Până la optișpe ani, dar mai ales ultima noapte care nu există. Eliminări

Ar trebui firește să încep cu începutul, însă începutul nu mai există. L-am ucis. Nu a fost nimic plănuit, ci o simplă reacție de moment. Acum, după aproape nouă ani de la acel eveniment pot în sfârșit să susțin cu argumente puternice că aceasta a fost prima oară când am acționat simplu, inocent și sincer în fața luminii. Fără să mă apăr, deci fără să cred nimic anume despre ea. Și atunci, pentru prima dată când s-a luminat cu adevărat, în singura dimineață care spunea adevărul, m-am trezit având o nevastă cu o personalitate foarte puternică. De neînduplecat. Norocul ei că o iubeam brusc și nimic nu mă făcea mai fericit decât s-o văd fericită. A pus repede stăpânire pe mine și pe tot ceea ce îmi aparținea și mă reprezenta iar eu i le-am dat cu inima deschisă. Așa m-am trezit din senin într-o noutate absolută. Teniși noi, pantaloni noi, tricouri noi, prieteni noi, discuții noi, muzică nouă, cărți noi, locuri noi, iubiri noi, obsesii noi, vise noi, memorie nouă, uitare nouă. Bani noi (bine asta s-a petrecut fără voia mea, cu acordul Băncii Mondiale și de mai multe ori). Ochelari de soare noi, evident, să nu mi se vadă după caz, pupilele dilatate sau ochii roșii iar mai apoi și una și alta în același timp. Cu alte cuvinte mari modificări. Mari și foarte importante. Halucinații noi nouțe, despre care știam pe atunci cam cât știu acum despre continentele dispărute, exceptând cum e și normal ceea ce scrie în cărțile de specialitate, sau nici atât, mai bine zis în dicționarul explicativ al limbii române. Dar prietenii ei erau și prietenii mei. Mi-a făcut plăcere să îi cunosc și chiar mai mult de atât. Aveam optișpe ani, o iubeam cu sete și așa cum se întâmplă în astfel de cazuri îi intuiam cu o precizie dementă toate nevoile, poftele, gândurile. Tristețile. Ce pot spune, eram mai fericit ca oricând. Nu plecam nicăieri fără ea. Eram văzuți împreună la toate petrecerile, în toate cluburile, la plajă, pe munții cei mai înalți. Dimineața, la prânz și seara. Mă însoțea chiar și la serviciu. Eu o duceam peste tot și ea în schimb mă lua de mână oriunde ne-am fi aflat și ridicându-mă foarte sus îmi arăta lumea și starea în care aceasta se afla în acele momente în ansamblul ei făcându-mă după caz să râd în hohote și foarte necontrolat, să plâng smulgându-mi părul din cap, să spun mereu tot ceea ce gândesc, să întreb direct femeile care îmi plac dacă nu vor să ne futem, să dau limbi în pizdă ori de câte ori am chef și acordul femeilor, indiferent de locul în care mă aflam și de cine era în jur, să fac absolut tot ceea ce m-ar face fericit. Mă ridica atât de sus încât am văzut foarte limpede că nu am de ce să mă controlez sau de cine să mă feresc, având în vedere situația generală a speciei ai cărei membrii ar fi făcut cu siguranță același lucru dacă, și aici mărturisesc că trebuie să mă opresc pentru că sincer să fiu am uitat, nu mai știu dacă ce și nu este nimeni prin prejur să îmi aducă aminte, majoritatea cunoscuților mei găsindu-se în aceeași situație, nefiind eu singurul căruia îi sucise mințile. Nu pot relata însă decât povestea mea cu toate că toți ceilalți vor încerca să se comporte ca niște personaje principale ce sunt. Sper din tot sufletul să nu se plictisească pe parcurs așa cum fac eu de obicei. Dacă totuși vor dispărea în moduri bizare în momente total neașteptate înseamnă că erau doar obosiți și s-au dus la culcare. Nu este nici un motiv de îngrijorare, ei sunt bine, sănătoși, veseli și visează frumos, pentru că, să fim serioși, ce rău se poate întâmpla în aceste condiții. Nu moare nimeni aici, iar dacă vreunul dorește așa din nu știu ce inexplicabil orgoliu să mă contrazică, adică s-o mierlească subit, voi ști mereu că se preface și îl voi ignora până când revine cu picioarele pe pământ și se lasă de poante de astea. Atitudinea asta i-o datorez tot ei. Indiferent de natura sa, orice problemă nu este în esență decât o problemă de matematică, un simplu și banal minus, nici mai mult nici mai puțin. Aceste probleme de matematică existau numai și numai din cauza lui zero despre care vorbea toată lumea deși nu era niciodată de față. Așa că l-am ucis și pe el. Fără să stau mult pe gânduri. Pentru asta îmi asum răspunderea pentru că a fost ceva premeditat. Am tras cu arcul și l-am nimerit din prima. Prietenii mei se opreau și exclamau cu mirare arătându-mă cu degetul: uitați-vă la el cum dă cu săgeata. L-am înmormântat creștinește și am pus lângă el în sicriu toate lucrurile care i-au fost dragi. Tot ceea ce a venit după el. Toate memoriile sale. Și testamentul, mai bine să nu îl vadă nimeni. Le-am așezat cât de cât într-o ordine oarecare, minus unu, minus doi, minus pădure, minus iubită, minus inimă, minus viață, minus sfârșit, minus fericire, minus adevăr, minus dumnezeu, minus minus. Odată ce toate minusurile au fost înmormântate lângă mama lor am rămas și eu fără nici o problemă de rezolvat, fără nici un gol și am putut în sfârșit să mă duc liniștit la culcare. Apoi am uitat total de ele. Toată viața mea de până atunci, nu mi s-a părut altceva decât o noapte albă și imensă cu vise tari și lungi printre care se regăsea și cel în care nu îmi mai aduceam aminte de nimic, cel în care o noapte ca aia nici măcar nu există. Cel în care nu puteam să vorbesc despre ea pentru că nu mai aveam despre ce. Până la urmă o noapte rămâne o simplă noapte.Asta însă evident că le întrecea pe toate, pentru că nici o noapte nu este mai simplă decât o noapte care nu există. Era târziu, se făcuse paradis și trebuia să mă odihnesc.