Milă și milostenie


Am ascultat într-o zi niște oameni vorbind despre milă și milostenie. Povesteau despre filantropie, sponsorizare, s-au referit la modul cum era percepută mila în antichitate.
Mila, spunea unul dintre ei poate fi cultivată prin educație. Așa este? Cred că mila este intrinsecă, este un sentiment pe care îl poți sau nu avea.
Mila abstractă este mai curând ipocrizie.Þi-e milă de cineva cunoscut, de cineva care face eforturi să-și păstreze demnitatea și nu cerșește. De obicei n-am milă, nici compasiune, pentru cerșetorii pe care îi întâlnesc la tot pasul pe stradă, în metrou, la intrările unor mari instituții publice sau la biserică. Cu toate acestea le ofer un ban, un măr, un covrig și nu-i judec.
Îmi era milă de câinele meu care-mi alerga înainte ori de câte ori mă întorceam acasă, la țară. Bucuria întrevederii dura câteva minute, apoi îl părăseam, el păstrându-și condiția de câine. Acum este bătrân sau poate bolnav. Stă încovrigat în fundul cotețului, nu mănâncă, nu bea apă, nu scheaună. Când a auzit vocea fetiței, s-a ridicat puțin, a mișcat ușor coada, apoi s-a făcut iar covrig. Își așteaptă moartea cu demnitate. Demnitate de câine care îndură fără a se plânge.
Mi-a fost milă de tata când a murit și sentimentul nu îl consider peiorativ. De regulă bolnavii sunt sâcâitori, devin urâcioși, cei care mai au putere sunt răzbunători, urăsc pe toți cei din preajmă care continuă să se bucure de viață.
Tata se îmbolnăvise, făcuse metastază și-l luasem la mine în apartament, la București. A fost lucid până în ultimele clipe. Stătea în camera lui, citea Biblia și la rugămintea mea, timp de câteva luni a scris într-un registru despre viața pe care o trăise. A încheiat însemnările sale cu un cuvânt “AMIN” pe care l-a scris de trei ori. După asta m-a rugat să-l duc acasă că simte că va muri. “Te rog, tată, nu acuma, mama e și ea bolnavă, n-o să poată avea grija tale, începe Postul, nici n-o să avem ce să-ți pregătim pentru pomană, rabdă până la Paști”. “Când oți putea voi”, a zis tata ...
Cu două săptămâni înainte de Paști l-am dus acasă, la Vulturești. În joia mare, sora mea Tatiana, a ajuns și ea acasă. “Nicu n-a venit?” a întrebat-o tata. Și sora mea i-a spus că, din cauza serviciului, n-am venit. “Bine” ... a spus tata. Și peste două zile, în noaptea de Înviere s-a prăpădit ... așa cum îl rugasem eu.
Mi-a fost milă de tata atunci și uneori mă cuprinde disperarea gândindu-mă că aș fi putut ajunge odată cu soră-mea pentru a fi în preajma lui înainte de a-și da sufletul, dar eu eram în tren spre Praga, prima mea ieșire în străinătate și nu vroiam să o ratez. Iar în seara când s-a organizat recepția participanților la acea conferință internațională, dansam cu o poloneză și vroiam ca aceasta să mă alinte, să mă iubească, poate că așa, în brațele ei, aș fi uitat că l-am părăsit pe tata în ultimele lui clipe. El și-a găsit salvarea în Rugăciune, fusese preot.
Elena soția unui verișor este o femeie deosebită, are privirea deschisă, spontană, pontoasă, mai mult țărancă decât orășeancă. Vara își ajută părinții la câmp și, bronzată, arată și mai frumoasă.. Tată-său, om voinic, avea peste o sută de kilograme. Pe la patruzeci și cinci de ani a făcut o artrită care s-a tot agravat până ce aproape i-a putrezit piciorul. Abia mai urca în căruța trasă de caii de rasă cumpărați cu eforturi mari de la herghelia din Rușețu. Aduna toți copiii de pe drum, femeile când se întorceau de la câmp, oricine urca dealul Istrița, oprea căruța și îl lua. “I-o fi greu săracu’ să meargă atâta cale pe jos”, zicea el. Se gândea la ceilalți pentru că el abia își mai târșâia piciorul. Pentru sine nu mai aștepta nimic. Știa că foarte curând se va sfârși totul. Continua să aducă oamenilor, pe o secetă cumplită, butoaiele cu apă fără să le ceară nimic. Și nici nu era gelos pe veselia și glumele celor pe care îi ajuta, se bucurau doar de viață. La înmormântarea lui toți spuneau "Săracu’, s-a prăpădit de tânăr, s-a milostit Dumnezeu de el.” N-a vrut să-i fie tăiat piciorul, mai ales că și la celălalt începuse cangrena. “La ce bun să fiu o jumătate de om?" zicea el.
“Nu scăpa, dar mai trăia un pic”, îl compătimeau oamenii mergând cu capetele descoperite în urma mortului așezat în căruța trasă de cei doi cai falnici.
Mi-a fost milă de acest om. Nu l-am cunoscut direct, dar, poate fiindcă Elena îmi vorbea atât de convingător de tatăl ei, îl aveam în fața ochilor cum își trăgea piciorul fără să se plângă, el ajutându-i pe alții ...
De multe ori trec în revistă suferințele fizice și morale pe care le-am suportat până acum și îmi spun, “la ce bun toate astea” și mă cuprinde o lehamite! Atunci chiar și haina o simt ca pe o povară, mișcarea de orice fel reprezintă un chin. Încerc să îmi fac ordine în gânduri, să rezolv ce se mai poate înainte de momentul trecerii în neființă când voi fi Singur! Și mă cuprinde atâta milă de mine însumi ...
Mi-amintesc, apropo de cultivarea milei prin educație, de perioada când eram elev. Venea și ne vorbea cineva, evident o "personalitate", despre grija internaționalistă ce trebuie să anime pe fiecare cetățean din România cât mai există suferință, oriunde pe glob, oameni subnutriți, războaie devastatoare, cataclisme naturale. N-aveau nici un ecou în mine acele prelegeri. Insistența “internaționaliștilor” care spuneau că nu pot dormi de grija celor mulți și năpăstuiți, mă lăsa la fel de indiferent ca și cum ar fi vorbit într-o limbă străină pe care n-o înțelegeam. Dormeam fără grija celor loviți de soartă din țările africane, din Asia, din lumea întreagă și nu mai puteam de mila cocoșului tăiat de mama ca să i-l ducă fratelui meu la București, internat de mai multe luni la spitalul “ASCAR”, cu diagnosticul “reumatism la inimă”. Înainte de a-l tăia, am prins cocoșul, l-am mângâiat și am vorbit cu el îndelung. Îl rugam să nu fie supărat pe mine că nu îl scap de la moarte. Îi propusesem mamei să cumpere alt cocoș, să-l schimbe cu al unei vecine, dar mama m-a întrebat dacă nu mi-e milă de fratele meu mai mare, elev în clasa a opta în acel an. Soarta cocoșului era implacabilă și tocmai pentru faptul că el nici măcar nu se putea împotrivi, mă tulbura profund ...
Aș putea vorbi în continuare despre modul cum am perceput inundațiile din 1970, cutremurul din 1977, momentul 1989 cu toate ajutoarele primite din afară, dar mă voi opri la inundațiile din decembrie 1995.
Am citit presa de toate nuanțele despre această catastrofă, am văzut imagini cutremurătoare la televizor, am ascultat gândurile unor personalități la radio, o doamnă actriță mai în vârstă spunea că a plâns mult văzând atâta suferință. Părintele Patriarh a îndemnat, pe toți creștinii, să contribuie fiecare, după cât îl lasă inima, la îndreptarea răului abătut peste țara noastră. După un moment de înălțare sufletească, de elan pentru a participa după cum cred și după posibilitățile mele, la diminuarea răului abătut peste România, treburile zilnice, preocupările rutiniere m-au absorbit până la uitarea aproape totală a ceea ce s-a întâmplat cu două, trei săptămâni în urmă...
Apoi au trecut ani mulți, zece la număr și au venit alte ploi, diluviene. Ne-au afectat parțial și pe noi, porumbul a stat multe săptămîni în apă și nu l-am săpat a doua oară, o parte din vie n-am apucat să o stropesc și s-a mănat de parcă a dat bruma. Dar în alte părți răul a fost mult mai mare. Au murit oameni, mii de case au fost inundate, poduri, drumuri, culturi agricole au fost distruse în totalitate! De cine să îmi mai fie milă?
Am fereastra deschisă și din apartamentul meu, de la etajul trei, acum când scriu, se aude corul din biserică, azi duminică. Două lacrimi mi se preling pe obraji ascultând această muzică. M-a apucat mila, nici nu știu de cine, de lumea toată, de Romănia, de mine sau poate doar de Marian, un vecin de la țară. N-are serviciu, în sat nu găsește de lucru, a venit în București și l-au excrocat "patronii citadini" iar nevastă-sa, Simina, tocmai i-a născut, acasă singură, neasistată de nimeni. La doar douăzeci și doi de ani privirea lui e stinsă, îi lipsește speranța, dar faptul că nu se plânge îmi potențează mila. Delia, fiica mea, care ține foarte mult la ce este al ei, a zis: "mamă, caută lucrușoarele de când eram bebeluș și dă-i-le Siminei pentru fetița ei!"
Credeți că se poate institui o lege pentru a ne obliga pe toți să avem milă?
“Nu știu, dar până atunci defrișările din lunci, zăvoaie, zone colinare, versanți muntoși să fie considerate acte criminale și să"....
Of doamne, de ce oi fi atît de egoist, rece și ipocrit?


P.S.

Nu este cazul să așteptăm alte inundații catastrofale pentru a ne exprima mila și compasiunea față de cei loviți. Soarta acestora este asemenea cocoșului din textul meu. Multe trebuințe sunt necesare în țara asta, dar o politică națională privind drenarea fiecărui pârâu, râu, îndiguiri și plantații masive pentru apărarea localităților expuse, au caracter prioritar.
Legea trebuie completată cu articole privitoare la defrișările din lunci, zăvoaie, zone colinare, munți, indiferent de proprietar. Încălcarea legii în acest domeniu să fie socotită act criminal, terorism îndreptat împotriva națiunii.
În lipsa unei atitudini responsabile din partea celor care răspund de destinele acestei țări, oricare gest din partea acestora, fie el oricât de spectaculos, nu ascunde decât o mare ipocrizie.
... .


Decembrie 1995
August 2005
Corectat în martie 2018

Nicolae Aurelian Diaconescu