Corporația de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite, ca inculpat în proces, avea suficientă influență pentru a obține o judecată cu ușile închise, fără juriu.

Universitatea de Nord-Est nici n-a încercat să împiedice asta. Membrii consiliului de administrație știau foarte bine cum ar reacționa publicul față de orice chestiune ce implica purtarea incorectă a unui robot, oricât de rare ar fi fost aceste cazuri. De asemenea, le era clar că o revoltă anti-robot putea deveni, pe negândite, o revoltă anti-știință.

Guvernul, reprezentat în acest proces de judecătorul Harlow Shane, era la fel de doritor ca toată încurcătura să se termine în liniște. Atât Corporația, cât și lumea academică, erau oameni cărora nu era bine să te împotrivești.

Judecătorul Shane spuse:

― Deoarece nu sunt de față nici presa, nici publicul sau juriul, să ne formalizăm cât mai puțin, domnilor, și să trecem la fapte.

Spunând asta, zâmbi cu răceală, probabil fără prea mare speranță că solicitarea lui va avea vreun efect, și își trase roba ca să se așeze mai comod. Fața îi era potrivit de rumenă, bărbia rotundă și moale, nasul lat, iar ochii, deschiși la culoare și mari. Una peste alta, nu era un chip cu prea multă măreție judecătorească, și el știa asta.

Barnabas H. Goodfellow, profesor de fizică la Universitatea de Nord-Est, depuse întâi jurământul, pronunțând cuvintele obișnuite cu o expresie care îi contrazicea numele.

După întrebările obișnuite de început, acuzarea își vârî mâinile adânc în buzunare și spuse:
― Domnule profesor, când vi s-a adus pentru prima oară la cunoștință posibilitatea de a folosi robotul EZ-27 și cum?

Fața mică și colțuroasă a domnului profesor Goodfellow căpătă o expresie jenată, nu cu mult mai binevoitoare decât cea precedentă. El spuse:
― Avusesem unele contacte profesionale și câteva relații sociale cu dr. Alfred Lanning, directorul cercetării de la Corporație. Eram înclinat să-l ascult cu oarecare bunăvoință când am primit o sugestie mai degrabă ciudată din partea lui, pe trei martie anul trecut...
― 2033?
― Exact.
― Scuzați-mă pentru întrerupere. Vă rog să continuați.

Profesorul încuviință cu răceală, se încruntă pentru a se concentra asupra faptelor și începu să vorbească.

***

Profesorul Goodfellow privi robotul oarecum stingherit. Fusese adus în camera anexă de la subsol într-o ladă, conform instrucțiunilor referitoare la transportul roboților pe suprafața Pământului.

Știa că urmează să vină; nu era deci nepregătit. Din clipa primului telefon al dr. Lanning, pe trei martie, se simțise cedând în fața puterii de convingere a celuilalt și acum, ca rezultat inevitabil, se găsea față în față cu un robot.

Cum stătea acolo, la o aruncătură de băț, părea neobișnuit de mare.

Alfred Lanning îi aruncă robotului o privire pătrunzătoare, de parcă ar fi vrut să se convingă că nu s-a stricat în timpul transportului. Apoi își întoarse sprâncenele fioroase și claia de păr alb înspre profesor:
― Acesta este robotul EZ-27, primul de acest tip disponibil pentru folosință publică.

Se întoarse către robot:
― Acesta este profesorul Goodfellow, Easy.

Easy vorbi fără să se miște, dar atât de prompt, încât profesorul se sperie:
― Bună ziua, domnule profesor.

Easy avea aproape doi metri și jumătate în înălțime și proporțiile unui om ― ăsta era întotdeauna punctul forte pentru vânzările Corporației. Acesta și faptul că aveau funcțiile principale imprimate în creierul pozitronic creaseră un adevărat monopol asupra roboților și un cvasimonopol asupra calculatoarelor în general.

Cei doi oameni care scoseseră robotul din ladă plecaseră, iar profesorul privi de la Lanning la robot și din nou spre Lanning:
― Sunt sigur că nu e periculos.

Nu părea prea sigur.

― Mai puțin periculos decât mine, spuse Lanning. Eu aș putea fi convins să te lovesc. Easy nu poate. Presupun că știi cele Trei Legi ale Roboticii.
― Da, desigur, spuse Goodfellow.
― Sunt incluse în tiparele pozitronice ale creierului și trebuie respectate. Prima Lege, regula principală a existenței robotului, apără viața și bunăstarea tuturor oamenilor.

Făcu o pauză, își șterse bărbia, apoi adăugă:
― Dacă am putea, am vrea să convingem tot Pământul de asta.
― Doar că pare înspăimântător.
― Nu-i nimic. Dar oricum ar părea, vei vedea că este folositor.
― Nu prea știu în ce fel. Discuțiile noaste n-au fost prea clare în această privință. Am fost totuși de acord să arunc o privire asupra obiectului și asta și fac.
― Vom face mai mult decât să aruncăm o privire, domnule profesor. Ați adus o carte?
― Am adus.
― Pot s-o văd?

Profesorul Goodfellow se aplecă fără să-și ia ochii de pe apariția din metal cu formă omenească din fața lui. Din servieta de la picioare scoase o carte.

Lanning întinse mâna după ea și se uită pe cotor:

― Chimia fizică a electroliților în soluție. Destul de bine, domnule. Ați ales-o chiar dumneavoastră, la întâmplare. Acest text n-a fost sugestia mea. Așa e?
― Da.

Lanning îi dădu cartea robotului EZ-27.

Profesorul tresări:
― Nu! E o carte valoroasă!

Lanning își înălță sprâncenele și acestea arătau ca o glazură păroasă de nucă de cocos. Spuse:
― Easy nu are deloc de gând să rupă cartea în două, ca faptă de vitejie, vă asigur. Poate să umble cu o carte la fel de atent ca și dumneavoastră. Continuă, Easy.
― Mulțumesc, domnule, spuse Easy.

Apoi, răsucind ușor mormanul de metal, adăugă:
― Cu permisiunea dumneavoastră, domnule profesor Goodfellow.

Profesorul se holbă, apoi spuse:
― Da... da, desigur.

Mișcându-și încet și sigur degetele, Easy întorcea paginile cărții, privind pagina din stânga, apoi pe cea din dreapta; întorcea pagina, privea la stânga, apoi la dreapta; întorcea pagina și așa mai departe, minute în șir.

Conștiința puterii lui părea să micșoreze până și încăperea mare, cu pereți din ciment, în care se aflau, și să-i reducă pe cei doi oameni ce-l urmăreau la ceva mult mai mic decât mărimea naturală.

Goodfellow murmură:
― Lumina nu e prea bună.
― Nu-i nimic.

Apoi, ceva mai tăios:
― Dar ce face?
― Răbdare, domnule.

În sfârșit, fu întoarsă și ultima pagină. Lanning întrebă:
― Ei, Easy?

Robotul spuse:
― Este o carte foarte corectă și sunt puține lucruri de semnalat. Pe rândul 22, pagina 27, cuvântul "pozitiv" este scris p-o-i-z-t-i-v. Virgula din rândul 6, pagina 32 este inutilă, în timp ce ar fi trebuit pusă una pe rândul 13 de la pagina 54. Semnul plus din ecuația XIV-2 de la pagina 337 ar trebui să fie minus, dacă trebuie să corespundă cu celelalte ecuații...
― Stai! Stai! strigă profesorul. Ce face?
― Face? îl îngână Lanning, dintr-o dată nervos. Păi, omule, a și făcut! A corectat cartea.
― A corectat-o?
― Da. În scurtul timp care i-a trebuit ca să întoarcă paginile, a observat toate greșelile de scriere, gramatică și punctuație. A observat greșeli în ordinea cuvintelor și a descoperit nepotriviri. Și va reține aceste informații, la perfecție, un timp nedefinit.

Gura profesorului era deschisă. Se îndepărtă repede de Lanning și de Easy și se înapoie la fel de repede. Își încrucișă brațele pe piept și îi privi. În cele din urmă, spuse:
― Adică, ăsta e un robot pentru corectură?
― Printre altele, încuviință Lanning.
― Dar de ce mi-l arătați mie?
― Ca să mă ajutați să-i conving pe cei de la universitate să-l ia și să-l întrebuințeze.
― Pentru corecturi?
― Printre altele, repetă Lanning răbdător.

Profesorul își încreți fața ciupită într-un fel de neîncredere amară:
― Dar e ridicol!
― De ce?
― Universitatea n-o să-și poată permite niciodată să cumpere această jumătate de tonă... cred că are pe puțin atât... acest corector de jumătate de tonă.
― Nu face numai corectură. Pregătește rapoarte din ciorne, completează formulare, servește drept dosar cu memorie perfectă, sortează hârtii...
― Fleacuri!

***

Lanning spuse:
― Deloc, așa curți o să vă arăt într-o clipă. Dar cred că putem vorbi despre asta mai confortabil în biroul dumneavoastră, dacă nu aveți nimic împotrivă.
― Nu, sigur că nu, începu profesorul, mecanic, și făcu un pas ca și cum ar fi vrut să se întoarcă. Apoi izbucni:
― Dar robotul... nu putem lua robotul. Zău, doctore, va trebui să-l împachetați la loc.
― E timp destul. Îl putem lăsa pe Easy aici.
― Nesupravegheat?
― De ce nu? Știe unde trebuie să stea. Domnule profesor Goodfellow, trebuie să înțelegeți că un robot este mult mai de încredere decât o ființă umană.
― Dar eu răspund pentru orice stricăciune...
― Nu va fi nici o stricăciune, vă garantez. Uitați, suntem după orele de program. Îmi închipui că nu mai așteptați pe nimeni aici, până mâine dimineață. Camionul și cei doi oameni ai mei sunt afară. Corporația își asumă răspunderea pentru orice neplăcere ar apărea. Nu va apărea nici una. Numiți asta o demonstrație de încredere în robot.

Profesorul se lăsă condus afară din depozit. Nu se simți pe de-a-ntregul liniștit nici în propriul birou, cu cinci etaje mai sus. Cu o batistă albă își șterse picăturile de sudoare de pe frunte.
― După cum știți foarte bine, dr. Lanning, există legi împotriva folosirii roboților pe suprafața Pământului, atrase el atenția.
― Legile, domnule profesor Goodfellow, nu sunt simple. Roboții nu pot fi folosiți pe străzile publice sau în clădirile publice. Nu pot fi folosiți pe terenuri particulare sau în clădiri particulare decât cu anumite restricții care, de obicei, se dovedesc prohibitive. Totuși, universitatea este o instituție mare și particulară, care are de obicei tratament preferențial. Dacă robotul este folosit într-o singură cameră, doar în scopuri teoretice, dacă se respectă anumite restricții și dacă oamenii care au ocazia să intre în încăpere cooperează pe deplin, ne încadrăm în lege.
― Dar atâta bătaie de cap doar pentru niște corecturi?
― Aplicațiile sunt infinite, domnule profesor. Până acum, munca roboților a fost folosită doar pentru a ușura munca fizică. Nu există oare și trudă intelectuală? Când un profesor, capabil de cea mai folositoare gândire creatoare, este obligat să petreacă două săptămâni obositoare verificând corectitudinea rândurilor tipărite, iar eu vă ofer o mașină care poate face asta în treizeci de minute, astea sunt fleacuri?
― Dar prețul...
― Prețul nu trebuie să vă preocupe. Nu-l puteți cumpăra pe EZ-27. Corporația nu-și vinde produsele. Dar universitatea poate să-l închirieze pe EZ-27 pentru o mie de dolari pe an ― mult mai puțin decât prețul unui singur spectrograf cu microunde cu adaptare pentru înregistrare continuă.

Goodfellow părea buimăcit. Lanning exploată acest avantaj, spunând:
― Vă rog doar să-l propuneți grupului care ia deciziile aici. Aș fi bucuros să le vorbesc, dacă doresc mai multe informații.
― Păi, spuse Goodfellow cu îndoială, pot să-l prezint la ședința de săptămâna viitoare a Senatului. Totuși, nu vă pot promite mare lucru.
― Desigur, spuse Lanning.

***

Avocatul apărării era scund și masiv și avea o atitudine arogantă, al cărei efect era scoaterea în evidență a bărbiei lui duble. Se uită fix la profesorul Goodfellow, odată ce martorul îi fusese predat, și spuse:
― Cam ușor ați fost de acord, nu-i așa?

Profesorul zise iute:
― Cred că eram nerăbdător să scap de dr. Lanning. Aș fi fost de acord cu orice.
― Cu intenția de a renunța la idee după plecarea lui?
― Păi...
― Cu toate acestea ați prezentat problema într-o ședință a Consiliului de administrație al Senatului Universității.
― Da, am prezentat-o.
― Așa că ați aprobat, cu bună credință, sugestiile dr. Lanning. Doar nu glumeați. De fapt, ați fost de acord din toată inima, nu-i așa?
― Am respectat doar procedurile obișnuite.
― De fapt, nu erați atât de supărat în privința robotului, așa cum pretindeți acum că ați fi fost. Cunoașteți cele Trei Legi ale Roboticii și le cunoșteați în timpul întrevederii cu dr. Lanning.
― Ei bine, da.
― Și ați fost întru totul de acord să lăsați un robot în libertate și nesupravegheat.
― Dr. Lanning m-a asigurat...
― Cu siguranță că nu ați fi acceptat asigurările lui dacă ați fi avut cea mai mică bănuială că robotul ar putea fi cât de cât periculos.

Profesorul începu, tăios:
― Am toată încrederea în cuvântul...
― Asta-i tot, spuse apărarea pe neașteptate.

În timp ce profesorul Goodfellow, mai mult decât șifonat, luă loc, judecătorul Shane se aplecă înainte și spuse:
― Deoarece nu sunt robotician, aș fi foarte recunoscător să știu exact ce sunt cele Trei Legi ale Roboticii. Ar fi amabil dr. Lanning să le citeze, în folosul instanței?

Dr. Lanning păru efectiv uluit. Aproape că își ciocni capul de cel al femeii cu părul cărunt de lângă el. Apoi se ridică și femeia privi și ea în sus, fără nici o expresie. Dr. Lanning spuse:
― Foarte bine, domnule judecător.

Făcu o pauză, ca și cum ar fi avut de gând să se lanseze într-o cuvântare, și spuse, cu o claritate plină de zel:
― Prima Lege: un robot nu are voie să facă rău unei ființe umane sau, prin inacțiune, să permită ca unei ființe umane să i se facă rău. A Doua Lege: un robot trebuie să se supună ordinelor date lui de ființele umane, cu excepția cazurilor când aceste ordine vin în contradicție cu Prima Lege. A Treia Lege: un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Prima sau cu a Doua Lege.
― Înțeleg, spuse judecătorul, notând rapid. Aceste Legi sunt încorporate în orice robot, nu-i așa?
― În fiecare. Asta poate fi confirmat de orice robotician.
― Și, concret, în robotul EZ-27?
― Da, domnule judecător.
― Probabil că vi se va cere să repetați aceste declarații sub jurământ.
― Sunt gata s-o fac, domnule judecător.

Se așeză din nou.

Dr. Susan Calvin, robopsiholog șef al Corporației ― femeia cu părul cărunt de lângă Lanning ― își privi șeful direct fără bunăvoință, dar de regulă nu manifesta bunăvoință față de nici o ființă omenească. Spuse:
― Mărturia lui Goodfellow a fost adevărată, Alfred?
― Absolut, bombăni Lanning. Nu era chiar atât de nervos în privința robotului și era destul de nerăbdător să facă afaceri cu mine, când a auzit prețul. Dar nu pare să fie nici o denaturare radicală.

Dr. Calvin spuse gânditoare:
― Ar fi fost mai înțelept să punem un preț mai mare de o mie.
― Eram nerăbdători să-l plasăm pe Easy.
― Știu. Poate prea nerăbdători. Vor face să pară că am avut un motiv ascuns.

Lanning era exasperat:
― Am avut. Am recunoscut asta la ședința Senatului Universității.
― Pot face să pară că am mai avut un motiv, pe lângă cel pe care I-am recunoscut.

Scott Robertson, fiul întemeietorului Corporației de Roboți din Statele Unite și încă deținător al majorității acțiunilor, se aplecă din cealaltă parte a dr. Calvin și spuse într-un fel de șoaptă răstită:
― De ce nu-l aduceți pe Easy să vorbească, să știm cum stăm?
― Știi că nu poate vorbi despre asta, domnule Robertson.
― Obligați-l. Sunteți psiholog, dr. Calvin. Obligați-l!
― Dacă eu sunt psihologul, domnule Robertson, spuse Susan Calvin cu răceală, lăsați-mă pe mine să hotărăsc. Robotul meu nu va fi obligat să facă nimic, cu prețul avarierii lui.

Robertson se încruntă și ar fi răspuns, dar judecătorul Shane bătea cu ciocănelul într-un mod politicos și tăcură în silă.

Francis J. Hart, șeful Departamentului de Engleză și decan al facultății, era la bară. Era un om rotofei, îmbrăcat pedant, în haine negre cu o croială conservatoare, și avea câteva șuvițe de păr ce-i traversau creștetul roz. Se rezemă în scaunul martorului, cu mâinile încrucișate simplu în poală și etalând, din când în când, un zâmbet cu buzele strânse. El spuse:

― Primul meu contact cu problema robotului EZ-27 a fost cu ocazia sesiunii Comitetului Executiv al Senatului Universității, când acest subiect a fost prezentat de domnul profesor Goodfellow. După aceea, pe zece aprilie anul trecut, am avut o ședință specială pe această temă, pe care am prezidat-o eu.
― S-a întocmit procesul-verbal al ședinței Comitetului Executiv? Al ședinței speciale, adică?
― Păi, nu. A fost o ședință foarte neobișnuită.

Decanul zâmbi scurt:
― Ne-am gândit să rămână confidențială.
― Ce s-a aflat la ședință?

***

Decanul Hart nu se simțea foarte bine ca președinte al acestei ședințe. Nici ceilalți membri adunați nu păreau foarte calmi. Doar dr. Lanning era împăcat cu el însuși. Înfățișarea lui deșirată și claia de păr alb care îl încununa îi amintea lui Hart de portretele lui Andrew Jackson.

Mostre ale muncii robotului erau împrăștiate în mijlocul mesei, iar în mâinile profesorului de chimie fizică Minott se afla copia unui grafic întocmit de robot. Buzele chimistului erau strânse, în semn de evidentă aprobare.

Hart își drese vocea și spuse:
― Pare să nu fie nici o îndoială că robotul poate efectua anumite munci de rutină cu suficientă competență. M-am uitat peste astea, de exemplu, chiar înainte de a veni aici, și e foarte greu să găsești greșeli.

Luă o coală editorială, de vreo patru ori mai lungă decât o pagină de carte obișnuită. Era o coală de șpalt, care trebuia să fie corectată de autori înainte ca textul să fie aranjat în pagină. Pe ambele margini ale șpaltului erau semne de corectură, clare și extraordinar de lizibile. Din când în când câte un cuvânt era barat, iar pe margine era înlocuit cu un cuvânt nou, scris atât de fin și de clar, încât ar fi putut fi luat cu ușurință drept cuvânt tipărit. Unele corecturi erau cu culoare albastră, ca să arate că greșeala inițială fusese a autorului, câteva cu roșu, când greșise tipograful.
― De fapt, spuse Lanning, este aproape imposibil să găsiți vreo greșeală, dr. Hart. Sunt sigur că toate corecturile sunt perfecte, în măsura în care a fost perfect manuscrisul. Dacă manuscrisul pentru care a fost corectat acest șpalt avea greșeli de fond, nu de limbă, robotul nu are competența să-l corecteze.
― Suntem de acord cu asta. Totuși, robotul a corectat ordinea cuvintelor din când în când și eu nu cred că regulile limbii engleze sunt atât de rigide încât să fim siguri că în fiecare caz alegerea robotului a fost cea corectă.
― Creierul pozitronic al lui Easy, spuse Lanning, arătându-și dinții lați într-un zâmbet, a fost modelat pentru a conține toate lucrările standard pe această temă. Sunt sigur că nu puteți indica un caz în care alegerea robotului a fost absolut greșită.

Profesorul Minott își ridică ochii de pe graficul pe care îl ținea încă în mâini:
― Întrebarea mea, dr. Lanning, este de ce ne trebuie un robot, având în vedere toate dificultățile în relațiile cu publicul pe care le-ar atrage. Știința automatizării a ajuns cu siguranță la nivelul la care compania dumneavoastră ar putea proiecta o mașină, un calculator obișnuit, de un tip cunoscut și acceptat de public, care să corecteze șpalturi.
― Sunt sigur că am putea, spuse Lanning rece, dar o astfel de mașină ar cere ca șpalturile să fie traduse în simboluri speciale sau, cel puțin, transcrise pe benzi. Orice corectură ar apărea în simboluri. Ați avea nevoie să angajați oameni pentru traducerea cuvintelor în simboluri și a simbolurilor în cuvinte. Mai mult, un asemenea calculator n-ar mai putea face altă muncă. N-ar putea pregăti graficul pe care-l țineți în mână, de exemplu.

Minott mârâi.

***

Lanning continuă:
― Caracteristica robotului pozitronic constă în flexibilitatea lui. Poate efectua o mulțime de munci. Este proiectat ca un om, așa că poate folosi toate uneltele și mașinile care, la urma urmei, au fost proiectate să fie folosite de om. Vă poate vorbi și îi puteți vorbi. De fapt, puteți discuta cu el, până la un punct. Comparat chiar cu un robot simplu, un calculator obișnuit, fără creier pozitronic, este doar o mașină greoaie de adunat.

Goodfellow își ridică ochii și spuse:
― Dacă vom discuta toți cu robotul, ce șanse avem să-l derutăm? Presupun că nu are capacitatea de a absorbi o cantitate infinită de date.
― Nu, nu are. Dar ar rezista cinci ani de utilizare normală. Va ști când trebuie curățat, iar compania va face asta fără plată.
― Compania?
― Da. Compania își rezervă dreptul de a întreține robotul, pe lângă obligațiile sale obișnuite. Este unul din motivele pentru care menținem controlul asupra roboților noștri pozitronici și îi închiriem, mai degrabă decât să-i vindem; când îndeplinește funcții obișnuite, orice robot poate fi dirijat de orice om. În afara funcțiilor lui obișnuite, un robot are nevoie de o mână de expert și noi o asigurăm. De exemplu, oricare dintre dumneavoastră ar putea curăța un robot EZ într-o anumită măsură, spunându-i să uite o informație sau alta. Dar trebuie să fiți absolut siguri că nu ați formulat ordinul într-un mod care l-ar face să uite prea mult sau prea puțin. Putem detecta dacă s-a procedat astfel, deoarece există dispozitive de siguranță încorporate. Oricum, pentru că robotul nu are nevoie să fie curățat când își face munca obișnuită sau alte lucruri fără importanță, nu se ridică nici o problemă.

***

Decanul Hart își atinse capul, ca pentru a se asigura că șuvițele lui pieptănate cu grijă sunt distribuite în mod egal, și spuse:
― Abia așteptați să luăm mașina. Totuși, pentru Corporație, este o situație în care pierde. O mie pe an este un preț ridicol. Oare sperați ca în felul ăsta să închiriați alte mașini de acest tip altor universități, la un preț mai rezonabil?
― Bineînțeles că sperăm, spuse Lanning.
― Dar chiar și așa, numărul de mașini pe care le-ați putea închiria este limitat. Mă îndoiesc că ați putea întocmi o ofertă de preț.

Lanning își puse coatele pe masă și se aplecă hotărât înainte:
― Ca s-o spun direct, domnilor: roboții nu pot fi folosiți pe Pământ, cu excepția anumitor cazuri, din cauza prejudecății unei părți a publicului față de ei. U.S. Robots este o corporație de mare succes numai pe piețele extraterestre și de zboruri spațiale, ca să nu mai vorbim de sucursalele noastre de calculatoare. Totuși, dorim mai mult decât un profit. Credința noastră fermă este că folosirea roboților pe Pământ va însemna o viață mai bună pentru toți, în cele din urmă, chiar dacă la început ar apărea un anumit dezechilibru economic.

Sindicatele sunt, bineînțeles, împotriva noastră, dar putem aștepta cu siguranță cooperarea marilor universități. Robotul, Easy, vă va ajuta eliberându-vă de truda din învățământ, asumându-și, dacă-mi permiteți, rolul de corector pentru dumneavoastră. Alte universități și instituții de cercetare vor urma exemplul dumneavoastră și, dacă totul va merge bine, poate că atunci alți roboți, de alte tipuri, pot fi plasați în alte locuri, iar obiecțiile publicului față de ei vor fi înlăturate una câte una.

Minott murmură:
― Astăzi Universitatea de Nord-Est, mâine lumea.

***

Mânios, Lanning îi șopti lui Susan Calvin:
― N-am fost chiar atât de elocvent, iar ei n-au fost chiar atât de șovăitori. La o mie pe an, se aruncau să-l ia pe Easy. Profesorul Minott mi-a spus că n-a văzut niciodată un lucru mai frumos decât graficul pe care-l ținea în mână și că nu era nici o greșeală pe șpalt sau în altă parte. Hart a recunoscut de bună-voie.

Ridurile verticale severe de pe fața dr. Calvin nu se înmuiară:
― Ar fi trebuit să ceri mai mulți bani decât pot ei plăti, Alfred, și să-i lași să te convingă să scazi prețul.
― Poate, mârâi el.

Acuzarea încă nu terminase cu profesorul Hart:
― După ce dr. Lanning a plecat, ați votat pentru acceptarea robotului EZ-27?
― Da, am votat.
― Cu ce rezultat?
― Pentru acceptare, cu vot majoritar.
― Ce credeți că a influențat votul?

Apărarea obiectă imediat.

Acuzarea reformula întrebarea:
― Ce v-a influențat pe dumneavoastră personal în votul individual? Cred că ați votat pentru.
― Am votat pentru, da. Am făcut așa, mai ales pentru că am fost impresionat de atitudinea dr. Lanning, că era datoria noastră, ca membri ai conducerii intelectuale a lumii, să permitem roboticii să ajute omenirea în rezolvarea problemelor sale.
― Cu alte cuvinte, dr. Lanning v-a convins.
― Asta îi e meseria. A făcut-o foarte bine.
― Martorul este al dumneavoastră.

Apărarea păși spre scaunul martorului și îl privi stăruitor un moment prelungit pe profesorul Hart. Spuse:
― În realitate, erați destul de nerăbdători să-l aveți pe robotul EZ-27 în folosință, nu-i așa?
― Ne-am gândit că, dacă poate face treaba, ar putea fi folositor.
― Dacă poate face treaba? Înțeleg că ați examinat mostrele primei lucrări efectuate de robotul EZ- 27, cu deosebită grijă, în ziua ședinței de care tocmai ați pomenit.
― Da, așa e. Deoarece munca mașinii avea legătură mai ales cu întrebuințarea limbii engleze și deoarece acesta este domeniul meu de competență, mi s-a părut logic să fiu eu cel ales pentru examinarea lucrării.
― Foarte bine. Era ceva expus pe masă, la ora ședinței, mai puțin satisfăcător? Am aici tot materialul ca probe. Puteți arăta un singur detaliu nesatisfăcător?
― Păi...
― Este o simplă întrebare. Există un singur detaliu nesatisfăcător? Dumneavoastră l-ați examinat. Există?

Profesorul de limba engleză se încruntă:
― Nu există.
― Am și niște mostre din munca efectuată de robotul EZ-27 în timpul celor paisprezece luni de folosință la Nord-Est. Vreți să le examinați și să-mi spuneți dacă e ceva în neregulă cu ele, în cel mai mic amănunt?

Hart izbucni:
― Când a făcut într-adevăr o greșeală, a fost o frumusețe.
― Răspundeți la întrebarea mea, tună apărarea, și numai la întrebarea pe care v-o pun! E ceva în neregulă cu acest material?

Decanul Hart privi cu atenție fiecare detaliu:
― Ei bine, nimic.
― În afara problemei pentru care suntem aici, aveți cunoștință de vreo greșeală din partea lui EZ-27?
― În afara problemei pentru care are loc această judecată, nu.

***

Apărarea își drese vocea ca și cum ar fi semnalat sfârșitul de paragraf. Spuse:
― Acum, despre votul care hotăra dacă robotul EZ-27 urma să fie folosit sau nu. Ați spus că majoritatea a fost pentru. Care a fost proporția în realitate?
― Treisprezece la unu, după câte îmi amintesc.
― Treisprezece la unu! Mai mult decât simplă majoritate, nu credeți?
― Nu, domnule! se revoltă pedanteria decanului Hart. În limba engleză, cuvântul "majoritate" înseamnă "mai mult de jumătate". Treisprezece din paisprezece înseamnă majoritate, nimic mai mult.
― Dar una aproape unanimă.
― O majoritate totuși!

Apărarea schimbă tonul:
― Și cine a fost singurul care s-a abținut?

Decanul Hart păru vizibil jenat:
― Domnul profesor Simon Ninheimer.

Apărarea se prefăcu mirată:
― Domnul profesor Ninheimer? Șeful Departamentului de Sociologie?
― Da, domnule.
― Reclamantul?!
― Da, domnule.

Apărarea își strânse buzele:
― Cu alte cuvinte, reiese că omul care intentează acțiune pentru plata a 750.000 dolari daune contra clientului meu, Corporația de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite, a fost singurul care s-a opus de la început folosirii robotului... chiar dacă toți ceilalți din Comitetul Executiv al Senatului Universității au fost convinși că era o idee bună.
― A votat împotriva moțiunii, după cum avea dreptul.
― În descrierea pe care ați făcut-o ședinței n-ați pomenit de nici o remarcă făcută de domnul profesor Ninheimer. A făcut vreuna?
― Cred că a vorbit.
― Credeți?
― Ei bine, da, a vorbit.
― Împotriva folosirii robotului?
― Da.
― A fost violent în privința asta?

Decanul Hart făcu o pauză:
― A fost vehement.

Apărarea își recăpătă încrederea în sine:
― De când îl cunoașteți pe domnul profesor Ninheimer, domnule decan Hart?
― De vreo doisprezece ani.
― Suficient de bine?
― Așa aș spune, da.
― Cunoscându-l, deci, ați spune că e genul de om care ar continua să poarte pică unui robot, cu atât mai mult cu cât un vot împotrivă a...

Acuzarea întrerupse restul întrebării, obiectând cu indignare și vehemență. Apărarea făcu semn martorului să ia loc, iar judecătorul Shane anunță pauza de prânz.

***

Robertson își rupse sandvișul. Corporația nu va pieri dintr-o pierdere de trei sferturi de milion, dar această pierdere nu-i va face nici un bine. Mai mult, era conștient că va fi o nereușită mult mai costisitoare pe termen lung, în relațiile cu publicul.

Spuse cu amărăciune:
― La ce bun toată afacerea asta, despre modul în care a ajuns Easy la universitate? Ce speră ei să câștige?

Avocatul apărării spuse calm:
― O judecată este ca un joc de șah, domnule Robertson. De obicei, câștigător este cel care poate vedea câteva mutări în avans, iar prietenul meu de la masa acuzării nu este un începător. Ei pot pretinde daune, asta nu-i o problemă. Principalul lor efort constă în anticiparea apărării noastre. Cred că se bazează pe faptul că noi vom încerca să arătăm că Easy n-ar fi putut în nici un caz că comită ultrajul ― din cauza Legilor Roboticii.
― În regulă, spuse Robertson, asta și este apărarea noastră. Una absolut impenetrabilă.
― Pentru un inginer robotician. Nu neapărat și pentru un judecător. Ei se plasează pe o poziție de pe care pot demonstra că robotul EZ-27 nu era un robot obișnuit. Era primul de acest tip oferit publicului. Era un model experimental, care avea nevoie de testare în condiții de exploatare normală, iar universitatea era singurul loc potrivit pentru o testare de acest fel. Asta ar părea acceptabil în lumina eforturilor deosebite ale dr. Lanning de a plasa robotul și a acordului Corporației de a-l închiria pentru o sumă atât de mică. Atunci acuzarea ar argumenta că testarea în condiții de exploatare normală a dovedit că Easy este un eșec. Acum, înțelegeți care e rostul celor ce se petrec aici?
― Dar EZ-27 era un model în perfectă stare, susținu Robertson. Era al douăzeci și șaptelea în fabricație.
― Ceea ce este într-adevăr un punct slab, spuse apărarea cu seriozitate. Ce a fost în neregulă la primii douăzeci și șase? Ceva a fost, cu siguranță. De ce n-ar fi ceva în neregulă și la al douăzeci și șaptelea?
― Nu era nimic în neregulă cu primii douăzeci și șase, doar că nu erau destul de competenți pentru această muncă. Acelea erau primele creiere pozitronice de tipul respectiv și s-au făcut cam la nimereală. Dar cele Trei Legi erau încorporate în toate! Nici un robot nu este atât de imperfect, încât să nu aibă încorporate cele Trei Legi.
― Dr. Lanning mi-a explicat asta, domnule Robertson, și sunt dispus să-l cred. Totuși, judecătorul s-ar putea să nu fie dispus. Așteptăm o hotărâre din partea unui om cinstit și inteligent, care nu cunoaște deloc robotica și deci poate fi indus în eroare. De exemplu, dacă dumneavoastră, dr. Lanning sau dr. Calvin, ați spune la bară că niște creiere pozitronice s-au construit "la nimereală", cum tocmai ați declarat, acuzarea v-ar sfâșia în interogatoriul încrucișat. Nimic n-ar mai salva cazul nostru. Așa ceva trebuie evitat.

Robertson mârâi:
― Dacă Easy ar vorbi...!

Apărarea dădu din umeri:
― Un robot nu poate fi martor, așa că nu ne-ar folosi la nimic.
― Cel puțin am ști ce s-a întâmplat. Am ști cum a ajuns să facă așa ceva.

Susan Calvin se aprinse. Un roșu spălăcit i se răspândi pe obraji, iar vocea ei avea o urmă de căldură:
― Știm cum a ajuns Easy să facă așa ceva. I s-a ordonat! Am explicat asta avocatului și acum o să vă explic dumneavoastră.
― I s-a ordonat, de către cine? întrebă Robertson sincer uimit. Nimeni nu-i spunea niciodată nimic, se gândi el cu ciudă. Oamenii ăștia de la cercetare consideră că ei sunt proprietarii Corporației, Dumnezeule!
― De către reclamant, spuse dr. Calvin.
― De ce, pentru numele lui Dumnezeu?
― Încă nu știu. Poate doar ca să putem fi dați în judecată, ca el să poată câștiga niște bani gheață.

Când spuse asta, în ochii ei licăriră scântei albastre.
― Atunci de ce nu spune Easy așa?
― Nu e clar? I s-a ordonat să tacă în legătură cu această problemă.
― De ce ar fi clar? întrebă Robertson cu brutalitate.
― Ei bine, pentru mine e clar. Psihologia robotului este profesiunea mea. Dacă Easy nu răspunde la întrebări directe asupra acestei probleme, va răspunde la unele ocolitoare. Măsurând ezitarea crescută din răspunsurile lui pe măsură ce se apropie de întrebarea-cheie, măsurând zona de confuzie și intensitatea contrapotențialelor create, este posibil să se spună, cu precizie științifică, dacă tulburările lui sunt urmarea unui ordin de a nu vorbi, care se bazează pe Prima Lege. Cu alte cuvinte, i s-a spus că, dacă vorbește, i se va face rău unei ființe omenești. Probabil detestabilului profesor Ninheimer, reclamantul, care pentru robot pare o ființă omenească.
― Păi atunci, spuse Robertson, nu poți demonstra că, dacă tace, i se va face rău Corporației?
― Corporația nu este o ființă omenească, iar Prima Lege a roboticii nu recunoaște o corporație drept persoană, așa cum fac legile obișnuite. În afară de asta, ar fi periculos să încercăm să înlăturăm acest tip de inhibiție. Persoana care a impus-o ar putea-o înlătura cu mai puține riscuri, deoarece considerentele robotului în această privință sunt concentrate asupra acestei persoane. Orice altă intervenție...

Dădu din cap și deveni aproape pătimașă:
― Nu voi permite să i se facă rău robotului!

Lanning o întrerupse, cu aerul că face o mare descoperire:
― Mie mi se pare că nu trebuie decât să dovedim că un robot e incapabil de fapta pentru care e acuzat Easy. Putem face asta.
― Exact, spuse apărarea cu necaz. Voi puteți face asta. Singurii martori care pot depune mărturie despre natura lui Easy și despre starea lui de spirit sunt salariații Corporației de Roboți din Statele Unite. Este imposibil ca judecătorul să accepte mărturia lor ca imparțială.
― Cum poate nega expertiza?
― Refuzând să se lase convins de ea. Este dreptul lui, ca judecător. Pe lângă alternativa ca un om ca profesorul Ninheimer să-și ruineze cu bună-știință propria reputație, chiar și pentru o sumă considerabilă de bani, judecătorul nu va accepta amănuntele tehnice ale inginerilor dumneavoastră. La urma urmei, judecătorul e și el om. Dacă trebuie să aleagă între un om care face un lucru imposibil și un robot care face un lucru imposibil, mai mult ca sigur că va hotărî în favoarea omului.
― Un om poate face un lucru imposibil, spuse Lanning, pentru că nu cunoaștem complexitatea minții umane și nu știm ce anume, într-o minte umană, este imposibil sau nu. Știm ceea ce într-adevăr este imposibil pentru un robot.
― Ei bine, vom vedea dacă-l putem convinge pe judecător de asta, spuse apărarea obosită.
― Dacă este așa cum spuneți dumneavoastră, tună Robertson, nu văd cum îl veți putea convinge.
― Vom vedea.. Este bine să cunoaștem și să fim conștienți de dificultăți, dar să nu fim prea abătuți. Și eu am încercat să prevăd câteva mutări la jocul de șah.

Cu o înclinare ceremonioasă din cap în direcția robopsihologului, adăugă:
― Cu ajutorul doamnei aici de față.

Lanning privi de la unul la altul și spuse:
― Ce dracu' e asta?

Dar ușierul își vârî capul în încăpere și anunță, cu respirația cam tăiată, că procesul urma să reînceapă.

Își ocupară locurile, cercetându-l pe cel care provocase tot necazul.

Simon Ninheimer avea părul vâlvoi, de culoarea nisipului, o față ce se îngusta sub un nas coroiat înspre o bărbie ascuțită și un obicei de a ezita uneori înaintea cuvintelor-cheie din conversație, ceea ce-i dădea aerul unui om care caută o precizie aproape insuportabilă. Când spunea: "Soarele răsare la... hm... răsărit", erai sigur că se gândise și la posibilitatea ca, uneori, soarele să răsară la apus.

Acuzarea începu:
― V-ați opus folosirii robotului EZ-27 de către universitate?
― Da, domnule.
― De ce anume?
― Mi s-a părut că nu înțelegem... hm... motivele Corporației de Roboți din Statele Unite, în totalitate. N-am avut încredere în nerăbdarea lor de a ne plasa robotul.
― Ați considerat că poate face munca pe care se spune că a fost proiectat s-o facă?
― Știu sigur că nu putea.
― Vreți să vă expuneți motivele?

***

Cartea lui Simon Ninheimer, intitulată "Tensiunile sociale implicate în zborul spațial și rezolvarea lor" era în lucru de opt ani. Pasiunea pentru precizie a lui Ninheimer nu se limita numai la modul lui de exprimare, iar într-un subiect ca sociologia, aproape inerent imprecis, asta l-a lăsat fără suflu.

Chiar cu materialul în șpalturi, nu simțea nici o satisfacție. Mai degrabă invers. Privind colile lungi de hârtie, simțea doar dorința de a răvăși rândurile șpaltului și de a le aranja din nou, altfel.

Jim Baker, preparator, care urma să devină în curând profesor asistent de sociologie, l-a găsit pe Ninheimer, la trei zile după ce prima grămadă de șpalturi sosise de la tipar, privind îngândurat teancul de hârtie. Șpalturile veniseră în trei copii: una, ca s-o corecteze Ninheimer, una pentru Baker, ca s-o corecteze separat, și a treia, pe care era scris "Original", care trebuia să cuprindă corecturile finale, o combinație a celor făcute de Ninheimer și de Baker, după o discuție în care eventualele conflicte și neînțelegeri să fie eliminate. Aceasta fusese politica lor la cele câteva lucrări la care colaboraseră în ultimii trei ani și funcționase bine.

Baker, tânăr și cu voce insinuantă, avea în mână șpalturile lui. Spuse iute:
― Am terminat primul capitol și sunt câteva perle tipografice.
― Primul capitol are întotdeauna din astea, spuse Ninheimer distant.
― Vreți să vă uitați acum?

Ninheimer își concentră atenția asupra lui Baker:
― N-am lucrat deloc la șpalturi, Jim. Nu cred că o să mă deranjez.

Baker păru surprins:
― Nu vă deranjați?

Ninheimer își strânse buzele:
― M-am interesat de... hm... repartizarea programului de lucru al mașinii. La urma urmei, de la început a fost... hm... pregătit să fie corector. Au întocmit un program.
― Mașina? Adică Easy?
― Cred că ăsta e numele stupid care i s-a dat.
― Dar, dr. Ninheimer, credeam că sunteți contra!
― Se pare că sunt singurul care procedează astfel. Poate că ar trebui să... hm... profit.
― O! Păi atunci, mi se pare că am pierdut timpul cu acest prim capitol, spuse tânărul cu tristețe.
― Nu l-ai pierdut. Putem compara rezultatul mașinii cu al tău, ca verificare.
― Dacă doriți, dar...
― Da?
― Mă îndoiesc că găsim ceva greșit în ce face Easy. Se presupune că nu greșește niciodată.
― Nu neg, spuse Ninheimer sec.

***

Patru zile mai târziu, capitolul întâi a fost din nou adus de Baker. De data asta era copia lui Ninheimer, tocmai ieșită din anexa specială care fusese construită ca să-l adăpostească pe Easy și echipamentul pe care-l folosea acesta.
Baker triumfa:
― Dr. Ninheimer, nu numai că a prins tot ce am găsit eu, dar a găsit și vreo duzină de greșeli care mi-au scăpat! Toată treaba i-a luat douăsprezece minute!

Ninheimer își aruncă privirea peste teancul cu însemnările și simbolurile de pe margini, tipărite clar. Spuse:
― Nu este așa de completă cum am fi făcut-o noi doi. Noi am fi introdus un pasaj despre lucrarea lui Suzuki referitoare la efectele neurologice ale gravitației reduse.
― Adică lucrarea lui din "Analize sociologice"?
― Desigur.
― Ei, nu-i puteți cere imposibilul lui Easy. Nu poate citi literatura pentru noi.
― Îmi dau seama. De fapt, am pregătit fragmentul. Vreau să consult mașina și să mă asigur că știe cum... hm... să umble cu inserturile.
― Va ști.
― Prefer să mă asigur.

Ninheimer a trebuit să-și programeze o întâlnire cu Easy, apoi a obținut doar cincisprezece minute, seara târziu.

Dar cele cincisprezece minute s-au dovedit a fi mai mult decât suficiente. Robotul EZ-27 a înțeles imediat cum stă treaba cu inserturile.

Ninheimer s-a simțit jenat, pentru prima oară în contact direct cu robotul. Aproape automat, ca și cum acesta ar fi fost om, s-a pomenit că întreabă:
― Sunteți mulțumit de munca dumneavoastră?
― Foarte mulțumit, domnule profesor Ninheimer, spuse Easy grav, iar fotocelulele care erau ochii lui luciră în culoarea lor normală, roșu închis.
― Mă cunoașteți?
― Din faptul că îmi aduceți material suplimentar pentru a fi inclus în șpalturi, reiese că sunteți autorul. Numele autorului, bineînțeles, se află în partea de sus a fiecărei coli de șpalt.
― Înțeleg. Deci faceți... hm... deducții. Spuneți-mi ― nu putu el să reziste ― ce părere aveți până acum despre carte?

Easy spuse:
― Găsesc că e foarte plăcut să lucrez la ea.
― Plăcut? Ãsta e un cuvânt ciudat pentru... hm... un mecanism fără emoții. Mi s-a spus că nu aveți emoții.
― Cuvintele din cartea dumneavoastră se potrivesc circuitelor mele, explică Easy. Creează contrapotențiale puține sau deloc. Conexiunile mele cerebrale traduc acest fapt mecanic într-un cuvânt precum "plăcut". Contextul emoțional este întâmplător.
― Înțeleg. De ce găsiți cartea mea plăcută?
― Se ocupă de ființe omenești, domnule profesor, și nu de materii anorganice sau de simboluri matematice. Cartea dumneavoastră încearcă să înțeleagă ființele umane și să ajute la sporirea fericirii umane.
― Și asta încercați dumneavoastră să faceți și astfel cartea mea corespunde circuitelor dumneavoastră? Așa este?
― Exact, domnule profesor.

Cele cincisprezece minute se terminaseră. Ninheimer plecă și merse la biblioteca universității, care era pe punctul de a închide. El a mai ținut-o deschisă atâta timp cât i-a trebuit să găsească un text elementar despre robotică. L-a luat acasă cu el.

Cu excepția inserturilor de materiale recente, șpalturile ajungeau la Easy și de la el la editor, cu puține intervenții din partea lui Ninheimer, la început, apoi fără nici una.

Baker spuse, puțin jenat:
― Aproape că îmi dă un sentiment de inutilitate.
― Ar trebui să-ți dea sentimentul că ai timp să începi un proiect nou, spuse Ninheimer, fără să ridice ochii de pe notele pe care le făcea în ultimul număr al "Extraselor de științe sociale".
― Nu prea sunt obișnuit cu el. Sunt într-una îngrijorat de șpalturi. E o prostie, știu.
― Este.
― Zilele trecute am luat câteva coli, înainte ca Easy să le trimită la...
― Ce! ridică Ninheimer ochii, încruntându-se, iar exemplarul cu "Extrase" se închise. Ai deranjat mașina de la lucru?
― Doar o clipă. Totul era în ordine. Oh, a schimbat un cuvânt. Dumneavoastră v-ați referit la ceva "criminal"; el a schimbat cuvântul cu "nechibzuit". S-a gândit că al doilea adjectiv se potrivește mai bine cu contextul.

Ninheimer căzu pe gânduri:
― Care a fost părerea ta?
― Știți, am fost de acord. L-am lăsat așa.

Ninheimer se întoarse în scaunul lui rotitor, ca să-și privească tânărul asociat:

― Ascultă, aș vrea să nu mai faci asta. Dacă eu trebuie să folosesc mașina, doresc... hm... să profit în totalitate. Dacă trebuie să mă folosesc de ea și să mă lipsesc de... hm... serviciile tale, oricum, pentru că tu o controlezi, când ea tocmai că nu are nevoie de nici un control, nu câștig nimic. Înțelegi?
― Da, dr. Ninheimer, spuse Baker supus.

Primele exemplare din "Tensiunile sociale" sosiră în biroul dr. Ninheimer pe data de opt mai. Se uită rapid prin ele, răsfoind paginile și oprindu-se să citească un paragraf ici și colo. Apoi nu se mai gândi la acele exemplare.

Așa cum a explicat mai târziu, a uitat de ele. Timp de opt ani lucrase la carte, dar acum, și vreo câteva luni mai înainte, alte interese îl absorbiseră, în timp ce Easy îi luase povara cărții de pe umeri. Nici nu s-a mai gândit să predea obișnuitul exemplar pentru biblioteca universității. Nici Baker, care se apucase de lucru și-l evita pe șeful departamentului, de când primise reproșurile acestuia la ultima lor întâlnire, n-a primit nici un exemplar.

Pe data de șaisprezece iunie, această fază a luat sfârșit. Ninheimer a primit un telefon și a privit surprins imaginea de pe ecran.
― Speidell! Ești în oraș?
― Nu, domnule, sunt în Cleveland, tremură de emoție vocea lui Speidell.
― Atunci, de ce suni?
― Pentru că tocmai m-am uitat prin noua dumneavoastră carte! Ninheimer, sunteți nebun? V-ați pierdut mințile?

***

Ninheimer înțepeni:
― S-a întâmplat... hm... ceva? întrebă el alarmat.
― Ceva? Vă trimit la pagina 562. Ce naiba vreți să spuneți, când îmi interpretați cuvintele așa cum o faceți? Unde, în lucrarea citată, pretind eu că personalitatea criminalului este inexistentă și că instituțiile de aplicare a legii sunt adevăratul criminal? Uite, să citez...
― Stai! Stai! țipă Ninheimer, încercând să găsească pagina. Să văd. Să văd... Doamne Dumnezeule!
― Ei?
― Speidell, nu știu cum s-a întâmplat așa ceva. N-am scris niciodată asta.
― Dar așa s-a tipărit! Și denaturarea asta nu este cel mai rău lucru. Uitați-vă la pagina 690 și imaginați-vă ce-o să facă Ipatiev, când o să vadă ce talmeș-balmeș ați făcut din descoperirile lui! Uitați-vă, Ninheimer, cartea este plină de lucruri din astea. Nu știu la ce v-ați gândit... dar nu e altceva de făcut decât să retrageți cartea de pe piață. Și mai bine v-ați pregăti pentru scuze serioase la următoarea ședință a Asociației!
― Speidell, ascultați-mă...

Dar Speidell închisese cu o forță care făcu ecranul să strălucească timp de cincisprezece secunde cu imagini consecutive.

Atunci a examinat Ninheimer cartea cu atenție și a început să însemne pasaje cu cerneală roșie.

Și-a ținut firea extraordinar de bine când l-a întâlnit din nou pe Easy, dar buzele îi erau palide. I-a dat cartea lui Easy și a spus:

― Vrei să citești pasajele însemnate de la paginile 562, 631, 664 și 690?

Easy a făcut asta din patru priviri:
― Da, domnule profesor Ninheimer.
― Astea nu sunt așa cum le aveam în șpalturile inițiale.
― Nu, domnule. Nu sunt.
― Le-ai schimbat așa cum sunt acum?
― Da, domnule.
― De ce?
― Domnule, pasajele, așa cum se citeau în versiunea dumneavoastră, erau foarte nepoliticoase față de anumite grupuri de ființe umane. Am găsit de cuviință să schimb modul de exprimare, pentru a evita să li se facă rău.
― Cum ai îndrăznit să faci așa ceva?
― Prima Lege, domnule profesor, nu-mi permite, prin inacțiune, să permit să li se facă rău ființelor umane. Bineînțeles, ținând seama de reputația dumneavoastră în domeniul sociologiei și de larga răspândire pe care cartea dumneavoastră o va avea printre savanți, i s-ar fi făcut rău unui mare număr de ființe umane despre care vorbiți dumneavoastră.
― Dar îți dai seama de răul care mi se va face acum mie?
― Trebuia aleasă alternativa cu mai puțin rău.

Profesorul Ninheimer, tremurând de furie, ieși clătinându-se. Pentru el era clar că U.S. Robots va trebui să-i dea socoteală pentru asta.

***

La masa apărării se observă o anumită emoție, care creștea pe măsură ce acuzarea se apropia de miezul problemei.
― Deci robotul EZ-27 v-a informat că motivul faptei lui se baza pe Prima Lege a roboticii?
― Exact, domnule.
― Că, într-adevăr, n-avea altă alegere?
― Da, domnule.
― Atunci, reiese că U.S. Robots a proiectat un robot care, la nevoie, poate rescrie cărți care să corespundă propriilor lui concepții despre bine. Și totuși vi l-au băgat pe gât ca simplu corector. Ați putea spune așa?

Apărarea obiectă cu hotărâre, arătând că martorului i se cerea o sentință într-o problemă care nu era de competența lui. Judecătorul admonestă acuzarea în termenii obișnuiți, dar nu exista nici o îndoială că- cel puțin pentru avocatul apărării -schimbul de cuvinte își atinsese ținta.

Apărarea ceru o scurtă pauză înainte de a începe interogatoriul încrucișat, folosind în acest scop o procedură legală care îi acorda cinci minute.

Se aplecă înspre Susan Calvin:
― Dr. Calvin, e posibil ca domnul profesor Ninheimer să spună adevărul și Easy să fi fost motivat de Prima Lege?

Calvin își lipi buzele strâns, apoi spuse:
― Nu. Nu este posibil. Ultima parte a mărturiei lui Ninheimer este un fals intenționat. Easy nu este proiectat să poată aprecia probleme la nivelul de abstracție pe care-l reprezintă un text evoluat de sociologie. Niciodată n-ar putea spune că anumitor grupuri de oameni li se va face rău cu o expresie dintr-o astfel de carte. Mintea lui pur și simplu nu e făcută pentru asta.
― Totuși, presupun că nu putem dovedi așa ceva unui neprofesionist, spuse apărarea cu pesimism.
― Nu, consimți Calvin. Dovada ar fi prea complicată. Totuși, salvarea noastră este aceeași. Trebuie să dovedim că Ninheimer minte, și nimic din ce a spus nu schimbă planul nostru de atac.
― Foarte bine, dr Calvin, spuse apărarea. Trebuie să vă cred pe cuvânt în această privință. Mergem mai departe așa cum am plănuit.

În sala tribunalului, ciocănelul judecătorului se ridică și căzu, iar dr. Ninheimer veni din nou la bară. Zâmbi scurt, precum cineva care simte că are o poziție de neclintit și mai degrabă se bucură de perspectiva înfruntării unui atac inutil.

Apărarea se apropie cu prudență și începu încetișor;
― Dr. Ninheimer, vreți să spuneți că ați fost total în necunoștință de cauză de aceste așa-zise schimbări în manuscrisul dumneavoastră, până ce dr. Speidell v-a sunat pe data de șaisprezece iunie?
― Întocmai, domnule.
― Nu v-ați uitat niciodată la șpalturi, după ce robotul EZ-27 le-a corectat?
― La început m-am uitat, dar mi s-a părut o muncă inutilă. M-am bazat pe spusele celor de la Corporație. Schimbările... hm... absurde au fost făcute doar în ultimul sfert de carte, după ce robotul, presupun, învățase suficiente lucruri despre sociologie...
― Nu ne interesează presupunerile dumneavoastră! spuse apărarea. Am înțeles că dr. Baker, colegul dumneavoastră, a văzut ultimele șpalturi cel puțin o dată. Vă amintiți că ați depus mărturie despre asta?
― Da, domnule. După cum am spus, el mi-a povestit că a văzut o pagină și că acolo robotul schimbase un cuvânt.

***

Apărarea se năpusti din nou:
― Nu găsiți că e ciudat, domnule, ca după mai bine de un an de dușmănie față de robot, după ce ați votat împotriva lui de la început și după ce ați refuzat să-l folosiți în vreun fel, ați hotărât dintr-o dată să-i dați pe mâini cartea dumneavoastră, magnum opus al dumneavoastră?
― Nu consider că e ciudat. Pur și simplu am hotărât că aș putea folosi și mașina.
― Și ați fost atât de sigur de robotul EZ-27 ― dintr-o dată ― încât nici măcar nu v-ați deranjat să controlați șpalturile?
― V-am spus că am fost... hm... convins de propaganda Corporației de Roboți.
― Atât de convins, încât, când colegul dumneavoastră, dr. Baker, a avut intenția să-l verifice pe robot, l-ați certat destul de violent?
― Nu l-am certat. Pur și simplu nu voiam ca el să-și... hm... piardă timpul. Cel puțin așa credeam atunci, că e o pierdere de timp. N-am înțeles semnificația schimbării unui cuvânt la...

Apărarea spuse cu un sarcasm zdrobitor:
― Nu am nici o îndoială că ați fost instruit să prezentați acest subiect pentru ca schimbarea cuvântului să fie înregistrată...

Își modifică intonația pentru a evita o obiecție și spuse:
― Problema este că erați extrem de mânios pe dr. Baker.
― Nu, domnule. Nu mânios.
― Nu i-ați dat un exemplar al cărții dumneavoastră, când le-ați primit.
― Simplă omisiune. Nici bibliotecii nu i-am dat exemplarul.

Ninheimer zâmbi precaut:
― Se cunoaște că profesorii sunt distrați.

Apărarea spuse:
― Vi se pare ciudat ca, după mai mult de un an de muncă perfectă robotul, EZ-27 să greșească la cartea dumneavoastră? La o carte care a fost scrisă de dumneavoastră care, dintre toți, ați fost cel mai constant dușman al robotului?
― Cartea mea era singura lucrare importantă cu care a avut de-a face, în care era vorba despre omenire. Atunci au acționat cele Trei Legi ale roboticii.
― Dr. Ninheimer, spuse apărarea, ați încercat de câteva ori să treceți drept expert în robotică. După câte s-ar părea, ați devenit dintr-o dată interesat de robotică și ați împrumutat cărți cu acest subiect de la bibliotecă. Ați depus mărturie despre asta, nu-i așa?
― O carte, domnule. A fost rezultatul a ceea ce mie mi se pare... hm... curiozitate firească.
― Și v-a permis să vă explicați de ce robotul ar fi trebuit, așa cum pretindeți dumneavoastră, să vă deformeze cartea?
― Da, domnule.
― Foarte comod. Dar sunteți sigur că interesul dumneavoastră față de robotică nu a avut drept scop să vă permită să manipulați robotul în scopuri personale?

Ninheimer roși:
― Bineînțeles că nu, domnule!

Apărarea ridică glasul:
― De fapt, sunteți sigur că pasajele așa-zis deformate nu erau așa cum le-ați avut la început?

Sociologul se ridică pe jumătate:
― E... hm... hm... ridicol! Am șpalturile...

Vorbea greu, iar acuzarea se ridică pentru a interveni blând:
― Cu permisiunea dumneavoastră, domnule judecător, intenționez să introduc drept probă setul de șpalturi date de dr. Ninheimer robotului EZ-27 și setul de șpalturi trimise de robotul EZ-27 editorilor. Voi face asta acum, dacă stimatul meu coleg e de acord, și aș dori să binevoiți să acordați o pauză, pentru a fi comparate cele două seturi de șpalturi.

***

Apărarea dădu din mână cu nerăbdare:
― Nu e necesar. Onoratul meu adversar poate introduce acele șpalturi când dorește. Sunt sigur că ele vor arăta nepotrivirile despre care reclamantul pretinde că există. Ce aș vrea eu să știu de la martor, totuși, este dacă are la el și șpalturile lui Baker.
― Șpalturile lui Baker?

Ninheimer se încruntă, încă nu era foarte stăpân pe sine.
― Da, domnule profesor! Ați depus mărturie că dr. Baker a primit o copie separată a șpalturilor. Îl voi pune pe grefier să citească mărturia dumneavoastră, dacă aveți dintr-o dată amnezie selectivă. Sau e numai pentru că profesorii sunt, cum ziceți dumneavoastră, cunoscuți ca distrați?

Ninheimer spuse:
― Îmi amintesc de aceste șpalturi. Nu erau necesare, de vreme ce munca era trecută în grija mașinii de corectat...
― Așa că le-ați ars?
― Nu. Le-am pus în coșul de hârtii.
― Le-ați ars, le-ați aruncat care-i diferența? Problema e că v-ați descotorosit de ele.
― Nu e nimic în neregulă... începu Ninheimer slab.
― Nimic în neregulă? tună apărarea. Nimic în neregulă, cu excepția faptului că acum nu avem cum să verificăm și să vedem dacă, pe anumite coli de corectură, nu ați fi putut înlocui un inofensiv spațiu gol de pe copia dr. Baker, cu o coală din copia dumneavoastră, pe care ați denaturat-o intenționat, astfel încât să siliți robotul să...

Acuzarea țipă "obiecție", plină de furie. Judecătorul Shane se aplecă înainte, fața lui rotundă dându-și toată silința să-și însușească o expresie de mânie echivalentă cu intensitatea emoției pe care o simțea avocatul.

Judecătorul spuse:
― Domnule avocat, aveți vreo dovadă pentru declarația uimitoare pe care tocmai ați făcut-o?

Apărarea spuse cu calm:
― Nici o dovadă directă, domnule judecător. Dar aș vrea să arăt că, privită așa cum se cuvinte, transformarea subită a reclamantului, de la anti-robotică la interesul lui brusc față de robotică, refuzul lui de a verifica șpalturile sau de a lăsa pe altcineva să le verifice, omisiunea lui plină de grijă de a permite cuiva să vadă cartea imediat după publicare, toate acestea demonstrează foarte clar...
― Domnule avocat, întrerupse judecătorul nervos, nu e momentul pentru deducții ezoterice. Nu reclamantul este judecat. Nici dumneavoastră nu sunteți acuzator. Interzic acest mod de atac și nu pot decât să vă atrag atenția că disperarea care trebuie să vă fi determinat să procedați astfel nu poate decât să vă înrăutățească situația. Dacă aveți de pus întrebări admisibile, puteți continua interogatoriul, domnule avocat. Dar vă pun în vedere să evitați astfel de demonstrații în această sală de tribunal.
― Nu mai am alte întrebări, domnule judecător.

Când avocatul apărării se întoarse la masa lui, Robertson șopti înflăcărat:
― Ce rost a avut asta, pentru numele lui Dumnezeu? Judecătorul este împotriva dumneavoastră acum.

Apărarea răspunse cu calm:
― Dar Ninheimer este terminat. Și l-am aranjat pentru mutarea de mâine. Îl dăm gata.

Susan Calvin încuviință din cap cu seriozitate.

***

Prin comparație, acuzarea a fost blândă. Dr. Baker a fost chemat și a confirmat cea mai mare parte din mărturia lui Ninheimer. Au fost chemați dr. Speidell și dr. Ipatiev, care și-au expus foarte înduioșător șocul și mâhnirea față de anumite pasaje citate din cartea dr. Ninheimer. Ambii și-au exprimat părerea profesională că reputația de savant a dr. Ninheimer a fost serios deteriorată.

Pentru probă au fost aduse șpalturile, ca și exemplare din cartea tipărită.

Apărarea nu a mai susținut nici un interogatoriu încrucișat în acea zi.

Acuzarea s-a odihnit, iar procesul a fost amânat până a doua zi.

Apărarea a făcut prima mișcare la începutul procedurii din a doua zi. A cerut să fie admis robotul EZ-27 ca spectator la proces.

Acuzarea a obiectat imediat, iar judecătorul Shane i-a chemat pe cei doi avocați la bară.

Acuzarea spuse cu vehemență:
― Este evident ilegal. Un robot nu are voie să se afle în nici o clădire publică.
― Acest tribunal, a demonstrat apărarea, este închis tuturor, cu excepția celor care au o legătură apropiată cu procesul.
― O mașină uriașă, cu o comportare ciudată notorie, îmi va tulbura clienții și martorii prin simpla ei prezență! Va face un talmeș-balmeș din proceduri.

Judecătorul păru înclinat să aprobe. Se întoarse către apărare și spuse cu foarte mare indiferență:
― Ce motive aveți pentru cererea dumneavoastră?

Apărarea spuse:
― Vom afirma că robotul EZ-27 n-ar fi putut deloc, prin natura construcției lui, să se comporte așa cum s-a spus că ar fi făcut-o. Va fi necesar să facem câteva demonstrații.

Acuzarea spuse:
― Nu văd rostul, domnule judecător. Demonstrații efectuate de salariații de la U.S. Robots nu sunt mărturii semnificative când chiar Corporația este inculpată.
― Domnule judecător, spuse apărarea, dumneavoastră trebuie să hotărâți legalitatea oricărei mărturii, nu avocatul acuzării. Cel puțin așa înțeleg eu.

Judecătorul Shane, de ale cărui prerogative se abuza, spuse:
― Înțelegeți corect. Oricum, prezența unui robot aici ridică probleme legale importante.
― Cu siguranță, domnule judecător, nici una care să nesocotească vreo cerință a justiției. Dacă robotul nu este prezent, suntem împiedicați să ne prezentăm singura apărare.

Judecătorul căzu pe gânduri:
― Ar fi problema transportării robotului până aici.
― Aceasta este o problemă cu care Corporația s-a confruntat adesea. Lângă tribunal este parcat un camion, construit în conformitate cu legile referitoare la transportul roboților. Robotul EZ-27 este într-o ladă, păzit de doi oameni. Ușile camionului sunt asigurate cum se cuvine și au fost luate toate celelalte măsuri de precauție.
― Păreți sigur, spuse judecătorul Shane, revenindu-i proasta dispoziție, că în această privință judecata va fi în favoarea dumneavoastră.
― Deloc, domnule judecător. Dacă nu va fi, pur și simplu trimitem camionul înapoi. Nu am făcut nici un fel de presupunere privind decizia dumneavoastră.

Judecătorul încuviință:
― Cererea din partea apărării este aprobată.

Lada a fost adusă pe o platformă mare, iar cei doi oameni care o manevrau au deschis-o. Sala tribunalului s-a cufundat într-o liniște de moarte.

***

Susan Calvin așteptă până ce folia subțire de celofan fu scoasă, apoi întinse o mână:
― Hai, Easy.

Robotul privi înspre ea și întinse un braț mare de metal. Era mai înalt decât ea cu mai mult de jumătate de metru, dar o urma cu blândețe, ca un copil agățat de fusta mamei. Cineva chicoti nervos și fu redus la tăcere de o privire severă a dr. Calvin.

Easy se așeză singur într-un scaun mare, adus de ușier, care trosni, dar rezistă.

Apărarea spuse:
― La timpul potrivit, domnule judecător, vom dovedi că acesta este de fapt robotul EZ-27, robotul în cauză, folosit de Universitatea de Nord-Est pe perioada de timp la care ne referim.
― Bun, spuse domnul judecător. Așa va trebui. Eu, de exemplu, habar n-am cum poate fi deosebit un robot de altul.
― Și acum, spuse apărarea, aș dori să chem primul meu martor la bară. Domnul profesor Ninheimer, vă rog.

Grefierul ezită, privi spre judecător. Judecătorul Shane întrebă, vizibil surprins:
― Îl chemați pe reclamant ca martor al dumneavoastră?
― Da, domnule judecător.
― Sper că vă dați seama că, atâta timp cât este martorul dumneavoastră, nu vă este permisă nici una din atitudinile pe care le-ați putea exersa dacă ați supune interogatoriului un martor al acuzării.

Apărarea spuse cu blândețe:
― Singurul meu scop este să ajung la adevăr. Nu e nevoie decât să pun câteva întrebări de rutină.
― Ei bine, spuse judecătorul cu îndoială, dumneavoastră vă ocupați de caz. Chemați martorul.

Ninheimer se așeză la bară și i se aduse la cunoștință că era tot sub incidența jurământului. Părea mai nervos decât fusese cu o zi înainte, aproape temător.

Dar apărarea îl privi cu blândețe:
― Deci, domnule profesor Ninheimer, îi dați în judecată pe clienții mei pentru 750.000 dolari.
― Aceasta este... hm... suma. Da.
― Sunt foarte mulți bani.
― Mi s-a făcut foarte mult rău.
― Cu siguranță nu chiar atât de mult. Materialul în discuție cuprinde numai câteva pasaje dintr-o carte. Poate că au fost aceste pasaje cu ghinion dar, la urma urmei, cărțile apar câteodată cu greșeli curioase în ele.

Nările lui Ninheimer fremătară:
― Domnule, această carte trebuia să fie încununarea carierei mele profesionale! În schimb, mă face să apar ca un savant incompetent, ca o persoană care denaturează părerile onoraților mei prieteni și asociați și ca un încrezător în... hm... puncte de vedere ridicole și demodate. Reputația mea este iremediabil distrusă! Nu mai pot ridica niciodată capul în nici o... hm... adunare a oamenilor de știință, indiferent de rezultatul acestui proces. Cu siguranță nu-mi voi mai putea continua cariera, care a fost toată viața mea. Însuși scopul vieții mele a fost... hm... nimicit și distrus.

Apărarea nu făcu nici o încercare să întrerupă discursul, ci își privi absentă unghiile de la degete tot timpul. Apoi continuă, foarte alinător:
― Dar, domnule profesor Ninheimer, cu siguranță că la vârsta dumneavoastră nu puteți spera să câștigați mai mult de ― să fim generoși ― 150.000 dolari în tot restul vieții. Și totuși cereți tribunalului să vă dea de cinci ori mai mult.

***

Ninheimer spuse, într-o izbucnire de emoție:
― Nu am fost distrus numai pe viață. Nu știu câte generații de sociologi mă vor arăta cu degetul de acum încolo ca pe un... hm... prost sau nebun. Adevăratele mele realizări vor fi îngropate și ignorate. Sunt distrus nu numai până în ziua morții, dar și după aceea, pentru că vor fi întotdeauna oameni care nu vor crede că un robot a fost cel care a făcut acele inserturi.

În acest moment, robotul EZ-27 se ridică în picioare. Susan Calvin nu făcu nici o mișcare să-l oprească. Rămase nemișcat, privind drept înainte. Apărarea oftă ușurel.

Vocea melodioasă a lui Easy răsună cu claritate. El spuse:
― Aș vrea să explic tuturor că am introdus, într-adevăr, anumite pasaje în șpalturi, care păreau vădit opuse celor inițiale...

Până și avocatul acuzării se sperie prea tare, la vederea unui robot înalt de vreo doi metri și jumătate care se ridicase pentru a se adresa tribunalului, ca să mai fie capabil să ceară încetarea a ceea ce lui i se părea un procedeu cât se poate de ilegal.

Când își veni în fire era prea târziu, pentru că Ninheimer se ridicase de pe scaunul martorului, cu fața schimonosită și țipând violent:
― Naiba să te ia, ți s-a spus să-ți ții gura...

Se întrerupse scrâșnind și tăcu și Easy.

Acum, acuzarea era în picioare, cerând să se declare judecată nedreaptă.

Judecătorul Shane pocni disperat din ciocănel:
― Liniște! Liniște! Avem, cu siguranță, toate motivele să declarăm aici judecată incorectă, numai că, în interesul justiției, aș vrea ca profesorul Ninheimer să-și completeze declarația. L-am auzit clar spunându-i robotului că acestuia i s-a spus să-și țină gura despre ceva. Domnule profesor Ninheimer, în mărturia dumneavoastră nu există nici o mențiune cum că ați fi dat instrucțiuni robotului să-și țină gura despre un anumit lucru.

Ninheimer îl fixă pe judecător, fără să scoată un cuvânt.

Judecătorul Shane spuse:
― I-ați dat instrucțiuni robotului EZ-27 să-și țină gura în legătură cu ceva? Și dacă da, în legătură cu ce?
― Domnule judecător, începu Ninheimer răgușit și nu mai putu continua.

Vocea judecătorului deveni mai tăioasă:
― De fapt, dumneavoastră ați dat ordin să se facă inserturile în cauză în șpalturi și apoi i-ați ordonat robotului să nu divulge rolul dumneavoastră în această afacere?

Acuzarea obiectă cu putere, dar Ninheimer țipă:
― O, la ce bun? Da! Da!

Și fugi de la bara martorului. La ușă fu oprit de un ușier, apoi se prăbuși neajutorat pe un scaun din ultimele rânduri, cu capul în mâini.

Judecătorul Shane spuse:
― Pentru mine este clar că robotul EZ-27 a fost adus aici ca momeală. În afară de faptul că momeala a prevenit o serioasă eroare judiciară, l-aș acuza pe avocatul apărării de sfidare. Acum este clar, fără nici o îndoială, că reclamantul a comis ceea ce mie mi se pare o fraudă complet inexplicabilă, de vreme ce, cu bună știință, își ruina cariera în acest fel...

Verdictul a fost, bineînțeles, în favoarea inculpatului.

***

Dr. Susan Calvin se prezentase ea însăși la reședința de burlac a dr. Ninheimer, din clădirea Universității. Tânărul inginer care condusese mașina se oferi să o însoțească, dar ea îl privi cu dispreț:
― Crezi că o să mă atace? Așteaptă aici.

Ninheimer nu era dispus să atace pe nimeni. Împacheta, fără să piardă timp, nerăbdător să plece înainte ca hotărârea împotriva lui, dată de tribunal, să devină cunoscută.

O privi pe Calvin cu un aer ciudat de neîncredere și spuse:
― Ai venit să-mi anunți recursul? Dacă da, nu veți obține nimic. Nu am bani, nu am slujbă, nu am viitor. Nu pot acoperi nici măcar cheltuielile de judecată.
― Dacă umbli după milă, spuse Calvin rece, n-o căuta aici. Þi-ai făcut-o singur. Oricum, nu va fi nici un recurs, nici contra ta, nici a universității. Vom face chiar tot ce se poate ca să scapi de închisoare pentru mărturie mincinoasă. Nu suntem răzbunători.
― O, de asta nu sunt deja la arest pentru mărturie mincinoasă? Mă miram. Totuși, adăugă el cu amărăciune, de ce ați fi răzbunători? Ați obținut ce doreați.
― Puțin din ceea ce vrem, da, spuse Calvin. Universitatea îl va păstra pe Easy în folosință la un preț de închiriere considerabil mai mare. Mai mult, o anumită publicitate referitoare la proces va face posibil să plasăm mai multe modele EZ în alte instituții, fără teama de a se repeta acest necaz.
― Atunci, de ce ai venit să mă vezi?
― Pentru că încă nu am obținut tot ce vreau. Vreau să știu de ce îi urăști pe roboți atât de mult. Chiar dacă ai fi câștigat procesul, reputația ți-ar fi fost ruinată. Banii pe care i-ai fi putut obține n-ar fi putut compensa asta. Satisfacerea urii față de roboți ar fi fost o compensație suficientă?
― Te interesează mintea umană, dr. Calvin? întrebă Ninheimer, cu o ironie acidă.
― În măsura în care reacțiile ei se referă la siguranța roboților, da. De aceea, am învățat puțină psihologie umană.
― Destulă ca să mă poți păcăli!
― Nu a fost greu, spuse Calvin fără îngâmfare. Dificultatea a fost s-o fac în așa fel, încât să nu-i dăuneze lui Easy.
― Îți e caracteristic să ai mai multă grijă de o mașină, decât de un om.

O privi cu un dispreț violent, care nu o mișcă:
― E doar o aparență, domnule profesor Ninheimer. Doar fiind îngrijorat pentru roboți, poți fi într-adevăr îngrijorat pentru omul secolului douăzeci și cinci. Ai înțelege asta, dacă ai fi robotician.
― Am citit destulă robotică, pentru a ști că nu vreau să fiu robotician.
― Iartă-mă, ai citit o carte despre robotică. Nu te-a învățat nimic. Ai învățat destul ca să știi că i-ai putea ordona multe lucruri unui robot, chiar să falsifice o carte, dacă ai proceda așa cum trebuie. Ai învățat destul ca să știi că nu-i poți ordona să uite ceva fără să riști să fii descoperit, dar ai crezut că ești mai în siguranță dacă-i ordoni simpla tăcere. Te-ai înșelat.
― Din tăcerea lui ai ghicit adevărul?
― N-am ghicit. Erai amator și nu știai destul ca să-ți acoperi urmele complet. Singura mea problemă era să dovedesc asta judecătorului și ai fost destul de amabil să ne ajuți, în ignoranța față de robotica pe care pretinzi că o disprețuiești.

***

― Discuția asta are vreun scop? întrebă Ninheimer obosit.
― Pentru mine, da, spuse Susan Calvin, pentru că vreau să înțelegi cât de greșit i-ai judecat pe roboți. L-ai făcut pe Easy să tacă, spunându-i că, dacă povestește cuiva despre propria-ți deformare a cărții, îți pierzi slujba. Aceasta a creat în Easy un anumit potențial pentru tăcere, care a fost destul de puternic ca să reziste eforturilor noastre de a-l desființa. I-am fi stricat creierul, dacă insistam.

La bara martorului, totuși, ai creat un contrapotențial și mai mare. Ai spus că, deoarece lumea va crede că dumneata, și nu un robot, ai scris pasajele în discuție din carte, vei pierde mult mai mult decât slujba. Îți vei pierde reputația, situația, respectul, rațiunea de a trăi. Vei fi uitat după moarte. Ai creat un potențial nou și mai puternic... iar Easy a vorbit.
― O, Doamne, spuse Ninheimer, întorcându-și capul.

Calvin era necruțătoare. Spuse:
― Înțelegi de ce a vorbit? Nu ca să te acuze, ci pentru a te apăra! Matematic se poate demonstra că avea de gând să-și asume întreaga vină pentru greșeala dumitale, să nege că ai avut ceva de-a face cu asta. I-o cerea Prima Lege. Avea de gând să mintă, să-și facă rău singur, să aducă daune bănești unei corporații. Toate astea însemnau pentru el mai puțin decât salvarea dumitale. Dacă ai fi înțeles cu adevărat roboții și robotica, l-ai fi lăsat să vorbească. Dar n-ai înțeles, cum eram sigură, cum i-am garantat și avocatului apărării că nu vei înțelege. În ura dumitale față de roboți, erai sigur că Easy va reacționa cum reacționează și se apără o ființă umană, pe seama dumitale. Așa că, intrând în panică, te-ai înfuriat... și te-ai autodistrus.

Ninheimer spuse cu dușmănie:
― Sper ca într-o zi roboții dumitale să se răzvrătească și să te omoare!
― Nu fi prost, spuse Calvin. Acum vreau să-mi explici de ce ai făcut toate astea.

Ninheimer rânji, desfigurat și trist:
― Trebuie să-mi disec mintea, nu-i așa, de dragul curiozității dumitale intelectuale, ca să fiu scutit, în schimb, de acuzația de mărturie mincinoasă?
― Spune-i cum vrei, spuse Calvin impasibilă. Dar explică.
― Ca să poți para viitoarele tentative anti-robot cu mai multă eficiență? Ca să le înțelegi mai bine?
― Recunosc.
― Știi, zise Ninheimer, îți voi spune... doar ca să vezi că nu-ți este de nici un folos. Nu poți înțelege argumentele omenești. Nu poți înțelege decât afurisitele de mașini, pentru că și dumneata ești o mașină îmbrăcată în piele.

***

Respira greu, iar în vorbirea lui nu era nici urmă de ezitare, nici o preocupare pentru precizie. De parcă n-ar mai fi avut nevoie de precizie. Spuse:
― Timp de două sute cincizeci de ani, mașina l-a înlocuit pe om și l-a distrus pe meseriaș. Olăritul a renunțat la lut și la cuptor. Lucrările de artă au fost înlocuite de zorzoane identice imprimate pe o matriță. Spune-i progres, dacă-ți place! Artistul este redus la abstracții, limitat la lumea ideilor. El trebuie să proiecteze ceva în minte ― și apoi mașina face restul.

Crezi că olarul se mulțumește cu creația mentală? Crezi că e suficientă ideea? Că nu înseamnă nimic să simți lutul, să vezi cum se face obiectul, în timp ce mâna și mintea lucrează împreună? Crezi că dezvoltarea reală nu se comportă ca o reacție inversă, ca să modifice și să îmbunătățească ideea?
― Dumneata nu ești olar, spuse dr. Calvin.
― Sunt un artist creator! Proiectez și creez articole și cărți. Asta înseamnă mai mult decât să gândești cuvintele și să le pui în ordinea corectă. Dacă asta ar fi tot, n-ar mai fi nici o plăcere, nici o răsplată.

O carte trebuie să capete o formă în mâinile scriitorului. Trebuie să vezi într-adevăr capitolele crescând și dezvoltându-se. Trebuie să muncești și iar să muncești și să urmărești cum schimbările au loc chiar dincolo de ideea originală. Adică să iei șpalturile în mână și să vezi cum arată frazele tipărite și să le remodelezi. În fiecare etapă a jocului există o sută de contacte între om și opera lui ― iar contactul în sine este atrăgător și-l răsplătește pe om pentru munca depusă în creația lui, mai mult decât orice altceva. Robotul tău ar face să dispară asta!
― La fel se întâmplă cu o mașină de scris sau o mașină de tipărit. Propui să ne întoarcem la decorarea manuală a manuscriselor?
― Mașinile de scris și de tipărit iau câte ceva, dar robotul tău ne-ar lipsi de tot. Robotul tău preia șpalturile. În curând, el sau alți roboți ar prelua scrierea inițială, cercetarea izvoarelor, verificarea și colaționarea paginilor, poate până și deducția concluziilor. Asta ce-ar mai lăsa omului de știință? Doar un lucru ― hotărârile seci, referitoare la ordinele pe care să le dea robotului! Vreau să feresc generațiile viitoare de savanți de un asemenea iad final. Asta a însemnat pentru mine mai mult chiar decât propria-mi reputație, așa că m-am apucat să distrug Corporația de Roboți din Statele Unite prin orice mijloace.
― Erai sortit să dai greș, spuse Susan Calvin.
― Eram sortit să încerc, spuse Simon Ninheimer.

Calvin se întoarse și ieși. Își dădu toată silința să nu simtă nici o strângere de inimă pentru bărbatul învins.

N-a reușit întru totul.