clopotele celor 12 mânăstiri de pe Muntele Sfânt Athos. Dar vă sugerez să încercați să acultați macar o dată sunetul clar al clopotului bisericii din Thira. Acest sunet beneficiază de larga deschidere a mării care înconjoară Insula Santorini, făcândul să reverbereze prelung peste ape.

19. Cea mai cunoscută tradiție de Anul Nou la Dublin în Irlanda este să se adune oamenii în preajma catedralei. Aici clopotele Christ Church cu hramul Sfintei Treimi oferă un spectacol de sunet remarcabil. Se continuă astfel o tradiție care se întoarce în timp sute de ani.

20. Catedrala pictată din Holer – Islanda este amplasată în apropierea locului unde a fost tipărita la 1584 prima Biblie Islandeză și există anterior acestei date, acesta fiind lăcașul de cult cu cea mai îndelungată tradiție neîntreruptă din țara-insulă. Turnul clopotniță a fost reconstruit în 1950.

21. Dintre clopotele Italiei l-am ales pe cel numit Patarina pentru simbolul pe care-l cântă și care este atât de apropiat de istoria noastră. Plasat pe Colina Capitolină, el suna în fiecare an la 21 Aprilie, data comemorării întemeierii Romei. El este urmașul originalului preluat de la Viterbo în sec. XII. Din sec. XIX, clopotul original Patarina de la Viterbo, a fost înlocuit de alte două, care sună astăzi doar pentru a anunța alegerea unui nou Primar.

22. Sunetele clopotelor Catedralei din Riga – Letonia străbat distanțele încă din sec. XV. În zilele noastre, Televiziunea și Radioul Național transmit în direct sunetul acestora la fiecare An Nou.

23. Capela Sfinții Wendelin și Martin din orășelul Triesenberg din Lichtenstein a fost ridicată la începutul secolului trecut și are o clopotniță cu un acoperiș care imită forma clopotului pe care-l adăpostește.

24. Clopotele Mânăstirii Bernardine din Vilnius – Lituania, veche de peste 400 de ani, sună într-un mod special în fiecare an pentru a marca data Echinocțiului de primăvară.

25. Catedrala Notre Dame din Luxemburg a fost ridicată în sec. XVI. Tot de atunci datează și clopotele sale, reunite astăzi într-un carillon acționat electonic.

26. Conflictele inter-etnice din anul 2001 din Macedonia au produs grave stricăciuni inclusiv Mânăstirilor din Kumanovo și Leshok, ale căror clopote au amuțit de atunci.

27. “The Siege Bell” situat pe Bastionul St. Lazarus din La Valletta, capitala Maltei, sună constant la miezul zilei. El este situat deasupra statuii de bronz care comemorează sfâritul celui de-al doilea Război Mondial, conflagrație sare a supus insula unor puternice și îndelungate pericole.

28. Arcul de tiumf din Chișinău, înalt de 13 metri, adăpostește un clopot de 6.400 kg. În Hârtopul Mare, un sat aflat la 29 km. de capitala Republicii Moldova, s-a organizat în Iunie 2003 primul Concurs Internațional al Clopotarilor, ocazie cu care 35 de persoane din Moldova, România, Rusia, Ucraina, Belarus, Polonia, Letonia, Statele Unite și Cipru și-au demonstrat măiestria în mânuirea clopotelor.

29. Turnul-clopotniță al elegantei Biserici Sf. Charles din Monaco se ridică la 99 metri, de unde clopotele suna maietuos peste micul Principat.

30. În Fiordul Oslo din Norvegia se află punctul numit Heggholmen Lighthouse Station, sau “Casa Farului”. În paralel cu farul luminos, aici funcționează un așa zis “Clopot de ceață” care avertizează navele șă nu se apropie de mal, atunci când semnalele luminoase devin ineficiente.

31. Biserica Veche din Amsterdam – Olanda este deosebită pentru că în turnurile ei sunt amplasate, un clopot de bronz turnat în 1652 și care este de atunci în serviciu neîntrerupt, precum și două carilloane totalizând peste 35 de clopote de diferite dimensiuni.

32. Catedrala Wawel din Cracovia – Polonia a fost ridicată în vremea Craiului Cazimir cel Mare la 1364 cu hramul Sf. Sanislav. În trnul ridicat o sută de ani mai târziu, a fost ridicat în 1520 Clopotul Zygmunt de 10.600 de kg, cu nume împrumutat de la Bătrânul Rege al polonilor.

33. Portugalia este țara de pe ale cărei țărmuri s-a desprins Cristofor Columb în temerara-i călătorie. Clopotul original an goaletei Santa Maria a fost identificat în 1994, cu confirmarea ca este același care a vestit echipajului expediției că se apropie de țărmul nou descoperitei Lumi. El este păstrat la Muzeul Național din Lisabona.

34. Pentru locul dedicat României am să las câteva rânduri libere, pe care fiecare cititor le va completa în mod vizionar cu descrierea clopotelor viitoarei Catedrale a Neamului ce se va ridica în București pe Dealul Spirii ?!?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
-------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------
-------------------------------------------------------------
------------------------------------------------------------
35. În Ianuarie 2004 a sunat o nouă eră a creștinismului din Rusia. A fost dat glas prin uriașul clopot nou de 72.350 kg. al Mânastirii Sfintei Treimi din Serghei Posad (fost Zagorsk-loc sfânt al ortodoxiei ruse, atestat de la 1340). Clopotul poate fi auzit pe vreme bună de la Moscova, situata mai la sud la peste 50 km.

36. Micuțul stat San Marino este dominat de Muntele Titano. În piatra lui, locuitorii au cioplit direct trei turnuri: La Rocca (sec. XI), Cesta și Montale. Acestea au devenit clopotnițe de unde se sunau pe vremuri primejdiile și se anunță astăzi sărbătorile religioase și civile.

37. Catedrala Ortodoxă de rit Vechi din Belgrad, capitala Serbiei-Muntenegru are două turnuri-clopotniță ridicate la începutul sec. XIX. Ele rezonează la fel cu clopotele Mânăstirii Cetinje din Muntenegru, construită la 1484, cu clopotniță reconstruită la 1730.

38. Clopotul Wederin al Catedralei St. Martin din Slovacia a fost turnat la Viena de meșterul Balthasar Herold în 1670. El cântărește 2.500 kg. și suna netulburat de trecerea timpului, vestind doar momentele de sărbătoare sau restriște după caz. Lui i-au fost adăugate alte cinci clopote, donate cu un deceniu în urmă de capitalele vecine: Viena a dăruit clopotul Maria Tereza de 2.200 kg., Budapesta pe cel numit Sfânta Margareta, Praga pe cel botezat St. Vojtech, Kievul a donat clopotul Sf. Vladimir, iar Varșovia pe cel căruia i s-a împrumutat numele Papei Ioan Paul al II-lea.

39. Slovenia este renumită pentru locația din Parcul Național Triglav. În mijlocul Lacului Bled, pe Insula Otok se află Biserica Sfânta Maria. Cei ce ajung pe insulă cu nava Pletna, au permisiunea să sune singuri “Clopotul Dorințelor” situat în turnul cu același nume. Clopotul turnat la 1534 are o frumoasă legendă care povestește despre “o văduvă care l-a făcut din tot aurul și argintul care-l avea, în memoria soțului ei ucis de bandiți. Aceeași bandiți au furat clopotul de pe insulă, dar o furtună iscată drept pedeapsă, a scufundat barca lor, clopotul fiind pierdut în ape. De supărare, ea a plecat la Roma unde s-a călugărit. După moartea sa, Papa a cerut un nou clopot pe care l-a trimis în locul cunoscut pe insulă. Tot legenda spune că cel care reușește ca, dintr-o singură acționare a frânghiei, îl poate face să sune de trei ori, aceluia i se va împlini dorința pusă”

40. Clopotul Berengella din Santiago de Compostela – Spania, a fost dăruit bisericii de către cardinalul francez Bérenguer. Partea interesantă a istoriei despre acest clopot este aceea că el a fost turnat la dimensiuni date pornind de la o circumferință a gurii clopotului echivalentă cu cea a taliei cardinalului.

41. Suedia are, în tot teritoriul ei, mii de lăcașe de cult răspândite de la nord la sud. Interesant este clopotul de 68 kg. dinclopotnița de lemn din Parcul Skansen, un muzeu al tradițiilor în aer liber, care mai reunește și cca. 150 de locuințe ilustrând modul de viață local tradițional, alături de o grădina zoologică, un acvariu, un planetariu și un muzeu al tutunului.

42. Din musulmana Turcia ne vom reaminti de clopotele Bazilicii Sfânta Sofia din vechiul Constantinopol-Istambul, al cărei destin a fost deturnat de vremuri, iar clopotele sale au fost îndepărtate, dar putem găsi totuși în funcțiune clopotul de la Biserica Armenească de pe Insula Akdamar din Lacul Van in Estul Anatoliei.

43. Dintre toate clopotele din Ungaria am ales pe cel al Bisericii Votive din Szeged. Am făcut această alegere nu numai pentru că poartă numele Sfintei Tereza, (cântărește 600 de kg. și a fost turnat în anul 2003) ci ca un îndemn spre meditație că orice timp este prielnic unui semn de credință adevărată peste veacuri.

44. Clopotnița Catedralei St. Gheorghe din Lwow din Ucraina adăpostește cel mai vechi clopot din această țară, turnat în sec. 16.

45. Statul Papal Vatican are la una dintre intrări locația numită “Arco di Campane” sau Arco di Charlemagne”, cel sub care soldații Gărzii Elvețiene fac de strajă. Cel mai vechi dintre cele 6 clopote este “Della Rotta” – Clopotul cu roată, turnat înainte de 1354, aflat în funcțiune neîntrerupt. Ela a fost auzit sunând în Aprilie 2005, de peste două miliarde de oameni, creștini sau necreștini, când a confirmat în transmisie directă televizată, alegerea Papei Benedict al XVI-lea, fiind cu această ocazie, cel mai cunoscut clopot din lume.

Istorii despre clopote din toate colțurile lumii sunt nenumărate. Noi am încercat să adunăm adevărurile și legendele despre acestea pentru a vi le face cunoscute. Ar fi pentru autori o mare bucurie ca fiecare dintre cititori să ne poată transmite informații deosebite, în special despre clopotele din România, pentru a le reuni și populariza cu alte prilejuri, transformându-le în pilde trainice, purtătoare de istorie peste veacuri, într-un limbaj cu adevărat universal.