(acest text poate fi citit ca un gen de aplicație a ideii din Uitarea de sine )


Avem un apetit marcat pentru locurile din care viața care palpita odată a dispărut lăsînd doar vagi urme. Arheologia ne-a obișnuit cu nostalgia acelor spații pe care le-a dezgropat generos de sub sedimentele veacurilor. Căinînd cu promptitudine vremelnicia celor lumești, poeții n-au uitat să cînte cu aplomb romantic melancolia ‚ruinurilor’.

Mai intime însă simțirii noastre urbane ne sînt totuși marile spații destinate evenimentelor colective. Arene și stadioane, piețe cu estrade improvizate și parcuri de distracții animate de ghirlande multicolore, stegulețe și becuri, spații pustii după consumarea extazelor promiscuității, întinderi peste care vîntul aleargă printre resturi și gunoaie, ziare și programe, locuri peste care tristețea părăsirii se revarsă asemenea ceții, sorbind ca un burete fantomele rătăcite ale ecourilor recente.

Chiar diminețile marilor orașe, în care – după mareea celor ce intră la lucru – în spațiile decorative din fața clădirilor administrative, în zonele comerciale cu circulație pietonală, unde s-a stropit de curînd asfaltul și o lumină proaspătă se strecoară stingherită printre clădiri, se întinde leneșă și vinovată o atmosferă de searbădă și veșnică convalescență. Pensionari tîrșindu-și cu grijă metehnele, adulți cu ochii umflați plimbîndu-și descurajați mahmureala, doamne fără vîrstă tîrîte-n lesă de căței vivace, tineri derbedei matinali fără țel, chiulangii nemulțumiți de lîncezeala zilei (așteptînd, în lipsa unei cauze mai bune, cu o nerăbdare iritată, ora oficială la care vor da buzna în cîrciumi).

Aici însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Eram departe de lumea dezlănțuită. E adevărat, într-un spațiu menit aparent unor rosturi civilizatorii, dar... cît de departe erau acele rosturi, cît de atenuate, cît de caricatural deformate arătau ele aici! Și nici nu merita să fie altfel: acest loc, în modestia lui, știa să se opună cuviincios agresiunii barbare, ofensivei zgomotoase a civilizației. Rumoarea bătăliilor de la șes se pierdea pe întinsele și domoalele plaiuri, iar imperativele ideologice amuțeau rușinate de blîndețea luminii.

Curtea școlii așezată pe o coamă de deal. Clădirea cu două săli modeste goală și ferecată la acea oră a prînzului. Un gard de uluci, cîțiva meri încărcați, iarba arsă de seceta unei toamne precoce. Ronduri de piatră văruite într-un ritual decorativ fără sens, iarbă înăuntru, iarbă afară. Frunze veștede dispuse cu discreție, așa cum întregul spațiu – uitîndu-și dezinvolt destinația – părea pregătit în secret pentru o sărbătoare austeră, plină de melancolic mister.

Plute înalte dincolo de gard, către drum, cu frunze în tremur – neliniște fără de început și fără de sfîrșit. O adiere de singurătate răzbătea, se pierdea și se întorcea iarăși, se strecura într-un loc de unde doar provizoriu o gonise preocuparea oamenilor. O prezență ce nu-și impunea sensul, dar, în insistența cu care revenea și mă încerca, își cerea înțelesul, dreptul la ființă. Frunze uscate se desprindeau și, rătăcind în visare, însuflețeau tăcerea.

Totul chema și provoca, propunea și ruga... și totul doar pentru mine. Și nu infatuarea vreunui pentru exclusivist și nici vreun merit al sensibilității satisfăcute de o-ncîntare prea înclinată spre o pripită glorie erau temeiul a ceea ce îmi umplea sufletul, ci faptul că mă simțeam singurul martor și răspunzător pe veci și pe de-a-ntregul de această prezență fragilă, de această gingășie greu și poate imposibil de ocrotit și de răsplătit. Datoria mea era numai modestie îngrijorată, mîndrie neajutorată. Mă cerceta taina acestui vînt discret și totuși pătimaș pe care trebuia să o lămuresc acum în focul înțelegerii mele.

Cine eram eu? Acest raport cu ceea ce mă solicita din umbra discreției, fără să mă oblige la nimic, dar sugerîndu-mi o exigență insurmontabilă și lipsită de orice ambiții. Mi-am amintit atunci un vers al lui Blaga și am simțit că e prea mult și în același timp încă prea puțin:

„Prin istorie adie miros de otavă.”