Mere verzi
Despre bunicul mort in urma cu vreo 25 de ani am inceput, abia acum când nu mai trec prin Brasov, sa visez secvente colorate, care probabil ar fi trebuit retinute pentru intâlnirea cu psihiatrul meu, dupa perioada concediilor. Intr-una din vacantele mele brasovene, se facea ca o gaseam pe bunica singura acasa, cainându-se: de ce nu mi-ai spus ca vii, uite ca n-am nimica-n casa...Lasa mama - ziceam eu cu un aer de barbat - da Ghita unde-i? La inceput bunica facea un gest larg cu bratele in toate directiile, pe urma când ne asezam in bucatarie, la un prânz incropit din "nimicul" ei, cu afinata care nu-i lipsea niciodata, incepea sa-mi spuna ca bunicu-meu isi gasise alta femeie, se duce toata ziua la ea, acasa vine numa seara! Hai mama (ziceam eu) cum poti sa vorbesti asa? Bunicul era si in vis trecut de saptezeci de ani. Da-da, a venit si-aici acasa cu ea sa-i dea niste muraturi, atunci am vazut-o! Cica femeia, cu vreo zece ani mai tânara decât bunica, locuia undeva pe Bulevardul Garii. Se purta si in casa in fusta lunga si bluza de strada, o tinuta eleganta, compromisa de espadrilele perforate de unghiile lungi ale degetelor de la picioare, boita ca la circ, cu parul rosu rar, bea cinci sase cafele pe zi si râdea ca o iapa (portret plastic facut de bunica-mea.)
Ma mai trezesc si acum cu pofte de sex, dintr-un vis populat cu merele verzi ale copilariei. La desert bunicul imi demonstra de fiecare data vârsta marului din care mâncam, rotindu-l in jurul propriei sale cozi - de câte ori putea sa-l roteasca pâna sa se rupa codita, atâtia ani se cheama ca avea pomul din care fusese cules. Totdeauna am avut sentimentul ca ar fi vrut sa-mi spuna mai multe despre mar, si nu-l lasa niciodata bunica sa se desfasoare; asa se face ca numai peste câtiva ani, la scoala in Bucuresti aveam sa aud de la colegi despre asemanarile dintre un mar in sectiune, cu radacina cozii infipta taman lânga casa semintelor, si aparatul reproducator al femeii.
Pentru merele verzi, bunicul urca cu mine in curtea lui Simon-bacsi, pe strada Castelului, vreo zece minute de urcus cu pas egal. Iritat, nu stia de ce trebuie sa urc agatat de poala lui, de ce, saracie, nu puteam sa merg pe picioarele mele (Ii si stricam imaginea de berbant la care tinea cel mai mult; bunicul nu iesea niciodata pe strada nebarbierit. Pe trup i se umfla primavara-vara o camasa verde, in picioare purta bocanci flecuiti cu mâna lui care sunau militaros pe asfalt, si ciorapi trainici pe care tot el si-i cârpea; pentru iarna avea un fel de ciorapi austrieci, care se intindeau pe toata gamba, facându-i si dupa saptezeci de ani un picior de tânar.) O data ajunsi la casa din deal, eu primeam un pahar mare cu limonada iar el o bere rrece. Amândoi trebuia sa bem incet, dar de obicei batrânul uita de regula asta, tragea tare si pe urma incepea sa stupeasca intre picioare, cu vinisoarele rosii iesite pe fata si gât. In fundul curtii intindea rufele pe sârma, in picioarele goale, cumpanita in buricele degetelor, nepoata gazdei, si ca o contrapondere, la extremitatea cealalta a trupului ei fusiform se iveau dintii marunti, intr-un râs sonor care o dezechilibra.