Stai și cerșești in fața librăriei. Rugăciunea din palmele tale estompează golul cu strigăte. Imaginea ta îmi clocotește in cap.
Propria mea izolare ar fi capabilă de o aplatizare a memoriei, dar e inutil din moment ce ea este singura parte din alcătuirea organelor mele permanent trează. Liniște de interior specifică nopții reduse la tăcere cu surogați demni de râsul accidental al morfinei și eu continui să te aud. Imagine dezlănțuită în sonorități absurde.
Întinzi mâna în fața librăriei. Te văd. Ceea ce nu știi este cât de bine și de leneș te văd. Mâinii tale nu-i corespunde nici o hartă (propoziție construită în cuvinte impropriu spuse). Linii peste linii, într-o repetabilitate inexorabilă; o groapă sau două, cu muchiile răsfrânte; maroniu pe alocuri ca dintr-o greșeală de fabricație a unei mașini de scris; însemnări pe marginea unei bucăți de ziar, tușul ți-a fost transferat in spațiile de dincolo, îmbrăcat în albul discret al sălii de operație, el l-ar numi dedesubtul pielii; așchia dintr-un deget ca o bucată de lemn în mijlocul pustiului (marea din timpurile primordiale pusă sub lupă); venele, prea apropiate de exterior riscă să se usuce de timpuriu; pradă eroziunii, șoarecii îți vor mușca din unghii pentru că Dumnezeul tău de mahala refuză să întoarcă si celălalt obraz;

[ - Iubesc.
-Într-adevăr, Doamne. Defectul tău e posibilitatea alegerii. Calitatea noastră e să nu avem acest defect. Ne place să ne spălăm pe mâini de zece ori pe zi. Iar asta ne face mai mult slinoși decât murdari. Ai ales să iubești, chiar dacă astfel nu ai unde să Te ascunzi, ești legat cu sfori făcute la comandă, din toate părțile. Claustrare cenușie involuntară. Iluzia că Te-ai închis in lumea de dincolo de lume Te face să iubești și mai mult. Defectul care binecuvântează. ]

palma ta liniară ca intr-o figură geometrică aruncată la nimereală pe o pardoseală de ciment. De ce geometrie, pardoseală și ciment? Din același motiv datorită căruia silogismele du-te-vino-ului dintre ,,a fi,, și ,,a nu fi,, justifică o lume irecuperabil adormită. Desfaci degetele imbecil de ușor și le întinzi lor. Privești în tăcere cum trec. Îi vezi trecând pe deasupra palmei tale. Un pustiu ambulant, reinventat de la o oră la alta, când se schimbă culoarea semaforului, când iluminatul electric sporește paloarea fețelor trecând în întuneric, când se închid ferestrele delimitate de contururi mereu precise. O mulțime compactă de nume, desăvârșite ca formă pentru că deține toate sensurile propriei sale existențe, o alcătuire de carcase. Metamorfoza oaselor de pasăre extinsă la scară largă. Goliciunea interioară de care atârnă carnea. Mădularele cuprinse de vânt, nu în mod vizibil, ci din spirit protector.

[ - Niciodată căderea, doar pradă ei.
-Nu deocamdată, Doamne. Încă ai nevoie de ei la fel cum ei au nevoie de Tine, cum eu am nevoie de Tine pentru a ajunge la ei. ]

Alături de tine, privindu-i trecând. Se ating involuntar, se agață unii de ceilalți , se caută, se ucid între ei, oferindu-și pahare, brichete și seringi, obiectele existenței dintre pereții cu sunete. Își compun reciproc mise funebre pe fundalul mirosului de sânge de la brutărie. Înainte de propria lor distrugere se deghizează în jurați de excepție. Niciodată decizia, ci verdictul pentru că prima persoană în conjugarea verbului ,,a fi,, este frica. Gustul sângelui, învăluindu-i într-un vis. Până la sfârșitul lunii vor termina de scris temele și vor trece la practică. La lucruri mai pământești. Le întinzi mâna ca iarna trecută. O mâna cu două tremurături în minus. Momentan. Nu lăsa momentul să-ți scape printre degete. Ar putea să-ți despice mâna în cinci. Observând cum trec, ai tresărit. Poate că i-ai demolat într-un vis, unde orașul cu lumini cădea peste tine. Ai uitat. Uitarea te face să tresari. Ruinele din memorie stau la baza suspiciunii că nu deschizând pumnii vei pune capăt războaielor. Ierți. Pentru că lumina devine rigidă în lumea oamenilor de nisip.

[ - Creația.
- Aceeași, construind milioane de chipuri. ]

Vrei să arzi zidurile, întinzând mâna. Dintr-o gamă largă de combustibili, l-ai ales pe cel mai
ineficient: speranța din cutia pe care scrie ,,chibrituri de siguranță,, deoarece ,,uri,, -ul din chibrituri e actul de piromanie fără premeditare în afara siguranței. Cele câteva monede aruncate în palmă ți-au acoperit sensurile; un covrig pe jumătate mâncat și ți-ai amorțit simțurile; o bancnotă, biletul către odihna veșnică. Inocența e perisabilă.

[ - Există.
- Ceea ce există în interiorul dragostei este desăvârșit încă din stadiul în care dragostea nu era altceva decât sunet. ]

Îți aud pulsul dintre crăpături. Ferestrele de deasupra capului tău la care stau oamenii de
serviciu de la Obiecte Pierdute. (rândul al doilea de gânduri: vrei să te clasifice, să te treacă în registrul din dreapta pervazului, să-ți facă vânt prin sticlă pentru că nu s-a găsit nimeni care să vină să te revendice, pentru că nu aparții nimănui? Teme predilecte contemporane.) După o perioadă se descotorosesc de obiectele pierdute. Teancuri de registre inutile. Prea multă maculatură. El mătură strada de la un capăt la celălalt, circular, in jurul mâinii tale. El, funcționarul, a fost concediat pentru că-i scrisese iubitei o poezie de raftul al treilea în timpul serviciului. Obiect pierdut acum, ar cam avea chef să ți se alăture, dar se trage singur de guler. Cravata geniului de pe marginea șanțului atârnă prea greu. Atâta timp cât ștreangul din textilă colorată nu atârnă in sus, el e fericit să se gândească la momentele de salubritate din spatele măturii. Dacă ar alege să vorbească despre asta, n-ar fi cu nimic mai puțin pierdut, ci ar simți golul intens de pe dinăuntru. Doar atât. Sentimentul golului trezit de spirit. S-ar bucura singur de beneficiile adăpostului denumit ,,falsul individ intact ca spirit,, , dar îi este frică. Adevărat în spiritul său, dar singur. Singurătatea nu se dezminte, preferând să se strâmbe ca acel copil de pe partea cealaltă a trotuarului, care linge o acadea, ținându-l pe bunicul său de mână într-o îmbrățișare mută.

[ - Siguranța.
- Creată de Tine, ia uneori forma supraviețuirii ca povară necesară cumplită. Dragostea nu prezintă caracteristicile siguranței-surogat, ci ale siguranței. ]

Îți bănuiesc pleoapele tocite ce-ți acoperă albul murdar al ochilor. Murdar deoarece văzul
este unul dintre simțurile ce necesită o abordare ușoară a perspectivei pentru menținerea la distanță a dorinței provocării unui sfârșit al persoanei. Văzului propriei persoane în contextul extinderii acestuia către persoanele din exterior îi corespunde imaginea cuțitelor înfipte in mese de lemn. Printre fisurile din înveliș se conturează forme ce doresc a se materializa nu într-o realitate apropiată, ci în orice tip de realitate. Nu poți să ai pretenții atunci când scrii cu stânga. Întorcându-te la Cain și Abel poți să privești din perspectivă conflictul dintre ei. A fost Cain o minciună? Dintre două mâini, cea folosită și întinsă cel mai des, apreciată și justificată, iese mereu în pierdere. Stânga are privilegiul posibilității alegerii și supraviețuiește indiferent de situație. Privirea ta la mâna a doua. Privire de mâna stângă. Mi-o oferi aproape pe gratis și eu accept. Accept să am ceva de îmblânzit, de umanizat, de redus ca proporții, de șters și înlocuit. Îmi dau toată silința împinsă de un instinct creator subversiv. Sunt lefteră, iar asta nu face decât să-mi faciliteze alegerea de a continua să am grijă să nu-mi pierd sensurile. Te-ai uitat la anunțurile din ziare vreodată? Toți sunt dispuși să negocieze. Ești sau nu ești, ce zici? Negociem? Iartă-mă, dar trebuie sa râd. Vreau să-mi intre apă de ploaie în gură. E gratis, sub greutatea monoxidului de carbon. Ploaia mea acidă de tot râsul. Formă a apărării instinctuale. Tu cerșești, eu cercetez. Îndeletniciri mai mult sau mai puțin zgomotoase.

[ - Ascuns.
- Individul de dinaintea actului de a cerși, de a cerceta, ascunde ființa îngrădită din interior. ]

Încheieturile îți trosnesc ca niște mormane de literatură comunistă puse pe foc. Ești
întruchiparea așteptării așteptând așteptatul de pe peronul gării. Cusăturile arterei aorte sunt fragile. Te avertizez nu din spirit civic, ci din insolența mea macabră, impulsionată de faptul că știu. Știu că presiunea sunetului locomotivei te va speria în cazul în care se uită schimbatul macazului. Stai așezată în fața geamurilor librăriei. Privindu-te, nu cred că mă voi obișnui vreodată cu răul de înălțime. La nivelul privirii mele nu găsesc decât propriul meu râs turbat. Se holbează înapoi la mine, din spatele geamului. În consecință, mi-e greu să înțeleg de ce vreau să-mi supun gândurile ordinii alfabetice. Experimental? Împingând titlurile din vitrină în exterior, râsul de sticlă a trezit omul de știință din mine? Spațiul meu aerian, poluat lingvistic. Acustica imprecisă a râsului mă invadează fonic. Coperte și cotoare acoperind conținuturi lipsite de substanță. Ceea ce a fost scris în afara conținutului se găsește în interiorul librăriei. Impresia că aș râde de tine este nefondată. Eu sunt pe dinafară, înțelegi? Tu nu. Tu deja faci parte din structurile librăriei. O singură privire de-a mea aruncată mâinii tale întinse și, instantaneu, poți să vezi prin mine și să temperezi culorile ascuțite de dinainte și după. Viziune cu efect invers. Prima mea reacție este să fac un pas înapoi (instinctul de apărare funcționând la capacitate maximă), spunându-mi că degeaba îmi întinzi mâna deoarece eu nu mă complac în acte de caritate ci în acte de caritate împachetate în hârtie, lipite cu scotch, ceea ce înseamnă că ție nu pot să-ți dau nimic altceva decât motive de gândit. Ar urma aberațiile de rigoare: nu vreau să-mi cumpăr locul din Rai la fel de ușor ca achiziționarea de pământ pe Lună; să-l cedez, făcând o donație? Legile oamenilor mă obligă să cumpăr un metru de panglică deoarece, conform lor, lucrurile de la suprafața nimicului sunt deosebit de importante; un ambalaj reușit și locul meu din Rai, instabil din principiu, cu o ipotecă ucigătoare și un subteran arid, e deja vândut. Ambalajul transformă orice donație într-un act iresponsabil. Când voi începe să mestec gumă în fața ta, ticul meu nervos cauzat de blocarea cărților de credit, îți vei dori să mă vezi întinsă pe podea, atingând tavanul cu degetele, efectul celor câteva grade de alcool transferate din sticlă pe frunte, in loc să mă ai în față, privindu-ți mâinile. Să nu mă crezi atunci. Să încerci să găsești punctul slab al ambalajului. Să râzi de mine în momentul in care mă voi lăuda spunându-ți că eu sunt cea care bea șampanie dintr-un pahar de plastic mergând pe bordură, imaginând copaci ridicându-se dintr-o baltă. Râsul tău mă va trezi din amorțeală. Actul de rupere al panglicii cu dinții. Să nu faci nimic altceva. Lasă-mă mai bine să devin unul dintre acareturile din palmele tale.

[ - Trăiești.
- Nu acum. Astăzi sunt absorbită de contemplarea propriilor mele urme in asfalt. ]

Permite-mi să îngenunchez? Sub formă de întrebare? Actul în sine e deformat de cadența
barbară a secundelor din capul tău. Nu e o marcă a înfrângerii, e o șmecherie care mă ajută să privesc realul din tine. Marcă a înfrângerii la superlativ. Timpul este ficțiunea comestibilă creată de oameni. Adăpostul ce ascunde accelerarea repetabilității. Materia se descompune pentru a se compune la loc. La diferențe citadine de unități temporale (gândurile de ordinul al doilea: zece tipuri de voci ale exilului care-mi spun ce trebuie sa fac). Palmele tale sunt tactilul din alcătuirea luminii. Nu aparțin librăriei, nici mie, nici oricărui alt spațiu. Conversația cu Dumnezeul din palma ta a murit în visul în care eu căutam să-ți întind mâna.

[ - Libertatea.
- Cuvântul specific Ființei, nu ființelor. Atributul luminii.
- Din interiorul cotidianului închis între puncte de suspensie. ]