Era inca noapte, privighetorile incepura sa cante, vestind ca dimineata se apropia. Era ceata. Vara.. ea inca traia in mintea-mi ce inca mai ardea precum o biserica, precum adevarul si ratiunea, care erau inlocuite incetul cu incetul de dementa. Pe atunci ascultam muzica, amintindu-mi de vremurile trecute, si uitand de viitor.

Muzica privighetorilor rasuna din ce in ce mai tare pe strada goala, incetosata, insangerata de rautatea si pacatul zilnic pe care oamenii il savarsesc. Uitandu-mi (si eu) calea, am apucat spre o strada laturalnica unde muzica privighetorilor si lumina soarelui de dimineata erau mai blande cu mine. Uitasem parca de mine si de tot, eram vid, eram ceea ce este un om mort, locuitor al Iadului. Nu mai aveam griji iar reactiile-mi erau doar instincte. Deodata soarele incepuse sa se ridice din ce in ce mai mult. Atunci m-am trezit in suferinta... si nu mai eram singur. Lumea se ducea la munca, copii incepusera sa se joace, am inchis ochii si am inceput sa tip in gandu-mi pustiit, nimeni nu m-a auzit. Atunci mi-as fi dorit sa urc spre Dumnezeul ce m-a creat, sa aflu mai multe, dar mi-am adus aminte ca traiesc ca sa mor.

Ajungand in afara orasului incetosat am coborat in lumina zilei, in soarele care ma topea, ma omora incet, in chinuri, cu ale lui raze. Strada era goala, nimeni nu ma urma, frunzele incepusera sa cada... se facuse toamna, padurile erau precum cimitirele, pline de frunze moarte, pline de tristete, abatare si de... gandul meu care mi-era indreptat spre tine, cea care mi-ai fi putut arata o cale. Drumul meu a continuat in fiecare zi, in fiecare dimineata, cautand apusul. Un om mi-a iesit in cale tocmai cand uitasem cum mai arata semenii mei, mi s-a parut ca arata extraordinar, ea mergea insa in sensul opus mie.. m-am oprit pe loc, ea a trecut pe langa mine, lasand in urma amintirea unei clipe care a fost viata mea, asa cum mi-as fi dorit sa fie, asa cum mi-as fi dorit sa ne-o dea Dumnezeu tuturor. In urma ei.. cadeau lacrimi. Aceea erai tu. Atunci m-am oprit din drum dainuind acolo si asteptand apusul, insa nu l-am gasit. A plouat, a nins, soarele rasarea dar nu voia sa apuna. Eu dainuiam in orasul gol si in padurea ranita de poluarea fabricilor si de lumea pentru care a fost creata. Uitasem tot, devenisem precum un copil pierdut in haosul unei lumi nebune, te-am uitat pana si pe tine, cea ce ai trecut pe langa mine mergand in sens opus vietii mele de muritor suferind. Intr-unul din ani, caci zilele nu le numaram, am vazut cerurile deschizandu-se si am sperat sa se termine. Insa mi-a aparut Domnul, cu care mai demult as fi vrut sa vorbesc, acum eram nebun, pierdut in mine, El, m-a "linistit" cu o promisiune cum ca daca imi voi continua viata precum oamenii sau daca ma voi calugari el imi va da Paradisul unde visele si dorintele chiar si cele care nu se pot indeplini pe pamant, mi se vor indeplini acolo, insa nu l-am crezut si oricum de Apus nu mi-a zis.

Am continuat sa astept, in aceeasi indiferenta fata de viata ca si pana acum, diminetile treceau la fel cum oamenii mureau zilnic in sufletul meu, si singuratatea ma transforma intr-un mostru, hidos, intemnitat intr-un lagar gol. Eram in spatiu liber, nimic nu-mi statea in urma nimeni nu mergea unde merg si eu. Intr-o Zi De mai Apoi, cand abaterea-mi dadea in gand sa Il uit si sa te uit, mi-ai aparut in gand, imbracata in alb, exact asa cum esti intotdeauna. M-am rugat Doamne, m-am rugat sa apari, sa fii aici, Domnului am zis: ti-am promis Doamne, asa cum si tu mi-ai promis mie ca pe Tine, alaturi te ea te voi urma. Si nu ai aparut...

Atunci mi-am intors privirea in spate si L-am blestemat, apoi, ca o fantasma am vazut venind din spate, o fata de o rara frumusete, mai frumoasa ca tine!, intr-o lunga mantie neagra. Ea lasa in urma flacari si moarte, parul ei era negru ca intunericul ce mi-e prieten, avea ochii rosii, si ajungand la mine, soarele incepuse sa apuna. Am imbratisat-o cu fericire, am sarutat-o, i-am urmat pasii. Ea m-a calauzit spre Apus, era Satan ...