agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-08-03 | | Ne gonea cum gonacii angajați sperie prada spre dinții de plumb ai puștii. Vlăjgan, mătăhălos, robust, își fixa privirea asupra noastră scrutând orice nevinovăție, făcându-ne inculpați într-o copilărie insuficientă. Analfabet, cioplit doar de nevoile feroce, brute ale vieții la țară, prin nu știu ce concurs academic de împrejurări, Mitru lu’ Brazdă, fusese ales brigadier, un fel de spaimă oficială a sistemului. Care sistem ajunsese și printre dealurile izolate ale Podișului Getic, cum de altfel în mai toate locurile, ca o stereotipie mentală, viguros, rapace, decis, pus pe netezit. Sistem care a făcut din antropoidul șablon ce odinioară asuda cu sens dominând coarnele plugului, un om a cărui sudoare e doar miasmică și nu mai plămădește povești de demult cu bunici, nuci crude, fructe, must, lupi albi, pământ, Sfinte Mării, hramuri, alvițe, cocoșei, înghețată roz făcute de țigani ezoterici. Păzea cu zel holdele și livezile cooperativei încercând să facă prozeliți ai conștiinței colectiviste. Asta numai pe timp de zi. Noaptea, își aducea cu nostalgie aminte că, printre altele, e și el om cu inconsecvențele și cu nevoile sale, regizând dibace furturi din aceeași conștiință. Concurență îi făcea doar Leana, brigadiera, și ea „în sistem”, mereu încălțată în niște pantofi scofâlciți, într-o fustă creață de atâta neglijență, cu o bluză sintetică și neatent colorată, cu o poșetă de mușama atârnându-i ca o sentință pe umăr încât, când pășea, legăna cu sine o întreagă lume de spaime. Copil, nu știam ce e aia libertate, libertate ca limită, conștiință și nici porunca existențială „să nu furi decât atunci când «trebuie»” și nu puteam concepe că prunele gogoloiate, popești, românești, au un alt rost al cocoțării în prun zâmbind angajat, statistic, de paradă. Și nici de porumbii Sfântului Ilie nu știam, cu peruci de mătase ce așteptau să fiarbă ori să-și crape lapții lângă cazanul de aramă cu țuică. Eh! Nu ne păsa nouă, copiii năzbâtiei, de principiile lor. Și nici că gâștele ne erau luate la „obor de gloabă”, tot de țăranul depersonalizat cerber al sistemului, atunci când, bălăcindu-ne la Fântâna Rece, prindeam răcănei să-i învățăm să înoate cu metodă sau să ademenim vreo barză venită să prânzească, or atunci când prinși în ancestrale închipuiri ne juleam frăgezimea trupului încercând să vânăm rațe sălbatice minuscule camuflate printre arinii băltiți. Nu ne păsa! Noi vedeam zboruri fripte de sălbatice păsări defilând prin imaginație. Deși niciodată n-am putut să îmi conturez o barză sfârâind la focul foamei și al jocului… Mizam doar pe privirea părinților, corecționari de fațadă, atunci când îngăduința brigadierului nu putea fi cumpărată cu o litră de vreun lichid de tărie. Că așa făcea Nea Mitru, închidea ochii profesional când îi argumentai abaterile cu o litră de țuică. Și de la atâta închis metodic începuse să clipească adesea, făcând din litra de țuică un titlu de glorie. Încât, între clipiri reflexe, puteai, preț de-o resemnare, să te duci să furi prune, porumb, spice de grâu, orice, de pe pământul tău. Vremurile s-au mai schimbat între timp. Spectacolul și-a mai schimbat butaforia. Sfeteriseala o deprinseseră unii mai bine decât mine. Eu am rămas copil, spectator al acestui joc major de cleptomanie, neaflând nici acum când „trebuie” să furi și, de ce, un prestidigitator încă germinal, mi-a furat, la gradiniță, eugenia de supliment. Și, de ce, de-atunci îmi tot fură cineva eugeniile… Pe Nea Mitru lu’ Brazdă îl mai întâlnesc prin sat muncind ogoarele odată stăpânite. Decrepit, încă mirosind a vremuri când era și el om, aproape surzit, orbit aproape, mă scrutează și acum cu o căutătură intestinală, irizată de otravă. - Uite-l, fă, Lenuță, ăsta a lu’ Nelu lu’ Þoță (Þoță îi spuneau lui bunicu, sau Moțatu, mereu era în fruntea evenimentelor când nici nu aveau timp să se producă încă) îmi aducea mie țuică pe-aci prin pruni… Ochii îi sticleau de apusă glorie, o căuta, în forul interior ca într-un creuzet de patimi încă inventând-o, smulgând-o din tinerețea mea. - Nea Mitre! Ce mai faci, mă, Nea Mitre!? - Eeee, nene! Lasă tu asta… Și plecăm. Fiecare în direcții opuse, lăsându-l bătrân. Mult prea bătrân. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate